ICCJ. Decizia nr. 4043/2009. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4043/2009
Dosar nr. 4840/104/2008
Şedinţa publică din 3 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 153 de la 9 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 4840/104/2008, au fost respinse cererile de revizuire formulate de revizuientul condamnat M.I., fiul lui A. şi A., născut la data de 9 februarie 1956 în comuna Teslui, judeţul Olt, cu acelaşi domiciliu, cetăţean român, studii superioare, consilier, căsătorit, serviciul militar satisfăcut, recidivist, în prezent aflat în P.M.S. Craiova, ca neîntemeiate.
A fost obligat revizuientul condamnat la 250 lei cheltuieli judiciare statului, din care 200 lei reprezentând onorariu avocat oficiu avansat din fondul M.J.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Tribunalul Olt, prin sentinţa penală nr. 66 din 26 martie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 1276/P/2006, în baza art. 10 lit. b)1 a dispus achitarea inculpatului şi aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de 1000 lei pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În baza arat. 118 lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea sumei de 100 lei.
S-a luat act că P.P. şi C.F. nu s-au constituit părţi civile, iar inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Curtea de apel Craiova, prin Decizia nr. 201 din 1 noiembrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 6070/104/2006 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, a desfiinţat în parte sentinţa atacată cu privire la revizuientul M.I. şi în baza art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 74 lit. c) şi art. 76 lit. c) C. pen., l-a condamnat pe inculpat la 1 an închisoare.
În baza art. 86 4 C. pen. s-a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 1 an aplicată prin sentinţa penală nr. 1053 din 9 septembrie 2003 a Judecătoriei Slatina, urmând ca revizuientul să execute şi această pedeapsă prin privare de libertate.
În total revizuientul va executa pedeapsa de 2 ani închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 1459 din 21 aprilie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 6070/104/2006 a respins, ca nefondate, recursurile declarate de revizuientul M.I. şi de G.S.
Condamnatul M.I. a formulat 5 cereri de revizuire penală după cum urmează:
În cererea de revizuire din 19 mai 2008 au fost invocate în sensul art. 394 C. proc. pen., ca motive: a fost anchetat de către un agent de poliţie, deşi acesta nu era competent să efectueze cercetările penale; s-au făcut presiuni pentru a recunoaşte fapta fiind ameninţat de către lucrătorii de poliţie; declaraţia i-a fost dictată şi obligat să scrie; a fost reţinut în mod nelegal de la ora 23,00, la ora 6,00; cercetarea penală a fost efectuată fără să i se asigure asistenţă juridică din oficiu; învinuirea se întemeiază numai pe două declaraţii date de soţii C. care sunt subiective; în cauză nu a fost prins în flagrant.
În cererea de revizuire din 21 mai 2008 au fost invocate motive de revizuire penală: a fost anchetat de către un agent de poliţie, deşi acesta nu era competent să efectueze cercetarea penală; s-au făcut presiuni pentru a recunoaşte fapta fiind ameninţat de către lucrătorii de poliţie; declaraţia i-a fost dictată şi obligat să scrie; la cercetarea penală nu a participat un procuror; cercetarea penală a fost efectuată fără să i se asigure asistenţa juridică din oficiu; învinuirea se întemeiază numai pe două declaraţii date de soţii C. care sunt subiective; în cauză nu a fost prins în flagrant; se solicită audierea martorilor D.D., M.S. şi I.V. care cunosc împrejurarea că denunţătorii nu au depus plângere pentru infracţiunea de luare de mită; nu au fost găsiţi banii care fac obiectul infracţiunii asupra inculpatului (revizuientului).
În cererea de revizuire din 4 iunie 2008 au fost invocate ca motive de revizuire următoarele: a fost anchetat de către un agent de poliţie care potrivit fişei postului nu era competent să efectueze cercetarea penală; C.F. nu a depus denunţ în legătură cu fapta penală.
s-au făcut presiuni pentru a recunoaşte fapta fiind ameninţat de către lucrătorii de poliţie; declaraţia i-a fost dictată şi obligat să scrie; cercetarea penală a fost efectuată fără să i se asigure asistenţa juridică din oficiu.
În cererea de revizuire din 15 august 2008 au fost invocate ca motive de revizuire următoarele: a fost anchetat de către un agent de poliţie care nu era competent să efectueze cercetările penale; C.F. nu a depus denunţ în legătură cu fapta penală.
s-au făcut presiuni pentru a recunoaşte fapta fiind ameninţat de către lucrătorii de poliţie; declaraţia i-a fost dictată şi obligat să scrie; cercetarea penală fost efectuată fără să i se asigure asistenţă juridică din oficiu.
În cererea de revizuire din 6 noiembrie 2008 au fost invocate de motive de revizuire în sensul dispoziţiilor art. 394 lit. e) C. proc. pen., motivul că prin două hotărâri judecătoreşti definitive s-au pronunţat soluţii contradictorii respectiv s-a dispus achitarea inculpatului, iar prin alta condamnarea acestuia.
