ICCJ. Decizia nr. 4032/2009. Penal

Decizii penale ICCJ 2009

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4032/2009

Dosar nr. 1431/3/2008

Şedinţa publică din 3 decembrie 2009

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 278 din 12 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 1431/3/2008 s-a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen. respingerea, ca neîntemeiată a cererii formulate de inculpatul S.M. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen.

În baza art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. a fost condamnat inculpatul S.M. (fiul lui M. şi C., cetăţean român, fără ocupaţie, necunoscut cu antecedente penale), la pedeapsa de 10 ani şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a degradării militare.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă l.F. şi a fost obligat inculpatul la plata către această parte civilă a sumelor de 7249,22 RON daune materiale şi 80.000 RON daune morale.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă B.A. şi a fost obligat inculpatul la 1057,43 RON despăgubiri materiale către această parte civilă.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, analizând materialul probator administrat în cauză a reţinut, în fapt că, în seara zilei de 27 martie 2005, partea vătămată l.F. însoţită de martorii I.l. şi G.R.M. s-au deplasat la restaurantul L.N. din cartierul Berceni, unde au consumat băuturi alcoolice.

La masa alăturată grupului părţii vătămate se aflau inculpatul S.M., împreună cu martorul D.C. şi martorele A.A.M. şi S.M.L.

Tribunalul a reţinut că declaraţiile existente atestă faptul că martorul D.E.C. şi partea vătămată l.F. se cunoşteau dinainte, în cursul serii purtând o scurtă conversaţie.

În jurul orelor 04,00, partea vătămată şi martorii I.l. şi G.R.M. au decis să părăsească restaurantul, fiind însă opriţi de către martorul S.l. care era ospătar la restaurantul în cauză, întrucât nu aveau suficienţi bani pentru a achita nota de plată, oferindu-se să lase în gaj până a doua zi telefonul mobil al unuia din ei, această conversaţie având loc în afara restaurantului.

La un moment dat martorul D.E.C. a ieşit în faţa restaurantului pentru a da un telefon, în acest moment sesizând discuţia şi oferindu-se să achite el nota de plată. Intervenţia acestui martor l-a deranjat pe numitul Irimia lonuţ, din pricina tonului ironic şi al atitudinii de superioritate, între cei doi izbucnind o altercaţie în cursul căreia martorul I.l. l-a lovit pe martorul D.E. cu un obiect tăietor-înţepător, în zona gâtului.

Inculpatul S.M. a ieşit la rândul său din restaurant şi a intervenit în conflict. La un moment dat acesta s-a deplasat la maşina proprietate personală, marca D., de unde a luat o bâtă cu care s-a reîntors spre grup, aici lovind cu acest obiect, în zona capului, din spate, pe partea vătămată l.F., deşi aceasta nu era implicată în niciun fel în conflict, aceasta căzând la pământ şi pierzându-şi cunoştinţa.

Leziunile cauzate părţii vătămate au necesitat pentru vindecare un număr de 70 de zile de îngrijiri medicale şi au pus în primejdie viaţa acesteia, prin lipsa de substanţă craniană posttraumatică partea vătămată rămânând cu infirmitate.

Situaţia de fapt expusă mai sus a fost dovedită prin declaraţiile părţii vătămate date în cursul urmăririi penale, coroborate cu declaraţiile martorelor l.A.G., S.M.E. şi A.A.M.

Partea vătămată a relatat iniţial în cursul urmăririi penale că a fost lovit de către inculpat, cu o bară din fier, în partea dreaptă a capului, înainte să poată reacţiona.

În cursul cercetării judecătoreşti, partea vătămată şi-a nuanţat declaraţiile, susţinând că nu a văzut persoana de care a fost lovit, întrucât lovitura i-a fost aplicată din spate.

Aceste din urmă declaraţii date în cursul cercetării judecătoreşti şi în prezenţa inculpatului nu au fost luat în considerare la stabilirea situaţiei de fapt, tribunalul, apreciind că momentul procesual la care aceste declaraţii au fost date, intervalul de timp trecut între momentul faptei şi cel al ultimei depoziţii, sunt elemente care ridică serioase dubii asupra sincerităţii acestor din urmă relatări ale părţii vătămate.

Situaţia de fapt expusă mai sus a fost confirmată de martorele directe S.M.E. şi A.A.M., date, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii.

Martora S.M.L. a relatat, fără ezitări, că, sesizând că afară a izbucnit un conflict, a ieşit la rândul său, observând pe inculpat lângă partea vătămată ce era căzută pe jos plină de sânge, precizând că inculpatul avea în mână o bâtă. A precizat această martoră că inculpatul venise la restaurant cu un autoturism care este posibil să fi fost marca D.

Tribunalul a remarcat poziţia ezitantă a acestei din urmă martore din debutul declaraţiei date în faţa tribunalului, poziţia asupra căreia martora a revenit, menţinându-şi declaraţiile date în cursul urmăririi penale.

Poziţia acestei martore este explicabilă nu numai prin trecerea unui interval de timp îndelungat, cât mai cu seamă prin încercările de influenţare ale acestei martore de către inculpat, ulterior debutului urmăririi penale, prin prisma relaţiilor anterioare dintre acesta şi cele două martore care au depus mărturie împotriva sa, din relatările ferme ale martorei S.M.E., prima instanţă, reţinând cu certitudine că inculpatul a efectuat pentru şi împreună cu martorul D.E. acte de proxenetism, victime fiind, alături de alte persoane şi martorele audiate în cadrul acestui dosar, sub aparenţa desfăşurării activităţii de taximetrie.

Martora indirectă l.A.G., fratele părţii vătămate, care a relatat discuţia avută imediat după incident cu martorul D.E., care la insistenţele martorei a recunoscut că partea vătămată fusese lovită cu o bâtă de o persoană cunoscută sub porecla de C., poreclă folosită de către toate persoanele audiate în cursul urmăririi penale cu referire la inculpat.

Relevante au fost şi relatările acestei martore cu priire la discuţia purtată de mama sa cu avocata inculpatului, discuţie în cursul căreia aceasta din urmă a emis ipoteza unei posibile înţelegeri între părţi.

Această situaţie de fapt a fost susţinută şi de declaraţiile martorului G.R.M., care a relatat că în noaptea de 27 - 28 martie 2005 la plecarea din restaurant, a avut loc iniţial o discuţie cu ospătarul, legată de nota de plată, încercând să îl convingă pe acesta să primească în garanţie telefonul său mobil, până a doua zi, iar la intervenţia martorului D.E. (G.), a început un conflict între acesta din urmă şi prietenul său I.l., în cursul căruia cel din urmă l-a agresat pe martor. A relatat acest martor că imediat după cest incident a plecat de la locul faptei, însoţit de martorul Irimia lonuţ, iar partea vătămată a rămas să discute cu martorul D.E., ulterior aflând că partea vătămată fusese lovită grav de o persoană şi se afla internată în spital.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorului I.l., date în cele două faze procesuale, acestea au fost înlăturate în totalitate ca neveridice, fiind evident că poziţia adoptată de acest martor urmăreşte evitare unei auto-incriminări vis-a-vis de agresiunea săvârşită asupra martorului D.E. şi care ar putea atrage răspunderea penală a acestui martor.

Au fost înlăturate ca nesincere şi declaraţiile martorului D.E., între declaraţiile date de acesta în cursul urmăririi penale şi cele date în cursul cercetării judecătoreşti existând numeroase contradicţii, versiunile expuse consecutiv de acest inculpat fiind infirmate de ansamblul materialului probator administrat.

În ceea ce priveşte confuzia existentă între persoanele audiate în această cauză cu privire la porecla inculpatului, aceea de C., pe care în cursul urmăririi penale toate persoanele chestionate au atribuit-o inculpatului pentru ca în cursul cercetării judecătoreşti o parte din acestea să o atribuie martorului I.l., această neconcordanţă nu este suficientă să diminueze claritatea şi pertinenţa probelor ce joacă în favoarea acuzării, întrucât identitatea agresorului a fost clar stabilită, pe baza recunoaşterilor din grup şi a celor făcute în faţa tribunalului cu ocazia audierii de către martorele directe S.M.E. şi A.A., ce l-au indicat ca autor al faptei pe inculpatul S.M.

Fapta inculpatului S.M., care în data de 27 - 28 martie 2005 pe fondul unui conflict spontan, în public, a lovit cu un corp dur pe partea vătămată l.F., în zona capului, provocându-i leziuni ce i-au pus în primejdie viaţa şi i-au produs infirmitate permanentă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.

Faţă de aceste considerente, cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

La individualizarea judiciară a pedepsei, tribunalul a luat în considerare, în temeiul art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), modalitatea şi împrejurările concrete ale faptei, agresivitatea de care inculpatul a dat dovadă, natura obiectului vulnerant folosit, zona vizată, aspecte ce relevă că inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a suprima viaţa victimei, gravitatea urmărilor produse şi gravitatea pericolului ce a planat asupra vieţii victimei, ce s-a aflat în stare de inconştienţă timp de o săptămână şi este în continuare vizibil marcată fizic în urma acestui incident, poziţia procesuală nesinceră a inculpatului şi indiciile existente în sensul încercărilor de a influenţa o parte din martori, reţinând în plus şi că inculpatul s-a sustras iniţial urmăririi penale, faţă de acesta fiind efectuate formele de trimitere în judecată în lipsă.