Examinând cererile de revizuire prin prisma sentinţei instanţei de fond şi în baza dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., instanţa a apreciat că motivele invocate de revizuient nu se regăsesc în motivele strict prevăzute de art. 394 C. proc. pen. şi în consecinţă au fost respinse pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen. revizuirea se poate solicita numai în cazurile limitativ prevăzute şi are drept scop exonerarea în totalitate de răspundere penală sau civilă a revizuientului.
Art. 394 lit. a) C. proc. pen. stabileşte că revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă în soluţionarea cauzei.
Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, prevederile care o reglementează sunt de strictă interpretare, instanţelor de judecată nefiindu-le permisă extinderea lor şi la alte cazuri decât cele prevăzute limitativ de lege.
În consecinţă, faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă a unor fapte şi împrejurări cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Instanţa de revizuire nu a putut să reaprecieze probele administrate în cursul procesului în condiţiile în care nu au fost descoperite fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost cunoscute de instanţă.
Este obligatoriu ca împrejurarea nouă (în raport de judecata în fond) să preexiste momentului admiterii în principiu a cererii de revizuire.
Nulitatea actelor de urmărire penală care au fost invocate de revizuient în sensul că au fost întocmite de un agent de poliţie cu încălcarea dispoziţiilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen., nu s-a confirmat, deoarece urmărirea penală a fost efectuată de procuror conform dispoziţiilor enunţate mai sus, iar potrivit dispoziţiilor art. 213 C. proc. pen., organele de poliţie erau obligate să efectueze acte de cercetare, ce nu puteau fi amânate chiar dacă acestea nu erau de competenţa lor, tocmai în vederea stabilirii unui minim de elemente care să contureze comiterea unei infracţiuni.
Motivul invocat de revizuient că nu i s-a respectat dreptul de apărare de către organele de urmărire penală nu s-a confirmat, în cauză nefiind încălcate dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. cu privire la obligativitatea apărătorului din oficiu.
În timpul cercetărilor penale, persoana nu are calitatea de învinuit sau inculpat, iar asistarea de către apărător nu este obligatorie, nefiind incidente dispoziţiile art. 171 C. proc. pen.
Nu au fost îndeplinite nici condiţiile cu privire la administrarea probelor în sensul nulităţii absolute prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că inculpatul ar fi dat declaraţii prin constrângere de către organele de poliţie, acesta formulând plângere penală împotriva persoanelor care l-au anchetat şi mai mult decât atât, în timpul urmăririi penale revizuientul nu a recunoscut faptele comise.
De asemenea, în cauză nu operează nici nulitatea absolută privind sesizarea instanţei în sensul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., prin aceea că partea vătămată C.M. s-a adresat organelor de poliţie, reclamând faptele săvârşite de inculpat, denunţul fiind înregistrat sub nr. A/3019826 din 4 iulie 2006.
Organele de cercetare penală s-au sesizat din oficiu la data de 4 iulie 2006 în legătură cu fapta sesizată ulterior de P.P., astfel că, în raport de toate probele administrate s-a constatat că sesizarea organelor de urmărire penală s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 221 C. proc. pen.
Instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile cazului de nulitate absolută în sensul dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., prin aceea că vinovăţia revizuientului nu s-a stabilit numai pe baza declaraţiilor subiective ale soţilor C. şi a denunţătorului P.P., aceasta fiind stabilită cu celelalte probe testimoniale cu acte, şi chiar cu recunoaşterile parţiale ale revizuientului care a arătat că a efectuat controlul la societăţile care erau prevăzute în plan, că a constatat încălcările d lege menţionate în declaraţiile denunţătorului, însă a negat primirea de foloase, pentru exonerarea de răspundere contravenţională a administratorilor societăţilor.
Sub acest aspect instanţele de judecată au analizat toate probele administrate în cauză pentru stabilirea unei corecte situaţii de fapt.
Cu privire la motivul invocat de revizuient că nu s-a realizat flagrantul faţă de infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, instanţa a constatat că organele de cercetare penală au fost sesizate după săvârşirea faptelor, astfel încât nu s-a putut realiza prinderea în flagrant a revizuientului, precum şi găsirea banilor.
De altfel, prinderea în flagrant nu este obligatorie pentru dovedirea infracţiunilor de corupţie ca şi găsirea banilor daţi cu titlu de mită.
În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile unui caz de nulitate absolută în sensul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., cu privire la obligativitatea flagrantului.
Sub aspectul ultimului motiv de revizuire invocat de condamnat în sensul că există două hotărâri judecătoreşti definitive unde s-au pronunţat soluţii contradictorii, instanţa a reţinut că prin Decizia penală nr. 203 din 6 noiembrie 2007 Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de revizuientul M.I. şi a dispus achitarea acestuia în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea unei alte infracţiuni de luare de mită respectiv la data de 30 iunie 2006 – denunţător F.M. (rechizitoriul nr. 793/PA/2006).
Neexistând identitate între infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea şi fapta pentru care s-a dispus achitarea, nu s-a putut reţine existenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. e) C. proc. pen., astfel că cererile de revizuire formulate de inculpat au fost respinse.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul revizuientul M.I., prin motivele scrise depuse la dosar a arătat că sentinţa este netemeinică şi nelegală, întrucât la data pronunţării sentinţei penale de condamnare nu se cunoştea faptul că o altă instanţă egală în grad cu privire la actele de urmărire penală efectuate în cauză, stabilise fără putinţă de tăgadă că declaraţia dată de inculpata G.S. la 3 iulie 2006, nu poate fi folosită în procesul penal, nulitatea actelor de urmărire penală fiind confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Actele au fost întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen. În cauză nu erau îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 213 C. proc. pen.
S-a mai arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. privind obligativitatea apărării din oficiu, în condiţiile în care pe referatul cu propunerea de declinare a competenţei, s-a făcut menţiunea că s-a început urmărirea penală, iar infracţiunea pentru care era cercetat, este sancţionată cu închisoare mai mare de 5 ani.
Situaţia invocată poate fi asimilată situaţiei existenţei unor soluţii definitive care nu se pot concilia.
În cele trei rechizitorii emise s-au avut în vedere actele de cercetare întocmite de un organ necompetent, precum şi declaraţia iniţială dată în faţa acestui organ necompetent de către inculpata G.S.
Prin două sentinţe penale definitive, s-a dispus achitarea inculpatului, stabilindu-se că actele de urmărire penală efectuate de organul de urmărire penală necompetent sunt nule şi că declaraţia inculpatei G.S. nu poate fi folosită în procesul penal, iar celelalte probe nu confirmă săvârşirea infracţiunilor.
S-a mai arătat că instanţa de fond a reluat motivarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, fără a face o analiză obiectivă a tuturor motivelor expuse de revizuient.
În declaraţiile date, C.F. a spus că nu a făcut imediat reclamaţia şi că a formulat-o la insistenţele şi presiunea agentului de poliţie.
Soţii C. nu s-au mai constituit părţi civile şi nu s-a constatat nici un prejudiciu.
Prin Decizia penală nr. 99 de la 8 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 4840/104/2008 a fost respins apelul declarat de revizuientul M.I. împotriva sentinţei penale nr. 153 de la 9 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 4840/104/2008, ca nefondat, fiind obligat apelantul la 50 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a dispus în mod corect respingerea cererilor de revizuire formulate de revizuientul condamnat.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Acest caz de revizuire presupune fapte sau probatorii noi şi nu mijloace de probă ale unei fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
De asemenea, acest caz de revizuire nu presupune o readministrare a probelor sau o reinterpretare a probatoriului administrat.
Împrejurările invocate de revizuient, respectiv nulitatea actelor de urmărire penală, dreptul la apărare în faza de urmărire penală, modul de administrare a probelor, modul în care au fost sesizate organele de urmărire penală şi instanţa de judecată, nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi nici în celelalte cazuri de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen., ci reprezintă critici formulate de condamnat în privinţa modului în care s-a desfăşurat urmărirea penală şi cercetarea judecătorească.
Aceste critici nu puteau fi analizate însă decât în cadrul unei căi de atac, respectiv recurs, în raport de cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen.
În privinţa cazului de revizuire prevăzut de art. 396 lit. e) C. proc. pen. invocat, de asemenea de revizuient, s-a constatat că, prin Decizia penală nr. 35 din 29 februarie 2008 pronunţată în Dosar nr. 6672/104/2006 al Curţii de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 333 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia penală nr. 203 din 6 noiembrie 2007 pronunţată în Dosar nr. 6671/104/2006 al Curţii de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 2563 din 5 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuientul a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi, respectiv art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu este incident în cauză, întrucât nu s-a constatat existenţa mai multor hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia.
Cele două decizii penale menţionate, precum şi Decizia penală prin care revizuientul a fost condamnat, nu au privit aceeaşi faptă care să fi fost eventual săvârşită de revizuient, ci fapte diferite, aşa cum a rezultat din motivarea deciziilor penale.
Având în vedere considerentele de mai sus, curtea de apel în temeiul art. 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a respins, apelul formulat, ca nefondat, iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul revizuient la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs revizuientul condamnat M.I., fără a arăta iniţial în scris motivele de recurs.
La dosarul cauzei a fost depusă, după ce în prealabil a fost înregistrată prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 28108 de la 10 august 2009 şi aflată la fila 14 dosarul Înaltei Curţi, o cerere formulată de recurentul revizuient M.I., prin care a arătat că în curând va fi pus în libertate din Penitenciarul Tg. Jiu, solicitând citarea sa la adresa pe care a indicat-o.