Faţă de toate aceste elemente de individualizare a aplicat inculpatului pedeapsa de 10 ani şi 6 luni închisoare, ce va fi executată în regim de detenţie.

S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) şi b) C. pen., apreciind că inculpatul care a săvârşit o infracţiune îndreptată împotriva vieţii nu are aptitudinea morală de a-şi exprima opţiunea în chestiunile electorale, ce interesează existenţa unei întregi naţiuni.

S-a aplicat inculpatului pe perioada maximă, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului ce şi-a satisfăcut stagiul militar, pedeapsa degradării militare.

Sub aspectul laturii civile s-a constatat că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 7249,22 RON, reprezentând suma actualizată a cheltuielilor efectuate cu achiziţionarea de medicamente, transport, alimente, efectuate în perioada spitalizării şi detaliate în listele anexate, cheltuieli pe care tribunalul Ie-a apreciat justificate şi Ie-a acordat în totalitate.

Partea vătămată a solicitat suma de 500.000 RON daune morale, cu titlul de pretium doloris.

S-a constatat că fapta comisă i-a produs părţii vătămate un indubitabil prejudiciu nepatrimonial, constând în suferinţele fizice şi psihice produse şi disconfortul inerent perioadei de spitalizare şi de recuperare, însă a acordat părţii vătămate în compensare pentru acest prejudiciu, suma de 80.000 RON, apreciind că acest cuantum reprezintă o evaluare echitabilă a prejudiciului cauzat.

În ceea ce priveşte solicitarea părţii vătămate în sensul obligării inculpatului la plata unei despăgubiri periodice, în cuantum de 1.000 RON lunar, ca urmare a diminuării capacităţii de muncă, tribunalul a apreciat această cerere nefondată, întrucât partea vătămată nu a făcut dovada că anterior faptei a avut loc de muncă, că ar fi produs veniturile şi nici nu a probat în ce măsură aceste venituri i s-ar fi diminuat între momentul infracţiunii şi data încarcerării sale în penitenciar.

În urma efectuării unui nou raport de expertiză medico-legală în cauză (f. 213-215 ) nu s-a putut stabili existenţa unei legături de cauzalitate certe între agresiunea comisă asupra părţii vătămate şi afecţiunea oculară dreaptă a părţii vătămate, în lipsa unor altor date acest rezultat neputând fi reţinut în sarcina inculpatului.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. a obligat pe inculpat şi la plata sumei de 1057,43 RON, sumă cu care s-a constituit parte civilă în cauză Spitalul Clinic de Urgenţă B.A., reprezentând cheltuielile avansate în perioada de spitalizare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât inculpatul, cât şi partea civilă.

Astfel, inculpatul S.M. a criticat sentinţa penală apelată pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele motive:

1. încălcarea principiilor fundamentale ale procesului penal. în acest sens, s-a susţinut că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 287 C. proc. pen., care o obligau să aibă un rol activ, în vederea aflării adevărului, cu referire la faptul că a respins nemotivat proba testimonială, constând în audierea martorilor C.R., N.V. şi C.M.C., în condiţiile în care toate persoanele arătate erau martori pe situaţia de fapt. O altă probă respinsă, deşi ar fi fost utilă cauzei, consta în efectuarea unui supliment de expertiză medico-legală care să răspundă la întrebarea dacă s-au constatat şi alte leziuni traumatice în afara celor produse prin lovire cu corp dur, respectiv prin lovire de corp sau plan dur. Or, în acest condiţii s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie, inculpatul nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia, organelor judiciare revenindu-le sarcina administrării probelor. Pe cale de consecinţă, s-a solicitat desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

2. Greşita respingere a cererii privind schimbarea încadrării juridice a faptei. Astfel, concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. A/14425/2005 al I.N.M.L.M.M. se circumscriu în totalitate textului de lege de la art. 182 C. pen. Pe de altă parte, s-a arătat că nu se regăsesc în cauză nici elementele laturii obiective a infracţiunii de tentativă de omor, dar nici cele ale laturii obiective.

3. Greşita condamnare pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, vinovăţia inculpatului nefiind susţinută de probatoriul administrat.

În raport cu aceste două ultime motive de apel, s-a solicitat, în subsidiar, desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri legală şi temeinice.

În ceea ce o priveşte pe partea civilă l.F., aceasta a înţeles să îşi retragă apelul declarat.

Prin Decizia penală nr. 160/A de la 10 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1431/3/2008 (1087/2009) a fost admis apelul declarat de inculpatul S.M. împotriva sentinţei penale nr. 278 din 12 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 1431/3/2008.

A fost desfiinţată în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând:

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. a fost condamnat inculpatul S.M. la 7 ani şi 6 luni închisoare pentru tentativă la omor calificat.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani după executare pedepsei principale.

A fost înlăturată pedeapsa complementară a degradării militare.

S-a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa penală apelată.

S-a luat act de retragerea apelului declarat de partea civilă l.F. şi l-a obligat pe acesta la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de inculpat au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că probatoriul administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, a susţinut pe deplin situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare şi însuşită de instanţa de fond. Astfel, în noaptea de 27 - 28 martie 2005, martorii din acte se aflau împreună cu părţile în restaurantul L.N. din Bucureşti, cartierul Berceni, martorii I.l. şi G.R.M. însoţind-o pe partea vătămată l.F. (zis B.), iar martorii D.C.E. (zis G.), A.A.M. şi S.M.L. stând la masă cu inculpatul S.M. La un moment dat, grupul din care făcea parte partea vătămată a ieşit afară din local, dorind să plece, fiind urmaţi de martorul S.l., ospătar, care vroia să se asigure că va fi achitată nota de plată. întrucât nu aveau suficienţi bani, aceştia s-au oferit să lase în gaj un telefon mobil. Auzind acest discuţii, martorul D.E.C., care ieşise între timp din local, s-a oferit să plătească el consumaţia, propunere care nu a fost bine primită de martorul I.l., astfel că a izbucnit o altercaţie. în cadrul acestei altercaţii, martorul I. l-a lovit cu un obiect tăietor înţepător pe martorul D.C.E. în zona gâtului. Ieşind afară şi intervenind în conflict, inculpatul a fost la rândul său tăiat de către martorul I.l., motiv pentru care s-a reîntors în restaurant, a luat cheile de la maşină, de unde a luat un corp dur (posibil bâtă de lemn) cu care a lovit-o pe partea vătămată l.F.

Aceasta este situaţia de fapt care a reieşit din coroborarea materialului probator administrat în cauză, respectiv declaraţiile martorilor, declaraţiile părţilor, concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. A1/4425/2005, înscrisurile depuse la dosar. Astfel, deşi inculpatul a negat faptul că în cadrul altercaţiei cu persoanele din grupul părţii vătămate ar fi lovit-o pe aceasta din urmă, susţinerile sale au fost infirmate de martorele S.M.E. şi A.A.M. (care şi-au menţinut în faţa instanţei de fond declaraţiile date în faza de urmărire penală, susţinând că acestea au fost date de bunăvoie, fără a fi constrânse), dar şi de martorul S.l.N., martor obiectiv care, deşi nu a surprins efectiv momentul agresării părţii vătămate a relatat o succesiune de evenimente care conduc spre aceeaşi concluzie. Martorul a arătat (filele 35-40 d.u.p.) că a ieşit după partea vătămată şi prietenii acestuia pentru a le solicita achitarea consumaţiei, astfel că a văzut când martorul D. (zis G.) şi inculpatul (zis C.) au fost tăiaţi (de martorul I.). De frică, martorul a intrat în restaurant, la scurt timp în local intrând martorul D., care sângera, apoi inculpatul, care şi-a luat cheile de la maşină şi a ieşit. După aproximativ un minut, martorul S. a auzit „un zgomot înfundat ca o bufnitură", iar când s-a uitat pe geam a văzut-o pe partea vătămată căzută jos. Ca atare, din declaraţia martorului a rezultat că la momentul agresării părţii vătămate, în afara localului nu se aflau decât inculpatul şi prietenii părţii vătămate, martorii I. şi G. , care nu aveau însă motive să o agreseze pe partea vătămată, date fiind relaţiile de amiciţie.

Aceleaşi concluzii se desprind şi din declaraţia dată de martorul D.E.C. (care făcea parte din grupul inculpatului) în faţa instanţei, în care s-a arătat că inculpatul, văzând că martorul a fost tăiat, a ieşit afară, „probabil în ideea de a mă apăra". La scurt timp, ieşind din nou afară, martorul a văzut-o pe partea vătămată întinsă pe jos, cu urme de sânge în zona capului, dar şi pe inculpatul S.M., care era tăiat la mână şi la picior, cum pleca de la faţa locului.

Pe de altă parte, probatoriul administrat cu referire la martorii S.l.N., D.E.C., S.M.E. (fila 53 verso d.u.p.) şi A.A.M. (fila 55 verso d.u.p.), ale căror declaraţii s-au coroborat cu concluziile certificatului medico-legal nr. A2/1685/2005 (depus la fila 254 dosar de fond), potrivit cărora inculpatul a prezentat leziuni traumatice ce se puteau produce prin lovire cu obiect tăietor înţepător ce pot data din 27 martie 2005 şi care necesită 8 zile de îngrijiri medicale a confirmat susţinere inculpatului, potrivit căreia a fost lovit cu cuţitul de către martorul Irimia lonuţ. Totuşi, acest aspect nu poate conduce la reţinerea nici a legitimei apărări şi nici a circumstanţei atenuante a provocării, câtă vreme „riposta" inculpatului nu s-a îndreptat către agresor, ci către partea vătămată l.F., persoană ce nu fusese implicată activ în conflictul ce avusese loc anterior.