De asemenea a fost depusă la dosarul cauzei, după ce în prealabil a fost înregistrată prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 28589 la 18 august 2009 şi aflată la fila 18 dosarul Înaltei Curţi, o adresă din partea Penitenciarului Târgu-Jiu care a comunicat că numitul M.I. nu poate fi transferat şi prezentat la termenul din data de 10 septembrie 2009, deoarece la data de 2 septembrie 2009 urmează să fie discutat în comisia de propuneri pentru liberare condiţională, precum şi că se află în executarea unei pedepse de 2 ani pentru OUG 195/2002 aplicată prin sentinţa penală nr. 66/2007, mandat nr. 112/2008 emise de Tribunalul Olt, a fost arestat la data de 30 aprilie 2008, are antecedente penale, nu a fost sancţionat disciplinar şi în cazul în care, comisia şi instanţa de judecată se vor pronunţa favorabil, susnumitul urmează a fi liberat condiţionat la data de 8 septembrie 2009, iar în cazul în care va fi amânat la comisia pentru liberare condiţionată va comunica în vederea fixării unui nou termen de judecată, indicând domiciliul şi C.N.P.-ul acestuia.
Totodată, au mai fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 29585 la 3 septembrie 2009 şi aflate la filele 20-30 dosarul Înaltei Curţi, o cerere formulată de recurentul revizuient de amânare a judecării cauzei, în vederea angajării unui avocat, anexând şi motivele de recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul revizuient condamnat a solicitat în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) raportat la art. 407 C. proc. pen. admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr. 153 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 4840/104/2008 şi a deciziei penale nr. 99 din 8 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 4840/104/2008 şi a se dispune rejudecarea de către instanţa de fond, Tribunalul Olt, a cererii de revizuire, pentru încălcările de lege existente, în cazul prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., urmând ca instanţa de fond, după casare să dispună, în temeiul art. 394 C. proc. pen. admiterea în principiu, a cererii de revizuire, sub aspectul regularităţii (îndeplinirea condiţiilor în care poate fi exercitată), şi, pe fond, Deciziei penale nr. 201 din 1 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel, în Dosarul nr. 6070/104/2006.
Potrivit prevederilor art. 394 lit. e) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Până în prezent nici legiuitorul şi nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au definit noţiunea de hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia.
Dacă sub aspectul stabilirii datei rămânerii definitive a hotărârii instanţei de apel (art. 416 C. proc. pen.) şi datei rămânerii definitive a hotărârii instanţei de recurs (art. 417 C. proc. pen.), normele legale stabilesc termenii în concret, fără a se lăsa loc de interpretări, în ceea ce priveşte expresia „care stabilesc termenii în concret, fără a se lăsa loc de interpretări, în ceea ce priveşte expresia" care nu se pot concilia, nu există soluţii de practică judiciară şi nici opinii concrete de doctrină.
Calea extraordinară de atac a revizuirii determină reexaminarea cauzei în care s-a pronunţat ultima hotărâre judecătorească, în aprecierea acelor împrejurări noi, asupra cărora instanţele nu s-au pronunţat la judecata în fond.
În această situaţie se pune problema exprimării opiniei anterioare, simultane sau posterioară, privind interpretarea dispoziţiilor legale de către instanţele de judecată, care nu au fost cunoscute la data judecării fondului cauzei.
În speţă, urmează a se constata că I.C.C.J. a interpretat prin două decizii penale: nr. 2638 din 5 septembrie 2008 şi nr. 3331 din 21 octombrie 2008, modul de valorificare a mijloacelor de probă, pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În acest sens, s-a apreciat că, urmărirea penală trebuie desfăşurată doar de procuror, în condiţiile prevăzute de art. 209 C. proc. pen., iar actele întocmite de organul de cercetare penală nu vor fi valorificate ca acte premergătoare, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 213 C. proc. pen., Aprecierea inclusă în Decizia nr. 1459 din 21 aprilie 2008 a I.C.C.J., în sensul că, deoarece organele de poliţie s-au sesizat din oficiu, conform art. 213 C. proc. pen. şi aveau obligaţia să efectueze acte de cercetare, ce nu sufereau amânare, chiar dacă acestea nu erau de competenţa lor, în vederea stabilirii unui minim de elemente care să contureze comiterea unei infracţiuni, este ireconciliabil, contradictorie, incompletă şi eronată, producând prejudicierea gravă a revizuientului M.I.
Recurentul revizuient condamnat a apreciat că această soluţie este greşită, deoarece nu ţine seama de elementele specifice dispoziţiilor legale, procedurale, privind competenţa specială a procurorului, în faza urmăririi penale. Argumentul care demonstrează acest lucru constă în faptul că, organele de poliţie, ca organe de cercetare penală au cunoscut de la început conţinutul faptei pentru care partea civilă a depus plângere: luare de mită.
De aceea, sentinţa penală nr. 153/2008 şi Decizia nr. 99/2009, care formează obiectul prezentei cereri de revizuire, sunt nelegale, iar situaţia invocată, urmează a se reţine că reprezintă un motiv dintre cele prevăzute de lege pentru revizuirea hotărârii pronunţate, revizuirea fiind posibilă şi impunându-se cu necesitate.
Aşadar, fiind vorba de hotărâri definitive este relevant de stabilit că nu se poate îngădui să existe două interpretări ireconciliabile cu privire la aceeaşi dispoziţie legală, în condiţiile în care I.C.C.J. are competenţa să unifice practica judiciară, prin interpretarea unitară a art. de lege, în deciziile de speţă, cât şi să îndrume obligatoriu activitatea de practică judiciară şi de lege ferenda, prin deciziile de îndrumare.
Dreptul de a cere revizuirea hotărârii definitive este exercitat în condiţiile dispoziţiilor prevăzute de art. 394 lit. e) C. proc. pen. pentru asigurarea pronunţării unor hotărâri legale, care să certifice interpretarea unitară, stabilă a legii. Faţă de această împrejurare a solicitat să se constate că există două hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, contradictorii, cu privire la situaţii de fapt, identice care au fost rezolvate în mod diferit de I.C.C.J., prin interpretarea diametral opusă a textelor legale în vigoare, ceea ce nu este permis de logica juridică şi de principiile procedurale.
Prin Decizia nr. 60 din 24 septembrie 2007, I.C.C.J. s-a pronunţat cu privire la inadmisibilitatea cererii de revizuire pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen., rezumându-se să constate că, din ansamblul normelor cuprinse în art. 393-406 C. proc. pen., soluţionarea cererii de revizuire parcurge două etape, respectiv etapa admiterii în principiu, atunci când aceasta îndeplineşte condiţiile cerute de lege şi etapa rejudecării cauzei, după admiterea în principiu a cererii de revizuire.
În ipoteza absenţei cazurilor prevăzute de art. 394 C. proc. pen., acestea aveau obligaţia să pronunţe o soluţie de respingere a cererii de revizuire formulată de revizuient, ca inadmisibilă, prin sentinţă, conform art. 403 alin. (3) teza a-II-a C. proc. pen., iar nu ca neîntemeiată, cum greşit s-au pronunţat instanţele de fond.
I.C.C.J. a statuat că, din întreaga reglementare privind soluţionarea cererii de revizuire în faţa instanţei a rezultat că, voinţa legiuitorului nu a fost aceea de a contopi cele două faze menţionate.
Neprocedând în acest mod, instanţele de fond şi apel au pronunţat soluţii nelegale, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa de fond, Tribunalul Olt, pentru judecarea cererii de revizuire.
În conţinutul Deciziei de îndrumare nr. 60/2007 I.C.C.J. nu explică alţi termeni şi nu stabileşte, de principiu, un mod de interpretare obligatorie al art. 394 lit. e) C. proc. pen.
În această situaţie, urmează a se reţine că, în practica I.C.C.J. nu este rezolvată principial sau pe speţă, contradicţia existentă între hotărârile judecătoreşti pronunţate privind de interpretare diferită a aceloraşi norme legale şi la valoarea juridică a acesteia, în procesul penal privind obligativitatea desfăşurării numai de către procuror, conform art. 209 C. proc. pen. a urmăririi penale şi în faza actelor premergătoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Deşi, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate de I.C.C.J., în speţă, se rezolvă cazul concret a căror valabilitate vizează doar cauza anume, pentru care a fost sesizată instanţa, totuşi se reţine că revizuirea este o cale extraordinară de atac, pentru înlăturarea erorilor judiciare comise cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită recunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
Orice instanţă de judecată are obligaţia să pronunţe hotărârea în faza probelor administrate proprio sensibus şi a interpretării unitare, stabile a dispoziţiei legale aplicabilă în speţă.
Principiul interpretării unitare şi stabile impune ca un complet de judecată să adopte aceeaşi soluţie în cazurile identice şi să interpreteze în acelaşi mod textul legal invocat de părţile interesate, astfel încât să nu existe interpretări diferite a legii în cadrul aceleaşi şedinţe de judecată sau în pretoriul aceleaşi instanţe.
Când interpretarea normei legale aparţine I.C.C.J., într-o decizie de speţă, gradul de generalitate al acesteia creşte, pentru că nu face referire la starea de fapt, ci la regula, principiul interpretării legii, cu valoarea de principiu, iar nu simple opinii, personale, ale magistraţilor privind o stare de fapt (situaţie în care opiniile au valoare personală, strictă).