În primul motiv de apel s-a susţinut de către inculpat că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 287 C. proc. pen., cu referire la faptul că a respins nemotivat proba testimonială constând în audierea martorilor C.R., N.V. şi C.M.C., în condiţiile în care toate persoanele arătate erau martori pe situaţia de fapt şi nu a încuviinţat efectuarea unui supliment de expertiză medico-legală.

Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că aceste solicitări au fost formulate de către inculpat, prin apărător, în şedinţa publică din data de 5 martie 2009, fiind respinse de către tribunal, în urma deliberării, ca nefiind utile soluţionării cauzei (martorii) şi respectiv neîntemeiate (suplimentul de expertiză). Este de menţionat că cel puţin în privinţa celei de-a doua probe, tribunalul a arătat în mod expres care sunt motivele pentru care nu a încuviinţat-o, motivare care, în opinia instanţei de apel a fost susţinută pe deplin de actele şi lucrările dosarului.

Cât priveşte martorii propuşi spre audiere, în mod corect s-a apreciat că declaraţiile acestora nu ar fi utile soluţionării cauzei. Astfel, martora C.R. a fost, într-adevăr, în seara incidentului în restaurantul L.N., la masa la care se afla şi inculpatul, însă nu a fost de faţă la săvârşirea faptei, plecând anterior acestui moment din local, aşa cum a reieşit din declaraţiile martorelor S.M.E. (fila 52 d.u.p.) şi A.A.M. (fila 54 d.u.p.).

Tot astfel, martorul N.V. nu a observat ex propriibus sensibus derularea incidentului, acesta cunoscând doar cele ce i-au fost relatate de partea vătămată, cu care se află, de altfel, în relaţii de rudenie, fiind veri.

Curtea de apel a constatat că nici audierea martorului C.M.C. (şoferul taxiului cu care inculpatul pretinde că a plecat de la locul faptei) nu este utilă, câtă vreme, chiar acceptând fără rezerve veridicitatea susţinerilor inculpatului, cele cunoscute eventual de acest martor se situează în timp ulterior săvârşirii faptei.

Pe de altă parte, s-a observat că instanţa de fond a procedat la reaudierea martorilor din acte în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi nemijlocire şi a încuviinţat probele considerate utile în cauză pentru aflarea adevărului, astfel că şi-a respectat pe deplin rolul activ ce îi revine potrivit dispoziţiilor art. 287 C. proc. pen. Ca atare, criticile formulate de apelantul inculpatul la pct. 1 sunt nefondate, nefiind justificată desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, cum s-a solicitat.

În drept, fapta inculpatului, astfel cum a fost reţinută, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cum corect a stabilit prima instanţă, căci împrejurările comiterii faptei, cu referire la natura obiectului vulnerant folosit, apt de a produce moartea (corp dur, probabil bâtă de lemn), la intensitatea loviturii aplicate, care a produs leziuni ce au pus în primejdie viaţa părţii vătămate (leziuni ce au necesitat pentru vindecare nu mai puţin de 70 zile îngrijiri medicale) şi care au fost atât de puternice încât au condus la lipsă de substanţă craniană (ce constituie infirmitate), la zona vitală lezată (în speţă, capul), reflectă, sub raport subiectiv, intenţia inculpatului (chiar indirectă) de a suprima viaţa persoanei lovite. Ca atare, în mod corect s-a respins de către instanţa de fond cererea inculpatului, de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., criticile aduse de apelantul inculpat la pct. 2 fiind neîntemeiate.

Referitor la pedeapsa aplicată inculpatului, de 10 ani închisoare, curtea de apel a constatat că aceasta nu se justifică în raport cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) în acest sens, curtea de apel a avut în vedere, în primul rând, faptul că datele ce caracterizează persoana inculpatului sunt unele favorabile acestuia; astfel, din fişa de cazier judiciar a inculpatului a reieşit că acesta se află la primul conflict cu legea penală. Inculpatul şi-a asigurat existenţa în mod licit, fiind angajat al C.C. SCP din Spania, beneficiind de o apreciere pozitivă la locul de muncă, după cum a rezultat din actele depuse în faţa primei instanţe. în fine s-a mai reţinut că inculpatul este căsătorit, întemeindu-şi o familie.

Tot astfel, curtea de apel a ţinut seama de faptul că de la momentul comiterii infracţiunii (martie 2005) s-a scurs un interval mare de timp (de peste 4 ani), împrejurare ce este de natură a atenua componenta de exemplaritate a pedepsei.

Cât priveşte „poziţia procesuală nesinceră a inculpatului" la care s-a raportat prima instanţă atunci când a procedat la individualizarea pedepsei, curtea de apel a reamintit că în procesul penal inculpatul are dreptul la tăcere, drept ce implică nu numai posibilitatea de a nu da declaraţii în cauză, ci şi pe aceea de a nu se autoincrimina în declaraţiile date.

Desigur, infracţiunea comisă de inculpat, faţă de modalităţile şi împrejurările în care a fost săvârşită, dar mai ales faţă de urmările grave produse (partea civilă fiind lipsită, ca urmare a agresiunii, de lipsă de substanţă osoasă craniană, rămânând cu infirmitate) prezintă un grad de pericol social ridicat. Totuşi, pericolul concret al infracţiunii nu constituie un criteriu singular de apreciere în stabilirea pedepsei, ci acesta este analizat prin coroborare cu toate celelalte criterii prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Or, punând în balanţă toate criteriile generale de individualizare, curtea de apel a considerat că aplicarea unei pedepse egale cu minimul special prevăzut de lege, de 7 ani şi 6 luni închisoare, este aptă să conducă la atingerea scopului preventiv educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen., interzicându-i-se inculpatului pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. (dreptul de a alege şi a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi respectiv dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat). Curtea de apel a împărtăşit punctul de vedere al primei instanţe, potrivit căruia săvârşirea unei infracţiuni cum este cea imputată inculpatului, face nedemn autorul acesteia nu numai de a fi ales, dar şi de a-şi exprima votul.

De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizii de speţă, relevantă în acest sens fiind Decizia penală nr. 623 din 2 februarie 2007, în care s-a arătat: „Este adevărat că într-o societate democratică dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală. Din moment ce inculpatul nu are maturitatea de a respecta dreptul la viaţă al celor mai apropiaţi semeni, acesta fiind unul din motivele pentru care va fi lipsit de libertate până la executarea pedepsei, se impune în mod rezonabil concluzia că inculpatul nu este în măsură să aprecieze asupra modului cum este guvernată ţara şi să-şi exprime opinia cu privire la alegerea corpului legislativ. Prin urmare, este proporţională şi justificată măsura interzicerii drepturilor sale electorale de către instanţă pe durata executării pedepsei."

Aceleaşi raţiuni a justificat şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., însă pe o durată de doar 5 ani după executarea pedepsei principale, iar nu pe durata maximă, de 10 ani, cum a hotărât prima instanţă, căci această din urmă durată este excesivă faţă de datele cauzei.

Cât priveşte pedeapsa complementară a degradării militare luată de instanţa de fond, curtea de apel a dispus înlăturarea acesteia, faţă de cuantumul pedepsei principale ce se va aplica. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (3) C. pen. degradarea militară este facultativă (iar nu obligatorie) în cazul condamnaţilor militari şi rezervişti în cazul săvârşirii unor infracţiuni cu intenţie pentru care s-au aplicat pedepse principale de cel puţin 5 ani şi cel mult 10 ani. Or, deşi fapta pentru care este condamnat inculpatul este una gravă, totuşi gravitatea ei nu este până într-atât de mare încât să atragă nedemnitatea inculpatului de a purta uniformă, deci de a-şi apăra patria în cazul unui conflict armat.

Pentru considerentele mai sus expuse, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., curtea de apel a admis apelul declarat de inculpatul S.M., a desfiinţat în parte hotărârea apelată şi rejudecând, a condamnat inculpatul S.M. la 7 ani şi 6 luni închisoare pentru tentativă la omor calificat. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit. a), b) C. pen. în baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale. S-a înlăturat pedeapsa complementară a degradării militare. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate ca fiind legale şi temeinice.

În ceea ce priveşte apelul declarat de partea civilă l.F., în temeiul art. 369 C. proc. pen., curtea de apel a luat act de manifestarea de voinţă a părţii, în sensul retragerii acestuia, soluţie în raport de care l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

În fine, în raport cu dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de inculpat au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul S.M., fără a arăta iniţial motivele de recurs.

La termenul de judecată de la 8 octombrie 2009, în recurs, Înalta Curte a apreciat ca întemeiată, în raport cu dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., art. 6 C.E.D.O. şi art. 171 C. proc. pen., cererea formulată de recurentul inculpat S.M., în vederea angajării unui apărător ales, asistenţa juridică fiind obligatorie, fiind acordat termen la 5 noiembrie 2009, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data menţionată, aflată la fila 9 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 5 noiembrie 2009, Înalta Curte a apreciat ca întemeiată, cererea formulată de apărătorul ales al recurentului inculpat S.M., aflat în imposibilitate de prezentare la acel termen, fiind acordat termen la 3 decembrie 2009, potrivit consemnării din încheierea de şedinţă de la data menţionată, aflată la fila 18 dosarul Înaltei Curţi.