Contradicţiile de interpretare existente între cele 3 decizii ale I.C.C.J. reprezintă motivul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. e) C. proc. pen. („două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia"), având scopul „înlăturării erorilor judiciare" comise cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul, care se deosebeşte de art. 385 9 alin. (15) C. proc. pen.", când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă".
Cererea de revizuire este fundamentată pe art. 394 lit. e, deoarece cele trei hotărâri judecătoreşti aparţin aceleiaşi instanţe (I.C.C.J. ) şi privesc aceeaşi persoană (revizuientul M.I.) pentru 3 situaţii de fapt identice, iar nu asemănătoare, conform principiului judecăţii analitice.
Până la modificarea instituţiei revizuirii, recurentul revizuient condamnat consideră că, dispoziţiile legale prevăzute de art. 394 lit. e) C. proc. pen. sunt aplicabile în speţă, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, deoarece în penal nu trebuie să existe instituţii nefrecventate.
La termenul de judecată de la 10 septembrie 2009, în recurs, Înalta Curte, faţă de Hotărârea Adunării Generale a I.C.C.J. prin care s-a solidarizat la protestul celorlalte instanţe din ţară, în asigurarea condiţiilor statutului de către stat, precum şi apreciind ca întemeiată cererea de amânare formulată de recurentul revizuient, în vederea angajării unui apărător a amânat cauza la 22 octombrie 2009, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data menţionată, aflată la fila 32 dosarul Înaltei Curţi.
La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 34438 la 20 octombrie 2009 şi respectiv sub nr. 34660 la 22 octombrie 2009 şi aflate la filele 35; 37 la care au fost anexate şi fotocopiile unor acte medicale, aflate la filele 36; 38 dosarul Înaltei Curţi, o cerere primită prin fax, aflată la fila 34 dosarul Înaltei Curţi, cereri succesive ale recurentului revizuient condamnat M.I., prin care a solicitat amânarea cauzei, pentru a se putea prezenta cu apărător ales, învederând probleme de sănătate, fiind internat în spital.
La termenul de judecată de la 22 octombrie 2009, Înalta Curte, apreciind ca întemeiată cererea de amânare formulată de recurentul revizuient pentru a i se da posibilitatea să se prezinte în faţa instanţei, a amânat cauza la 3 decembrie 2009, aşa cum rezultă din încheierea de la data menţionată, aflat la fila 40 dosarul Înaltei Curţi.
La dosarul cauzei a fost depusă în dublu exemplar cererea primită prin fax, formulată de recurentul revizuient condamnat prin care acesta a învederat probleme serioase de sănătate şi lipsa unor posibilităţi financiare pentru a face deplasarea la I.C.C.J. la termenul fixat, solicitând judecarea cauzei în lipsa sa şi cu un avocat din oficiu, cerere aflată la filele 43-44 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de astăzi, la apelul nominal făcut în şedinţă publică a lipsit recurentul revizuient M.I., procedura de citare fiind legal îndeplinită.
S-a referit că recurentul a depus la dosar o cerere prin care a solicitat judecarea sa în lipsă, cu desemnarea unui apărător din oficiu.
Înalta Curte, apreciind ca fondată, cererea formulată de revizuient a dispus ca apărarea sa să fie efectuată de un apărător din oficiu, avocat V.D. şi a acordat părţilor, cuvântul, în dezbateri, potrivit art. 385 13 C. proc. pen.
Apărătorul recurentului revizuient a arătat că invocă temeiul prevăzut de art. 394 lit. e) C. proc. pen., întrucât există două hotărâri judecătoreşti contradictorii cu privire la aceleaşi fapte şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Olt.
Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursului declarat de revizuientul condamnat au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de recurentul revizuient condamnat M.I. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate, Înalta Curte apreciază recursul revizuientului condamnat ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
e)când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi motivat instanţa de apel şi-a însuşit, la rândul ei argumentele primei instanţe, reţinând că motivele formulate de revizuientul condamnat referitoare la nulitatea actelor de urmărire penală în sensul că ar fi fost întocmite de un agent de poliţie cu încălcarea dispoziţiilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen., art. 213 din acelaşi cod, nerespectarea dreptului la apărare de către organele de urmărire penală, nerespectarea condiţiilor referitoare la administrarea probelor, în sensul că ar fi dat declaraţii sub constrângere de către organele de poliţie, cu privire la denunţul formulat de partea vătămată C.M., cu privire la vinovăţia recurentului revizuientului, la realizarea flagrantului faţă de infracţiunea pentru care a fost trimis nu se circumscriu cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
De asemenea, nici motivul referitor la existenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive unde s-au pronunţat soluţii contradictorii nu a putut fi reţinut, întrucât nu exista identitate între infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea şi fapta pentru care s-a dispus achitarea inculpatului M.I., aşa încât nu s-a putut reţine cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. e) C. proc. pen., astfel că cererile de revizuire formulate de revizuient au fost respinse.
Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut un examen propriu asupra cererilor revizuientului, cât şi a motivelor invocate de acesta în apel, motivând că împrejurările invocate de revizuient, respectiv nulitatea actelor de urmărire penală, dreptul la apărare în faza de urmărire penală, modul de administrare a probelor, modul în care au fost sesizate organele de urmărire penală şi instanţa de judecată nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ci reprezintă critici formulate de condamnat în privinţa modului în care s-a desfăşurat urmărirea penală şi cercetarea judecătorească, care nu puteau fi analizate însă decât în cadrul unei căi de atac, respectiv recurs, în raport de cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen.
Totodată, instanţa de apel în mod expres a reţinut că în privinţa cazului de revizuire prevăzut de art. 396 lit. e) C. proc. pen. invocat de revizuient, a constatat că, prin Decizia penală nr. 35 din 29 februarie 2008 pronunţată în Dosar nr. 6672/104/2006 al Curţii de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 333 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia penală nr. 203 din 6 noiembrie 2007 pronunţată în Dosar nr. 6671/104/2006 al Curţii de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 2638 din 5 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuientul a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi, respectiv art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În raport cu cele arătate, prima instanţă de control judiciar a stabilit că dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză, întrucât nu a constatat existenţa mai multor hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia, precum şi faptul că cele două decizii penale şi Decizia penală prin care revizuientul a fost condamnat, nu au privit aceeaşi faptă care să fi fost eventual săvârşită de revizuient, ci fapte diferite, aşa cum a rezultat din motivarea deciziilor penale.
De asemenea, Înalta Curte, în baza propriului examen asupra motivelor invocate, în recurs, de către recurentul revizuient condamnat M.I., constată că apărările invocate referitoare la încălcarea normelor de procedură, privind nerespectarea dreptului la apărare, nulitatea actelor de urmărire penală, în sensul că nu ar fost efectuate de către procuror, potrivit dispoziţiilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen., încălcarea art. 213 C. proc. pen. au fost analizate în mod expres în calea ordinară de atac a recursului, aşa cum rezultă din considerentele Deciziei penale nr. 1459 de la 21 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie, pronunţată în Dosarul nr. 6070/104/2006, aşa încât critica reiterată în cererea de revizuire nu se circumscrie cazului de revizuire prevăzut la art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nefiind îndeplinită condiţia descoperirii de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Totodată, nu pot fi avute în vedere nici apărările invocate de recurentul revizuient condamnat M.I., referitoare la cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. privind inconcialibilitatea a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive, în contextul cauzei, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile pentru incidenţa acestui caz de revizuire.
Potrivit cazului de revizuire prevăzut la art. 386 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. acesta vizează hotărâri definitive ale instanţelor penale privind fondul cauzei, în sensul unor pronunţări diferite asupra existenţei faptei, a săvârşirii ei de către inculpat şi a vinovăţiei acestuia, iar inconcialibilitatea hotărârilor definitive înseamnă că se exclud una pe alta.
Altfel spus inconcialibilitatea unor hotărâri definitive se referă la faptul că printr-o hotărâre se constată existenţa unei fapte, iar printr-o altă hotărâre se neagă expres existenţa acesteia, deci aceeaşi faptă cu inculpaţi diferiţi sau într-o cauză este condamnat ca autor unic al faptei un inculpat, iar în altă cauză este condamnat tot ca unic autor un alt inculpat pentru aceeaşi faptă, ori chiar şi în cazul unui singur inculpat, dar cu privire la fapte diferite, în sensul condamnării inculpatului pentru o faptă săvârşită într-o anumită zi şi la o anumită oră, care face inconciliabilă condamnarea sa pentru o altă faptă, săvârşită într-o altă localitate, în aceeaşi zi şi oră, deoarece nu este posibilă prezenţa aceleiaşi persoane în acelaşi moment în localităţi aflate la distanţe apreciabile.