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 37364 la 12 noiembrie 2009, aflate la filele 19-34 şi respectiv 43-58 dosarul Înaltei Curţi, în dublu exemplar, motivele de recurs formulate în scris de către recurentul inculpat S.M., prin apărător, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 ⁹ alin. (1) pct. 10, 17 şi 18 C. proc. pen., respectiv încălcarea principiilor fundamentale ale procesului penal, care garantează drepturile procesuale ale inculpatului, greşita respingere a cererii privind schimbare încadrării juridice a faptei, greşita condamnare pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat, prin apărător a considerat că în această cauză s-au încălcat mai multe principii fundamentale ale procesului penal, principii care acţionează într-o interdependenţă şi condiţionare reciprocă, conţinutul fiecărui principiu dobândind eficienţă datorită existenţei celorlalte reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se poate face decât în condiţiile respectării riguroase a tuturor celorlalte principii din sistem.

Legiuitorul a consacrat expres rolul activ, ca regulă de bază după care trebuie să se conducă organele judiciare penale în vederea aflării adevărului, acesta fiind unul dintre principiile care au un aport fundamental la aflarea adevărului în procesul penal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 287 C. proc. pen. „instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile, în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii" şi „îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză."

Prin încheierea din data de 5 martie 2009 pronunţată în dosarul de mai sus, de consemnare a dezbaterilor şi de amânare a pronunţării, care face parte integrantă din sentinţa apelată, s-a respins „ca neutilă soluţionării cauzei", fără nicio altă motivare, deşi instanţa era obligată conform alin. (3) din art. 67 C. proc. pen., proba testimonială constând în audierea martorilor C.R., N.V. şi C.M.C.

Recurentul inculpat, prin apărător consideră că în condiţiile în care, toţi aceşti martori sunt martori pe situaţia de fapt era de esenţa aflării adevărului audierea acestora, mărturiile lor fiind nu numai utile, ci şi concludente, ajutând la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, chiar dacă unii dintre ei nu au observat în mod direct derularea incidentului, aşa cum a motivat instanţa de apel, invocând în sprijinul celor susţinute considerente ale unei decizii a instanţei supreme, respectiv Decizia nr. 6827 din 22 noiembrie 2006 a I.C.C.J., secţia penală.

O altă probă solicitată în vederea administrării prin cererea de probe formulată la data de 5 martie 2009 a fost efectuarea, în baza art. 124 C. proc. pen. a unui supliment de expertiză al raportului de expertiză medico-legală nr. A1/4425/2005 al I.N.M.L. Mina Minovici cu următorul obiectiv, care cuprinde de fapt două întrebări: „Dacă s-au constatat şi alte leziuni traumatice în afara celor produse prin lovire de corp dur, respectiv prin lovire de corp sau plan dur?", cerere care a fost respinsă ca neîntemeiată, considerându-se că raportul întocmit în cauză este complet, opinie împărtăşită şi de instanţa de apel.

După opinia apărării, administrarea acestei probe ar fi lămurit, existenţa laturii obiective a infracţiunii, respectiv existenţa elementului material, care constă într-o acţiune de ucidere efectuată prin acte comisive, caracterul primejdios asupra vieţii, ucigător, suplimentul la din care să reiasă de necontestat dacă s-au constatat şi alte leziuni traumatice, în afara celor produse prin lovire cu corp dur, respectiv numărul (nu se înţelege din concluziile raportului de expertiză medico-legală care a fost numărul loviturilor) acestora şi dacă au fost produse prin lovire de corp dur.

Apărătorul recurentului inculpat, prin apărător a învederat că după părerea sa s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie, inculpatul nu a fost obligat să-şi dovedească nevinovăţia, organelor de urmărire penală, cât şi instanţei în faza de cercetare judecătorească, revenindu-le sarcina administrării probelor, atât în favoarea sa, cât şi în defavoarea inculpatului, având, astfel, un rol activ în vederea aflării adevărului şi trebuind să îşi formuleze acuzarea, iar instanţa, convingerea, pe baza probelor, a tuturor probelor, administrate în cauză. De altfel, în cursul judecăţii, instanţa are obligaţie de a verifica probele strânse în faza de urmărire penală, prin administrarea lor în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate, nerespectarea acestei obligaţii constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 § 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea s-a considerat că instanţele anterioare, în mod netemeinic şi nelegal, nu au lămurit cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, în vedere aflării adevărului, aşa cum prevede art. 62 C. proc. pen., cercetarea judecătorească fiind deficitară prin nerespectarea principiilor şi obligaţiilor prevăzute de art. 2, 3, 4, 5 ² C. proc. pen., art. 287, art. 289 C. proc. pen. şi art. 356 C. proc. pen., de către instanţe, iar încălcarea acestor norme este de natură a duce atingere drepturilor procesuale ale inculpatului.

Deşi, în baza efectului devolutiv în apel se produce o nouă judecată în fond, aceasta are loc, de regulă, pe baza materialului probator deja administrat în cauză, instanţa de apel putând readministra unele probe sau completa probatoriul existent prin administrarea unor probe noi, fără ca prin aceasta să se suplinească lipsa cercetării judecătoreşti în primă instanţă sau o cercetare judecătorească deficitară, ce echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei, iar, pe de altă parte a considerat că nu se poate administra tot materialul probator, situaţie contrară spiritului legii de natură a aduce atingere prin răpirea unui grad de jurisdicţie, drepturilor şi intereselor legitime ale inculpatului, pe cale de consecinţă, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanţa de apel prin Decizia recurată nu s-a pronunţat în sensul admiterii sau respingerii cererii de probe formulate în ultimul aliniat al primului motiv de apel al inculpatului, considerentele hotărârii conţinând doar motivele pentru care s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a respins probele solicitate în apărare, dar nu şi o soluţie explicită cu privire la cererea formulată, considerând că nu s-a ţinut cont de practica şi doctrina I.C.C.J., respectiv Decizia nr. 6026 din 13 decembrie 2007.

Aceeaşi situaţie o regăsim şi cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice, formulate în baza art. 334 C. proc. pen., dispozitivul hotărârii recurate trebuind să conţină, în mod expres, soluţia dispusă de instanţa de control judiciar cu privire la această cerere.

Pe cale de consecinţă, pentru considerentele invocate mai sus, în baza art. 385 ⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., soluţia legală şi temeinică este casarea hotărârilor penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, în baza art. 385 ¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., iar în caz contrar, în baza aceluiaşi articol a solicitat casarea deciziei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul inculpat, prin apărător a considerat că, în mod netemeinic, instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, care a împărtăşit opinia primei instanţe, dar nu s-a pronunţat expres cu privire la această cerere, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen.

Astfel, în raportul de expertiză medico-legală cu nr. A/14425/2005 întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici şi eliberat la data de 6 iunie 2005 a rezultat că „numitul l.F. prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu corp dur la data de 28 martie 2005. Leziunile prezintă circa 70 (şaptezeci) zile de îngrijiri medicale de la data producerii şi au pus viaţa victimei în primejdie. Prin lipsa de substanţă craniană posttraumatică, sus-numitul rămâne cu infirmitate."

Se apreciază că aceste concluzii se circumscriu în totalitate textului de lege de la alin. (2) al art. 182 C. pen., diferenţele dintre cele două infracţiuni fiind date de doctrina şi practica judiciară, dar, cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii, aspecte care nu privesc în niciun fel atitudinea de recunoaştere sau nu a faptei de către inculpat, instanţa fiind sesizată cu privire la săvârşirea unei fapte a cărei încadrare juridică urmează să o stabilească, nefiind legată de încadrarea dată prin rechizitoriul parchetului, a considerat că ele nu sunt întrunite, nefiind săvârşită infracţiunea de tentativă de omor.

În ce priveşte latura obiectivă, a considerat că nu sunt întrunite condiţiile existenţei elementului material al infracţiunii, care constă într-o acţiune de ucidere efectuată prin acte comisive, caracterul primejdios asupra vieţii, ucigător, neexistând în acest caz, dar, în lipsa unor elemente concrete, (în condiţiile în care li s-au respins toate probele solicitate în apărare în acest sens) din care să reiasă de necontestat: dacă s-au constatat şi alte leziuni traumatice, în afara celor produse prin lovire cu corp dur, respectiv numărul (nu se înţelege din concluziile raportului de expertiză medico-legală care a fost numărul loviturilor) acestora şi dacă au fost produse prin lovire de corp dur; care a fost obiectul folosit şi dacă acesta era apt să suprime viaţa victimei sau să pună viaţa acesteia în primejdie (nu se poate afirma cu certitudine că a fost o bâtă, oricum acest obiect nu a fost găsit); dacă a fost urmărită lovirea într-o zonă anume, care era regiunea anatomică spre care a fost îndreptată acţiunea, dacă s-a intenţionat lovirea în zona capului; care a fost numărul loviturilor, repetabilitatea lor dacă este cazul şi intensitatea acestora, este foarte greu să se motiveze şi să demonstreze că oricine ar fi lovit partea vătămată nu a aplicat o lovitură cu un obiect apt să suprime viaţa, intenţionat în zona capului şi că aceasta nu s-a lovit în cădere.

În ce priveşte latura subiectivă, intenţia cu care a acţionat inculpatul s-a apreciat în rechizitoriul parchetului că, chiar dacă nu a urmărit să suprime viaţa părţii vătămate, prin acţiunea sa a acceptat producerea rezultatului, fiind vorba astfel de o intenţie indirectă.

Această îndoială exprimată chiar de organul de urmărire penală cu privire la intenţie, având în vedere şi faptul că existenţa elementelor laturii subiective a infracţiunii nu poate fi presupusă, trebuie dovedită întotdeauna, dând în schimb o corectă interpretare probelor administrate şi din care a rezultat o situaţie de fapt cu mult mai complexă şi în unele locuri total diferită de cea expusă în actul de sesizare şi pe care a reţinut-o integral şi instanţa de fond, opinie împărtăşită şi de instanţa de apel, ar trebui să vă conducă la concluzie că, oricine ar fi lovit partea vătămată, în condiţiile unei altercaţii petrecute în faţa unui restaurant, pe timp de noapte, la care unii din participanţi au folosit şi cuţite cu care au agresat mai multe persoane, a făcut-o pentru că a fost cel puţin provocat, dacă nu chiar pentru a se apăra şi nu urmărea suprimarea vieţii părţii vătămate, neprevăzând acest rezultat şi nici acceptându-l.

În ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul inculpat, prin apărător a invocat greşita condamnare pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa.

S-a apreciat că în mod eronat s-a reţinut în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti că inculpatul „s-a sustras urmăririi penale", la fel cum în mod greşit instanţa de fond, în motivarea sentinţei apelate, a reţinut „că inculpatul s-a sustras iniţial urmăririi penale, faţă de acesta fiind efectuate formele de trimitere în judecată în lipsă", deşi din acelaşi act de sesizare a rezultat că „din verificări rezultând că inculpatul S.M. ar putea fi plecat din ţară (conform declaraţiei numitei S.C., mama învinuitului)."

Recurentul inculpat, prin apărător a făcut mai multe menţiuni cu privire la mai multe mijloace de probă, apreciind că nu s-a făcut dovada şi nu se poate pune problema că inculpatul s-ar fi sustras cercetării penale.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt expusă în rechizitoriu, care a fost însuşită de instanţa de fond în integralitate, aceasta este lacunară şi nu ţine cont de foarte multe aspecte care reies, fără putinţă de tăgadă, chiar din mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, aspecte datorate şi faptul că organele de poliţie din cadrul secţiei 15, care au instrumentat iniţial această cauză, nu au efectuat la momentul oportun toate cercetările necesare în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi adevărului (nu există un proces-verbal de cercetare la faţa locului cu planşă foto ataşată, nu s-au identificat martori pe situaţia de fapt, deşi la momentul incidentului în restaurant se aflau peste 20 de persoane etc.), cât şi din cele administrate în mod direct şi nemijlocit în faţa instanţei de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat, prin apărător a făcut menţiuni detaliate la mijloace de probă administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de cercetare judecătorească.

Din analiza acestor probe a rezultat în mod indubitabil că în faţa restaurantului a existat o altercaţie, o încăierare între mai multe persoane, pe de-o parte l.F., partea vătămată, martorii I.l. zis C. şi G.R.M., cei care au şi început scandalul, iar pe de altă parte, martorul D.E.C. şi inculpatul, S.M. zis C. sau L., ulterior se pare că au mai ieşit şi alte persoane de sex masculin dintre participanţii la masa festivă, care au fost de fapt victime ale agresiunii exercitate de primii, fiind loviţi şi tăiaţi cu un cuţit de I.l. zis C. (am depus în acest sens certificatul medico-legal nr. A2/1685/2005 ale cărui concluzii atestă că S.M. prezintă leziuni traumatice care se puteau produce prin lovire cu obiect tăietor-înţepător (posibil cuţit sau similar). Pot data din 27 martie 2005. Necesită 8 zile de îngrijiri medicale."). în această încăierare partea vătămată a fost lovită cu un corp dur, probabil o singură dată, în zona capului, a căzut pe asfalt şi a fost ulterior dus de salvare la spital.

Apărarea inculpatului, care nu a negat niciodată că nu i s-ar spune şi C., că a participat la această altercaţie, dar nu l-a lovit pe partea vătămată cu o bâtă sau un levier luat din propria maşină (a depus la dosarul cauzei un certificat de atestare fiscală care a arătat că inculpatul figurează ca neavând bunuri impozabile, deci nici autoturism) pentru că a ajuns la restaurant cu un taxi, că a reuşit să fugă tot cu un taxi la spital, în timp ce era agresat de I.l. zis C. şi prietenii lui, fără a observa ce s-a întâmplat cu partea vătămată, nu este contrazisă de niciun martor sau de partea vătămată (care are o poziţie total oscilantă, neexistând două altercaţii sau afirmaţii ale acesteia în acelaşi sens), cu excepţia afirmaţiilor făcute de martorele S.M.E. şi A.A.M., pe care Ie-a analizat şi speră că a dovedit că nu sunt adevărate.

Ar trebui avute în vedere, în această cauză, natura şi calitatea morală a persoanelor implicate, pentru că, astfel va avea o altă explicaţie a neconcordanţelor şi neadevărurilor din declaraţiile acestora de la dosarul cauzei, care trebuie privite cel puţin cu circumspecţie: partea vătămată este arestată şi condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută şi pedepsită de art. 2 din Legea nr. 143/2000; martorul D.E.C. a fost arestat preventiv pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001 în referire la art. 2 pct. 1 şi 2 lit. c) din Legea nr. 678/2001 modificată prin OUG 79/2005 şi infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. (3) C. pen. şi art. 329 alin. (1) C. pen. în baza plângerilor formulate şi de S.M.E. şi C.R., în prezent dosarul acestuia aflându-se la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 Bucureşti pentru continuarea cercetărilor cu privire la săvârşirea infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) C. pen., întrucât nu s-au verificat afirmaţiile „părţilor vătămate" şi s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001 în referire la art. 2 pct. 1 şi 2 lit. c) din Legea nr. 678/2001 modificată prin OUG 79/2005 la D.I.I.C.O.T. - B.T.B. şi cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 189 alin. (3) C. pen. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; martorele S.M.E., A.A.M. sunt două domnişoare care practicau prostituţia şi din declaraţiile cărora, atât cele din faza de urmărire penală, date în urma formulării plângerilor mai sus amintite, cât şi celor din faza de cercetare judecătorească, a rezultat în mod evident că aveau dorinţe de răzbunare şi nutreau sentimente de duşmănie şi pentru inculpat - „la momentul faptei inculpatul nu avea nicio ocupaţie, ci doar ne trimitea pe mine şi pe celelalte prietene ale mele la hoteluri şi în cazul în care refuzam ne bătea" şi „arăt că pe mine inculpatul m-a bătut cel mai mult, nu m-a lăsat să mă duc nici măcar la părinţi şi mi-a oprit buletinul când am vrut acest lucru"; martorul Irimia lonuţ, dă o serie de declaraţii, fără îndoială în urma unei înţelegeri cu martorul G.R.M., cu scopul de a se dezincrimina, existând riscul unei începeri a urmăririi penale, pentru săvârşirea unei infracţiuni de tentativă de omor, având în vedere loviturile de cuţit aplicate sau cel puţin pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală şi încăierare, în ce îi priveşte pe ambii, solicitând să le pună în comparaţie cu circumstanţele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, are reşedinţa obţinută în mod legal în Spania, unde trăieşte împreună cu soţia sa care este însărcinată şi unde munceşte legal, fiind caracterizat pozitiv de angajatorul său şi cu toate acestea s-a prezentat la fiecare termen în faţa instanţei.

Oricum s-ar interpreta declaraţiile părţii vătămate şi ale celorlalţi martori din faza de urmărire penală şi cercetare judecătorească, recurentul inculpat prin apărător a considerat că a făcut dovada că există un interes, de un fel sau altul, al acestora în cauză şi de aceea instanţa trebuia să îndepărteze aceste declaraţii sau cel puţin afirmaţii din acestea, din ansamblul mijloacelor de probă din dosar, ca neadevărate şi netemeinice.

Faţă de toate aceste motive s-a considerat că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal nu a lămurit cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, în vederea aflării adevărului aşa cum a prevăzut art. 62 C. proc. pen. atribuind unor mijloace de probă, unor declaraţii ale părţii vătămate sau ale unor martori, de fapt doar anumitor aspecte şi fragmente din aceste declaraţii, o valoare mai mare, prestabilită faţă de celelalte mijloace de probă care nici măcar nu sunt amintite sau au fost înlăturate fără nicio argumentaţie solidă, neexistând toate probele administrate în cauză.

Analizând şi apreciind mijloacele de probă din dosarul cauzei, se solicită o corectă interpretare a probelor de la dosar, având în vedere că declaraţiile părţii vătămate sau ale martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat şi instanţa îşi poate întemeia soluţia pe declaraţiile acestora, dar numai în condiţia în care acestea se coroborează cu alte mijloace de probă (la dosarul cauzei în schimb nu există niciun alt mijloc de probă care, alături de celelalte, să ducă la concluzia indubitabilă că inculpatul a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa) şi faptul că acestea nu au valoare dinainte stabilită, dar şi având în vedere că motivarea unei soluţii trebuie să se întemeieze pe probe sigure, certe şi întrucât probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului" (in dubio pro reo ).

Regula „in dubio pro reo" constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen. se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celor acuzaţi conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia acestora în legătură cu cele imputate, se impune scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea în faza de judecată.