Din examinarea cauzei rezultă că prin sentinţa penală nr. 66 din 26 martie 2007 a Tribunalului Olt, Secţia penală, ce a fost modificată prin Decizia penală nr. 201 de la 1 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, prin această din urmă decizie, inculpatul M.I. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 1 an închisoare, pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, fiind revocată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1053 din 09 septembrie 2003 a Judecătoriei Slatina, în baza art. 864 C. pen., pedeapsă ce se va executa prin cumul aritmetic cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată în speţă, în total pedeapsa de 2 ani închisoare (faptă comisă la 30 iunie 2006 ca urmare a unui control la SC C. SRL Slatina), rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1459 de la 21 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi de inculpaţii M.I. şi G.S. împotriva Deciziei penale nr. 201 din 1 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală; prin sentinţa penală nr. 65 de la 26 martie 2007 a Tribunalului Olt, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6071/104/2006 (nr. format vechi 1277/P/2006), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. şi art. 181 C. pen. a fost achitat inculpatul M.I. pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 37 lit. a) C. pen., fiindu-i aplicată inculpatului în baza art. 91 C. pen. 1000 lei amendă administrativă (fapta pretins a fi comisă la data de 3 iulie 2006 ca urmare a controlului efectuat la magazinul SC M.A. SRL), sentinţă ce a fost modificată prin Decizia penală nr. 203 de la 6 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6071/104/2006, în sensul respingerii, ca nefondat a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt declarat împotriva sentinţei penale nr. 65 din data de 26 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 6071/104/2006 şi admis apelul declarat de inculpatul M.I., declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, desfiinţată sentinţa şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2638 de la 5 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6071/104/2006, în sensul respingerii, ca nefondat a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 203 din 6 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală privind pe inculpaţii G.S. şi M.I.; prin sentinţa penală nr. 176 de la 26 octombrie 2007 a Tribunalului Olt, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6072/104/2006 (număr format vechi 1278/P/2006), inculpatul M.I. a fost condamnat pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare, iar în condiţiile art. 864 raportat la art. 83 C. pen. a revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare prin sentinţa penală nr. 1053 din 09 septembrie 2003 a Judecătoriei Slatina, definitivă prin Decizia penală nr. 605 din 03 decembrie 2003 a Tribunalului Olt, aceasta executându-se cumulat, inculpatul a avut de executat 4 ani închisoare ca pedeapsă principală, ( fapta comisă la 3 iulie 2006 de inculpat ca urmare a controlului efectuat la magazinul SC B. SRL), iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul M.I. pentru fapta prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (faptă pretins comisă de inculpat la 30 iunie 2006, ca urmare a controlului efectuat la SC E. SRL), sentinţă ce a fost modificată prin Decizia penală nr. 35 de la 29 februarie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6072/104/2006, în sensul admiterii apelului inculpatului M.I. împotriva sentinţei penale nr. 176 din 26 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 6072/104/2006, desfiinţată în parte sentinţa şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul M.I. pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3331 de la 21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6072/104/2006 în sensul respingerii, ca nefondat a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 35 din 29 februarie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală privind pe inculpaţii M.I. şi G.S.
Or, aşa cum rezultă din considerentele celor trei sentinţe pronunţate, rămase definitive, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie pentru existenţa cazului de revizuire prevăzută de art. 394 lit. e) din C. proc. pen. şi anume aceea referitoare la inconcialibilitatea hotărârilor rămase definitive, întrucât inculpatul M.I. a fost condamnat şi respectiv achitat pentru fapte diferite, fie că aceea care a fost comisă, fie acelea care au fost pretins a fi săvârşite, aşa cum s-a evidenţiat mai sus, s-au realizat, ca urmare a unor controale efectuate la magazine, aparţinând unor societăţi diferite, ceea ce conferă unicitate fiecărei fapte, chiar dacă aceste controale au fost efectuate în aceeaşi zi, ele s-au realizat succesiv la firme diferite şi nu în acelaşi timp, aşa încât nu se pot exclude unele pe altele.
Mai mult, controlul judiciar efectuat de către instanţe, ca urmare a exercitării căilor ordinare de atac, a constatat în mod concret, potrivit considerentelor reţinute în hotărârile pronunţate, fapta comisă sau faptele pretins a fi comise, în mod efectiv, de către inculpat, arătând detaliat, data fiecărei fapte şi societăţile comerciale la care s-au efectuat controale, iar soluţiile adoptate, în fiecare din hotărârile pronunţate s-au circumscris limitelor investirii instanţelor, aşa încât analiza mijloacelor de probă administrate, faţă de criticile invocate, s-au referit strict la faptele cu care au fost investite, ceea ce înlătură susţinerea că prin hotărârile pronunţate au fost examinate aceleaşi fapte, iar soluţiile au fost diferite, întrucât aşa cum s-a precizat faptele au fost diferite şi succesive, neexistând inconcialibilitate între hotărârile pronunţate.
De asemenea nu pot fi avute în vedere nici argumentele invocate de către recurentul revizuient în scris privind Decizia în interesul legii nr. 60 din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, deoarece aceasta nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă.
În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte constată că Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele, aceasta fiind judicios motivată, nefiind aplicabil cazul de casare invocat, în scris, respectiv art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., iar apărările susţinute de către recurentul revizuient condamnat, atât în motivele de recurs, formulate în scris cât şi cele orale de către apărătorul din oficiu, nu sunt fondate.
Totodată, Înalta Curte verificând hotărârea atacată nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul revizuient condamnat M.I. împotriva Deciziei penale nr. 99 din 8 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul revizuient condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul revizuient condamnat M.I. împotriva Deciziei penale nr. 99 din 8 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul revizuient condamnat la plata sumei de 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4031/2009. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 4047/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