În concluzie, faţă de toate considerentele invocate la pct. 2, în cazul în care nu se va împărtăşi opinia cu privire la motivul de recurs de la pct. 1 a solicitat, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., considerând că se află în cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 17 şi 18 C. proc. pen., admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi de asemenea a deciziei instanţei de apel şi rejudecând, pronunţarea unei noi hotărâri prin care a se dispune, aşa cum se impune, în baza art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen. şi achitarea inculpatului pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, în baza art. 11 pct. 1 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., fapta nu este săvârşită de inculpat.

Motivelor de recurs le-au fost ataşate jurisprudenţă în sensul susţinerilor formulate, în dublu exemplar aflate la filele 35-42; 59-66 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de astăzi, la apelul nominal făcut în şedinţă publică s-a prezentat intimata parte civilă l.F., aflată în stare de arest, lipsind recurentul inculpat S.M., aflat în stare de libertate, reprezentat de apărător ales, avocat F.P. şi intimata parte civilă Spitalul Clinic de Urgenţă B.A., procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Fiind întrebat de către Înalta Curte, intimata parte civilă l.F. a precizat că îşi poate face singur apărarea.

De asemenea, la întrebarea instanţei, apărătorul recurentului inculpat a menţionat că acesta munceşte în Spania, dar cunoaşte de termenul de judecată de astăzi.

Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 10, 17 şi 18 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi în rejudecare pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

În susţinerea primului motiv de recurs a arătat că au fost încălcate mai multe principii fundamentale care garantează drepturile procesuale ale inculpatului, întrucât instanţa nu a dat dovadă de rol activ, respingând fără motivare proba testimonială cu doi martori asupra situaţiei de fapt şi a suplimentului de expertiză medico-legală, care ar fi putut dovedi existenţa altor leziuni traumatice decât cele produse prin lovire cu corp dur şi s-ar fi lămurit dacă s-au produs şi prin lovire de corp dur, prin cădere. încălcând principiul prezumţiei de nevinovăţie, instanţa nu a lămurit toate aspectele cauzei, în vederea aflării adevărului şi nu a dat o soluţie explicită în dispozitiv referitor la cererea de administrare a probelor, pentru acest motiv impunându-se admiterea recursului, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Referitor la al doilea temei de casare a menţionat că, raportat la concluziile raportului de expertiză medico-legală, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, deoarece acţiunea de ucidere prin acte comisive nu a fost dovedită în lipsa probelor respinse, care ar fi putut diferenţia latura obiectivă a acestei infracţiuni. în ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii s-a reţinut din rechizitoriu intenţia indirectă, existând o îndoială exprimată de organul de urmărire penală, iar admiterea probelor ar fi condus la concluzia că a fost provocat sau s-a apărat. în concluzie, apărătorul recurentului inculpat a susţinut că în mod greşit a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen.

În ce priveşte ultimul temei de casare, apărătorul ales al recurentului inculpat a invocat greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, arătând că nu există nicio declaraţie a unui martor care să confirme că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată, iar singurele martore care au declarat în acest sens aveau un interes în cauză, declaraţiile lor necoroborându-se cu alte probe. în lipsa probelor concludente, certe în dovedirea vinovăţiei inculpatului a solicitat să se dea eficienţă principiului in dubio pro reo şi să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., după schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

Poziţia intimatei părţi civile şi concluziile reprezentantului M.P. au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat S.M. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 ⁹ pct. 10, 17 şi 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că în încheierea de dezbateri de la 5 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 1431/2/2008 şi aflată la filele 227-228 din dosar, s-a consemnat că apărătorul ales al inculpatului, având cuvântul a solicitat suplimentarea probatoriului, constând în audierea martorilor C.R., N.V., vărul părţii vătămate, a numitului C.M.C., indicând adresele de domiciliu, depunerea unor înscrisuri, respectiv a unui certificat medico-legal ca urmare a prezentării inculpatului la I.N.M.L., a unei fotocopii de pe cartea de muncă şi a unor acte din care a rezultat că inculpatul avea reşedinţa în Spania din anul 2007. Referitor la raportul de expertiză medico-legală depus la dosar, în conformitate cu dispoziţiile art. 124 C. proc. pen. a solicitat efectuarea unui supliment de expertiză medico-legală în care să se precizeze dacă s-au constatat şi alte leziuni traumatice produse părţii vătămate cu şi de un corp dur.

Reprezentanta M.P., având cuvântul asupra cererii apărătorului ales al inculpatului privind suplimentarea probatoriului a solicitat respingerea cererii privind audierea martorilor C.R., N.V. şi C.M.C., ca neutilă soluţionării cauzei, instanţa de judecată putând să-şi formeze părerea asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului pe baza declaraţiilor de martor deja existente la dosar. în legătură cu efectuarea unui supliment de expertiză medico-legală a arătat că acesta este nerelevant şi neutil soluţionării cauzei, câtă vreme dacă s-ar fi constatat şi alt gen de lovituri, de şi prin corp dur, atunci acest lucru s-ar fi menţionat în raportul de expertiză medico-legală. în ce priveşte administrarea probei cu înscrisuri în circumstanţiere a arătat că nu se opune încuviinţării acesteia.

Apărătorul ales al părţii vătămate, având cuvântul a arătat că se opune suplimentării probatoriului.

Tribunalul, după deliberare, cu privire la proba testimonială constând în audierea martorilor C.R., N.V. şi C.M.C. a respins-o ca neutilă soluţionării cauzei. Cu privire la cererea de suplimentare a raportului de expertiză, a respins-o ca neîntemeiată, constatând că raportul întocmit în cauză este complet şi sub aspectele indicate de apărătorul inculpatului. Referitor la administrarea probei cu înscrisuri în circumstanţiere, inclusiv depunerea acelui certificat medico-legal a apreciat-o ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei, sens în care a admis-o, urmând a amâna pronunţarea asupra fondului cauzei pentru o săptămână, timp în care aceste înscrisuri urmează a fi depuse prin serviciul registratură însoţite de eventuale concluzii scrise.

În considerentele deciziei pronunţate, la filele 50-51; 52 Dosarul nr. 1431/3/2008 (1087/2009) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, instanţa de apel a arătat motivul de apel invocat de către inculpatul S.M. şi anume încălcarea principiilor fundamentale ale procesului penal, susţinându-se că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 287 C. proc. pen., care o obligau să aibă un rol activ, în vederea aflării adevărului, cu referire la faptul că a respins nemotivat proba testimonială constând în audierea martorilor C.R., N.V. şi C.M.C., în condiţiile în care toate persoanele arătate erau martori pe situaţia de fapt. O altă probă respinsă, deşi ar fi fost utilă cauzei, consta în efectuarea unui supliment de expertiză medico-legală care să răspundă la întrebarea dacă s-au constatat şi alte leziuni traumatice în afara celor produse prin lovire cu corp dur, respectiv prin lovire de corp sau plan dur. Or, în aceste condiţii s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie, inculpatul nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia, organelor judiciare revenindu-le sarcina administrării probelor. Pe cale de consecinţă s-a solicitat desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Prima instanţă de control judiciar, în mod temeinic motivat s-a pronunţat expres, asupra motivului de apel invocat, în sensul că analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat că aceste solicitări au fost formulate de către inculpat, prin apărător, în şedinţa publică din data de 05 martie 2009, fiind respinse de către tribunal, în urma deliberării, ca nefiind utile soluţionării cauzei (martorii) şi respectiv neîntemeiate (suplimentul de expertiză). S-a menţionat că cel puţin în privinţa celei de-a doua probe, tribunalul a arătat în mod expres care sunt motivele pentru care nu a încuviinţat-o, motivare care, în opinia curţii a fost susţinută pe deplin de actele şi lucrările dosarului.

Curtea a constatat că nici audierea martorului C.M.C. (şoferul taxiului cu care inculpatul pretinde că a plecat de la locul faptei) nu este utilă, câtă vreme, chiar acceptând fără rezerve veridicitatea susţinerilor inculpatului, cele cunoscute eventual de acest martor se situează în timp ulterior săvârşirii faptei.

Pe de altă parte s-a observat că instanţa de fond a procedat la reaudierea martorilor din acte în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi nemijlocire şi a încuviinţat probele considerate utile în cauză pentru aflarea adevărului, astfel că şi-a respectat pe deplin rolul activ ce îi revine potrivit dispoziţiilor art. 287 C. proc. pen. Ca atare, criticile formulate de apelantul inculpat la pct. 1 sunt nefondate, nefiind justificată desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, cum s-a solicitat.

Recurentul inculpat S.M., prin apărător a reiterat din nou acelaşi motiv de recurs, aşa cum s-a arătat în detaliu mai sus.

Legiuitorul a reglementat în mod concret, în conţinutul art. 385 ⁹ pct. 10 C. proc. pen., situaţiile în care are loc incidenţa cazului de casare menţionat şi anume „instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului."

Din perspectiva tehnicii legislative folosite în redactarea normei mai sus menţionate rezultă că acesta este incident, în ipoteza negativă asupra pronunţării, respectiv omisiunea asupra uneia din soluţiile pe care instanţa le poate dispune, fie asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, respectiv a celor prevăzute de art. 345 C. proc. pen., fie cu privire la unele probe administrate, ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului, în sensul admiterii sau respingerii acestora, neexistând nicio condiţie referitoare la necesitatea şi a motivării acesteia.

Or, aşa cum s-a arătat în condiţiile concrete ale cauzei, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, s-au pronunţat în mod concret asupra cererilor de probatorii punctuale, formulate de inculpatul S.M., prin apărător, potrivit celor evidenţiate în mod expres în considerente, reţinându-se că tribunalul s-a conformat condiţiei legale, iar curtea de apel a examinat critica formulată referitoare la modul în care s-a pronunţat prima instanţă, analizând în concret soluţia respingerii ascultării martorilor evidenţiaţi de apărare, precum şi asupra probei privind administrarea suplimentului de expertiză, constatând chiar că prima instanţă a şi motivat soluţia, însuşindu-şi argumentele, apreciind că aceasta îşi are susţinerea pe deplin în actele şi lucrările dosarului.

Înalta Curte, la rândul său, în baza propriului examen asupra criticii formulate, de către recurentul inculpat S.M. constată că aceasta este nefondată, având în vedere, pe de-o parte că, prima instanţă în mod corect s-a pronunţat asupra cererii de probatorii formulate, atât aceea referitoare la proba testimonială, cât şi aceea privind suplimentul de expertiză, în raport cu dispoziţiile legale incidente, iar, pe de altă parte, instanţa de apel a efectuat un control judiciar asupra cererii formulate, aşa încât nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385 ⁹ pct. 10 C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici critica că instanţa de apel nu s-a pronunţat expres asupra cererii de probe formulate în apel în motivele scrise de apel, (fila 33 dosarul curţii de apel ), întrucât, această cerere de probe nu a fost susţinută oral de către apărătorul ales al apelantului inculpat, în condiţiile art. 378 alin. (1) C. proc. pen., aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la 3 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie (fila 46 din dosarul curţii de apel), faţă de existenţa menţiunii exprese a acelei instanţe „constatând că nu sunt excepţii de invocat, probe de administrat şi cereri de formulat", aşa încât solicitarea subsidiară a apărării apelantului inculpat cu privire la administrarea probelor din motivele scrise de apel nu poate fi reţinută ulterior procesului de evaluare asupra probelor deja administrate, ci se impunea a fi mai întâi solicitată administrarea lor, pentru ca ulterior, în ipoteza admiterii şi administrării lor, acestea să fie apreciate cu celelalte probe administrate de către prima instanţă pe calea procesului de interpretare a probelor.

Înalta Curte apreciază că nu se poate avea în vedere nici cel de-al doilea motiv de recurs, în sensul că ambele instanţe ar fi omis să se pronunţe asupra cererii de respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen., întrucât, aşa cum rezultă chiar din minuta şi respectiv dispozitivul sentinţei penale nr. 278 de la 12 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, (filele 257 şi 260 verso dosarul tribunalului), prima instanţă s-a pronunţat în mod expres, în sensul că „în baza art. 334 C. proc. pen., respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul S.M. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen.

În considerentele hotărârii, tribunalul, ca primă instanţă a examinat în mod efectiv materialul probator administrat, indicând în concret conţinutul unor mijloace de probă, reţinând în concluzie, în raport cu evaluarea făcută că „fapta inculpatului S.M., care în data de 27 - 28 martie 2005 pe fondul unui conflict spontan, în public, a lovit cu un corp dur pe partea vătămată l.F., în zona capului, provocându-i leziuni ce i-au pus în primejdie viaţa şi i-au produs infirmitate permanentă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzut de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. Faţă de aceste considerente cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen. va fi respinsă ca neîntemeiată", (fila 259 dosarul tribunalului).

Totodată, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar a analizat motivul de apel invocat în mod distinct referitor la greşita respingere a cererii privind schimbarea încadrării juridice a faptei, susţinut prin menţiunile privind concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. A14425/2005 al I.N.M.L. Mina Minovici şi la inexistenţa laturii obiective a infracţiunii de tentativă, dar nici la cele ale laturii subiective, reţinând argumentat prin evidenţierea criteriilor care fac diferenţa între cele două infracţiuni, în contextul cauzei şi concluzionând că „în drept, fapta inculpatului, astfel cum a fost reţinută, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cum corect a stabilit prima instanţă, căci împrejurările comiterii faptei, cu referire la natura obiectului vulnerant folosit, apt de a produce moartea (corp dur, probabil bâtă de lemn), la intensitatea loviturii aplicate - care a produs leziuni ce au pus în primejdie viaţa părţii vătămate (leziuni ce au necesitat pentru vindecare nu mai puţin de 70 zile îngrijiri medicale) şi care au fost atât de puternice încât au condus la lipsă de substanţă craniană (ce constituie infirmitate), la zona vitală lezată (în speţă, capul), reflectă, sub raport subiectiv, intenţia inculpatului (chiar indirectă) de a suprima viaţa persoanei lovite. Ca atare, în mod corect s-a respins de către instanţa de fond cererea inculpatului, de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 182 C. pen., criticile aduse se apelantul inculpat la pct. 2 fiind neîntemeiate."

Înalta Curte, la rândul său, în baza propriului examen asupra mijloacelor de probă administrate în raport cu acelaşi motiv invocat şi în recurs, constată că această critică este nefondată, pe de-o parte, deoarece ambele instanţe în mod corect şi temeinic motivat s-au pronunţat cu privire la schimbarea de încadrare solicitată, aşa încât nu ar putea fi incident cazul de casare prevăzut de art. 385 ⁹ pct. 10 C. proc. pen., apărarea formulată în scris (fila 23 dosarul înaltei Curţi), în sensul că dispozitivul hotărârii recurate trebuind să conţină, în mod expres, soluţia dispusă de instanţa control judiciar cu privire la această cerere, nefiind justificată, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. cu referire la art. 345 şi următoarele privind judecata în fond.

Astfel, în conţinutul art. 345 C. proc. pen., privind rezolvarea acţiunii penale, legiuitorul a stipulat în alin. (1) că „Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal", iar în art. 357 alin. (1) din acelaşi cod, referitor la conţinutul dispozitivului că „Dispozitivul trebuie să cuprindă datele prevăzute în art. 70 privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază potrivit art. 11, precum şi soluţia dată cu privire la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale. Când instanţa face aplicarea art. 86⁷ C. pen., dispozitivul va menţiona dacă cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea unde îşi desfăşoară activitatea sau la altă unitate. Când instanţa face aplicarea art. 86¹ C. pen., dispozitivul va menţiona măsurile de supraveghere prevăzute în art. 86³ alin. (1) C. pen., la care trebuie să se supună condamnatul, precum şi obligaţiile stabilite de instanţă potrivit art. 86³ alin. (3) C. pen."

Aşadar, din normele mai sus menţionate rezultă că, fie prima instanţă, fie instanţa de apel se pronunţă asupra uneia din soluţiile expres arătate, referitoare la condamnare, achitare, încetarea procesului penal, neexistând o dispoziţie expresă privind pronunţarea în conţinutul dispozitivului hotărârii asupra vreunei cereri, în general, ori privind aceea de schimbare a încadrării juridice a art. 334 C. proc. pen., în special.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte constată că ambele instanţe în mod corect s-au pronunţat asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, chiar şi în condiţiile în care prima instanţă, în minuta şi dispozitivul sentinţei s-a pronunţat distinct asupra cererii de schimbare a încadrării juridice formulate de către inculpatul S.M., iar instanţa de apel nu a procedat în acelaşi fel, întrucât potrivit prevederilor legale arătate, nu există nicio obligaţie legală care să impună pronunţarea asupra vreunei cereri în conţinutul minutei şi respectiv a dispozitivului unei hotărâri.

Pe de altă parte nu este fondată nici critica propriu-zisă asupra greşitei respingeri a cererii privind schimbarea încadrării juridice a faptei, din art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., în art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen., deoarece materialul probator administrat a dovedit modalitatea concretă a săvârşirii faptei, respectiv, din actele de executare comise de inculpatul S.M. a rezultat atitudinea subiectivă a inculpatului de a produce rezultatul letal al victimei, atâta timp cât a folosit un corp dur (o bâtă) apt de a cauza moartea, într-o zonă vitală, respectiv aceea a capului, cu o intensitate relativ ridicată, dat fiind faptul că prin forţa loviturii s-au produs leziuni ce au necesitat circa 70 zile de îngrijiri medicale de la data producerii şi au pus viaţa victimei în primejdie, iar prin lipsa de substanţă craniană posttraumatică, l.F. a rămas cu infirmitate.

Aspectele mai sus menţionate au rezultat din concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. A1/4425/2005 întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici, concluzii ce se fundamentează, atât pe date din acte medicale, care relevă „traumatism cranio-cerebral mediu (în condiţii neprecizate), .hematom extradural temporal dr. operat (28 martie 2005). Fractură multeschiloasă fronto-temporală dr. operată (28 martie 2005). Dilacerare duro-cerebrală fronto-temporală dr. operată (28 martie 2005), iar la examen local "Hematom epicranian frontal dr., excoriaţia frontală dr.", precum şi alte aspecte (filele 15-16 dosarul parchetului).

Atestările medico-legale se coroborează cu declaraţiile martorilor S.M.E., A.A.M., A.(l.)A.G., D.E.C., date în primă instanţă la tribunal, declaraţia martorului S.l.N. (filele 35-37 dosarul parchetului).

Astfel, în declaraţia martorei S.M.E., dată în primă instanţă (fila 170 dosarul tribunalului) a relatat că „.în momentul în care am ieşit afară din restaurant am văzut un băiat care era căzut pe jos şi plin de sânge şi l-am văzut pe inculpatul prezent astăzi, care era lângă acest băiat şi avea în mână o bâtă care, cred că era din lemn.Inculpatul este cunoscut sub porecla C. Nu mai are vreo altă poreclă".

În declaraţia martorei A.A.M., dată tot în primă instanţă (fila 172 dosarul tribunalului ), aceasta a relatat că „îmi aduc aminte că am spus la urmărire penală că inculpatul are porecla C., că a venit la locul faptei cu o maşină D. de culoare neagră. Recunosc faptul că am la urmărire penală că inculpatul personal mi-a spus că a luat din maşină o bâtă. Este adevărat şi că în cursul urmăririi penale cu ocazia prezentării pentru recunoaştere de pe planşe foto am indicat pe inculpatul S.M., ca fiind persoana care l-a lovit pe unul dintre băieşii din grup, cu o bâtă. Arăt că cele spuse la urmărire penală sunt cele reale iar declaraţia dată în faţa instanţei, iniţial este consecinţa faptului că de la data faptei şi până în prezent a trecut o perioadă prea mare de timp. După această faptă inculpatul nu a mai luat legătura cu mine. Declaraţiile date la urmărire penală au fost date în mod liber şi fără să fiu constrânsă de cineva."

În declaraţia sa, martora A.(l.)A.G., dată în primă instanţă (filele 63-64 dosarul tribunalului), aceasta a precizat că „L-am sunat din nou pe G. de această dată eram însoţită de mama mea şi de vărul meu. Telefonul cu care l-am apelat era unul performant şi l-am pus pe spiker astfel încât şi cei de faţă u auzit discuţia, l-am spus lui G. stare în care se află fratele meu iar acesta a replicat: "i-a dat şi cu o bâtă", cu referire la C. despre care vorbiserăm, nu-mi amintesc dacă atunci i-a pronunţat numele însă, în discuţia anterioară despre el vorbiserăm. Repet discuţia a fost auzită de mama şi de vărul meu. Următoarea discuţie legată de incident a fost purtată de mama mea. A primit un telefon acasă de la o doamnă care s-a recomandat avocat, care a vorbit ceva despre o înţelegere în legătură cu incidentul susţinând că clientul său a fost agresat cu un cuţit de fratele meu şi că va merge la I.N.M.L. şi la Poliţie.".

În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, martorul S.l.N. (fila 36 dosarul parchetului) precizat că „în timpul acestei discuţii a intervenit G. care s-a oferit să achite el nota, însă cel cu giacă neagră s-a enervat, făcându-l pe G., şmecher şi pe fondul acestei discuţii în contradictoriu, individul cu giacă neagră a scos din buzunar un briceag destul de mare cu care l-a lovit pe G. în zona cefei. Tăietura nu a fost adâncă, însă suficientă ca lui G. să-i curgă sânge din rana respectivă. Din local a ieşit şi C. care a intervenit şi l-a împins pe cel cu geacă neagră, însă la un moment dat acesta l-a lovit şi pe C. cu briceagul respectiv în braţ şi în zona toracelui. Eu nu ştiu ce s-a mai întâmplat, întrucât de teamă am intrat în restaurant, fără ca cei trei să-mi achite masa. La scurt timp în local a intrat G. căruia i-am dat un prosop să se şteargă de sânge şi apoi l-am văzut şi pe C. intrând în local, însă nu a rămas, decât şi-a luat cheile de la maşină şi a ieşit. După aproximativ un minut am auzit un zgomot înfundat ca o bufnitură, situaţie în care am observat că mai mulţi consumatori din local inclusiv G. au ieşit afară. Eu nu am ieşit, însă m-am uitat pe geam şi l-am văzut pe băiatul cu giacă maro căzut jos. Am ieşit şi eu la scurt timp afară şi am recunoscut că tânărul respectiv era lovit în zona capului şi horcăia. Eu am intrat în local şi am luat geaca maro care rămăsese pe scaun şi i-am pus-o tânărului respectiv sub cap până când a venit salvarea. La poliţie am aflat că pe G. îl chema D.E.C., iar pe tânărul cu giacă, l.F.".

În declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, în primă instanţă, (filele 225-226 dosarul tribunalului), martorul D.E.C. a arătat că „.La un moment dat mi-a sunt telefonul şi am ieşit afară să vorbesc la telefon. Am văzut că partea vătămată şi ceilalţi doi prieteni ai săi erau afară şi se certau cu ospătarul din pricina notei de plată. Am înţeles că partea vătămată nu plătise nota de plată în restaurant. Pentru că o cunoşteam, m-am oferit eu să plătesc consumaţia însă unul dintre prietenii părţii vătămate, o persoană mai înaltă şi căreia ştiu că i se spune C. a intervenit, mi-a spus că nu e nevoie să plătesc eu nota, a devenit agresiv şi m-a tăiat cu cuţitul pe gât. în acest moment am intrat în restaurant, iar inculpatul S.M. când a văzut starea în care mă aflam, a ieşit afară, probabil în ideea de mă apăra. Un pic mai târziu, am ieşit din nou afară şi am văzut că partea vătămată era întinsă pe jos, cred că avea urme de sânge în zona capului, nu ştiu dacă era inconştientă sau nu iar inculpatul S.M. era tăiat la mână şi la picior şi tocmai se urca într-un taxi. După aceea a venit şi Salvarea şi partea vătămată a fost transportată la spital. Inculpatul plecase cu taxiul înainte să sosească Salvarea, taxiul cu care a plecat nu aparţinea inculpatului. Ţin minte că era un taxi de firmă. Nu ştiu cu ce se ocupa inculpatul la momentul faptei. După ce am intrat în restaurant, m-am dus la baie să mă spăl şi am revenit afară în aproximativ 5 minute. Când am ieşit afară, în afară de inculpat şi de partea vătămată nu mai era nimeni, cred că prietenii părţii vătămate fugiseră".

Astfel, din probele administrate evidenţiate s-a dovedit că prin modul de acţiune, inculpatul S.M. şi-a putut reprezenta punerea în primejdie a vieţii victimei, conştientizând consecinţele faptei, prin natura corpului dur folosit, modul de utilizare a acestuia, regiunea corpului vizată şi intensitatea loviturii.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a stabilit, la rândul ei că fapta săvârşită de inculpatul S.M. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor şi nu aceea de vătămare corporală gravă, nefiind aplicabil cazul de casare invocat, respectiv art. 385 pct. 17 C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte consideră că nu poate fi avut în vedere nici cel de-al treilea motiv de recurs invocat de către recurentul inculpat S.M., prin apărător cu privire la greşita condamnare pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, deoarece instanţa de apel nu numai că şi-a însuşit argumentele primei instanţe, dar în baza propriului examen, în mod judicios şi temeinic motivat a stabilit vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, respectiv aceea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.

Astfel, Înalta Curte constată că în contextul cauzei s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului S.M., care în data de 27 - 28 martie 2005 pe fondul unui conflict spontan, în public, a lovit cu un corp dur, respectiv o bâtă pe partea vătămată l.F., în zona capului, provocându-i leziuni pentru care au fost necesare pentru vindecare un număr de 70 zile îngrijiri medicale şi i-au pus în primejdie viaţa, producându-i-se şi infirmitate permanentă, întruneşte, atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de tentativă la omor calificat, potrivit normei mai sus arătate.

Din examinarea cauzei a rezultat că instanţa de apel, în mod concret a examinat probatoriul administrat în cauză, făcând referiri efective la mijloacele de probă al căror conţinut a fost evaluat coroborat, în procesul logic de interpretare al probelor, constatând vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, pronunţându-se în mod expres la nereţinerea nici a legitimei apărări şi nici a circumstanţei atenuante a provocării, câtă vreme „riposta" inculpatului nu s-a îndreptat către agresor, ci către partea vătămată l.F., persoană ce nu fusese implicată activ în conflictul ce avusese loc anterior.

Înalta Curte, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra ansamblului materialului probator, faţă de critica invocată, constată că aceasta este nefondată, întrucât prin coroborarea mijloacelor de probă la care s-a făcut referire, în considerentele prezentei decizii şi al căror conţinut a evidenţiat împrejurări percepute de către martori, care se susţin şi prin atestările cu privire la leziunile cauzate, modului în care au avut loc şi consecinţele produse, a fost dovedită contribuţia inculpatului S.M. în comiterea infracţiunii, iar modalitatea în care a acţionat a relevat că acesta a avut reprezentarea rezultatului letal, chiar dacă acesta nu l-a urmărit, însă a acceptat producerea lui.

În raport cu cele arătate, Înalta Curte consideră că între percepţia asupra materialului probator administrat, de către instanţa de apel şi soluţia pronunţată nu există vădite şi esenţiale neconcordanţe, aşa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Aşadar, instanţa de recurs apreciază că Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele, iar toate motivele de recurs invocate de către recurentul inculpat S.M. sunt nefondate.

Totodată, Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invocat din oficiu, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat S.M. împotriva Deciziei penale nr. 160/A din 10 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C., ca urmare a asigurării asistenţei obligatorii, ce a avut loc pentru termenele de judecată de la 8 octombrie 2009, 5 noiembrie 2009, de către doamna avocat S.l., cu împuternicirea avocaţială nr. 029714 emisă la 24 septembrie 2009, (fila 7 Dosarul nr. 1431/3/2008 al înaltei Curţi), potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală încheiat între M.J. şi U.N.B. din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat S.M. împotriva Deciziei penale nr. 160/ A din 10 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obliga recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 4015/2009. Penal. Traficul de influenţă...		ICCJ. Decizia nr. 827/2009. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 4032/2009. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4032/2009. Penal