ICCJ. Decizia nr. 4177/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4177/2009
Dosar nr. 7304/2/2009
Şedinţa publică din 14 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 235/F din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul T.I. împotriva rezoluţiei nr. 99/P/2009 emisă la data de 16 iunie 2009 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Bucureşti, şi a rezoluţiei nr. 654/II/2/2009 emisă de procurorul şef al Serviciului Teritorial Bucureşti - D.N.A.
Petentul a fost obligat să plătească 100 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin plângerea formulată la data de 10 octombrie 2008 petentul T.I. a solicitat efectuarea de cercetări şi trimiterea în judecată a numiţilor P.R., I.P., I.V., M.O., G.I. şi B.M. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen.
Prin rezoluţia nr. 99/P/2009 din data de 16 iunie 2009, dată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Bucureşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de P.R. şi I.P. - judecători în cadrul Tribunalului Teleorman, I.V. - judecător în cadrul Judecătoriei Turnu Măgurele, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, întrucât faptele nu există şi faţă de M.O. - grefier în cadrul Judecătoriei Turnu Măgurele, G.I. - funcţionar public în cadrul Prefecturii Teleorman şi B.M. - preşedinte al Comisiei de fond funciar din comuna Lunca, judeţul Teleorman, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât faptele nu există. În motivarea rezoluţiei se reţin următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 233 din 30 aprilie 1997, Tribunalul Teleorman, secţia contencios administrativ, (completul de judecată fiind format din judecători P.R. şi I.P. şi grefier P.S.) a respins ca nefondată acţiunea formulată de T.I.
Împotriva Sentinţei civile nr. 233 din 30 aprilie 1997, petentul a introdus recurs la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, iar aceasta prin Decizia nr. 341 din 18 decembrie 1997 a admis recursul formulat de T.I., a casat sentinţa şi a trimis dosarul spre rejudecare către Tribunalul Teleorman, secţia contencios administrativ.
În motivarea Deciziei nr. 341 din 18 decembrie 1997, instanţa de recurs a reţinut că, pentru a se stabili cu certitudine cine este proprietarul terenului în cauză, era necesar să se mai depună nişte înscrisuri, pe care le-a enumerat, şi, eventual, să se pună în discuţia părţilor efectuarea unei expertize.
Prin Sentinţa civilă nr. 330 din 16 iunie 1998, Tribunalul Teleorman a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Turnu Măgurele. La această instanţă, cauza a fost înregistrată sub nr. 1568 din 10 iulie 1998.
La data de 30 septembrie 1998 judecarea cauzei a fost suspendată de instanţă pentru că la dosar a fost depusă motivarea Sentinţei civile nr. 1067 din 16 iulie 1998, a aceleaşi instanţe, prin care s-a soluţionat o plângere identică cu a cauzei.
Din oficiu, Judecătoria Turnu Măgurele a repus cauza pe rol, iar părţile au mai depus la dosar înscrisuri pe care le-au considerat concludente şi utile pentru soluţionarea cauzei, printre care şi titlul de proprietate eliberat pe numele lui D.V.
Prin Sentinţa civilă nr. 3953 din 3 noiembrie 1998 a fost respinsă acţiunea lui T.I. ca nefondată, completul de judecată fiind format din judecător I.V. şi grefier M.O. Instanţa a reţinut că titlul de proprietate se eliberează de Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 în baza unei hotărâri. Cum această hotărâre nu a fost atacată, titlul de proprietate are întâietate faţă de procesul-verbal de punere în posesie.
Deşi reclamantul avea la dispoziţie căile de atac împotriva sentinţei civile menţionate, nu a exercitat acest drept, preferând să formuleze plângeri penale împotriva magistraţilor care i-au respins acţiunile şi a tuturor persoanelor care i-au răspuns la solicitările sale, solicitând efectuarea de verificări faţă de aceştia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă.
S-a apreciat faptul că pe fondul nemulţumirii faţă de soluţiile dispuse de instanţele menţionate, petentul a formulat prezenta plângere, în care nu indică nici un mijloc de probă din care să rezulte că magistraţii reclamaţii sau funcţionari publici menţionaţi au pretins ori primit bani sau alte foloase ori să fi acceptat promisiunea de daruri, în mod direct sau indirect pentru ei sau pentru alţii, pentru a interveni pe lângă un funcţionar în scopul determinării acestuia să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Analizând actele premergătoare efectuate în cauză s-a apreciat că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât nu există indicii că magistraţii şi funcţionarii publici menţionaţi au săvârşit infracţiunea sesizată. Se reţine faptul că actul de sesizare nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 222 C. proc. pen., în sensul că nu sunt indicate mijloacele de probă pe care se sprijină acuzaţiile formulate, motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăriri penale împotriva persoanelor cercetate, întrucât faptele reclamate nu există.
Plângerea formulată de către petentul T.I. împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă ca nefondată prin rezoluţia nr. 654/II-2/02 iulie 2009 a procurorului şef al Serviciului Teritorial Bucureşti din cadrul D.N.A., care a apreciat că soluţia este legală şi temeinică, probele administrate în cursul cercetărilor neevidenţiind existenţa infracţiunilor reclamate, rezoluţia atacată cu plângere în conformitate cu art. 2781 C. proc. pen.
Analizând criticile formulate de către petent împotriva celor două rezoluţii, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că acestea nu sunt întemeiate.
Astfel, în ceea ce priveşte necitarea petentului în vederea audierii de către procuror, Curtea a constatat că faţă de conţinutul plângerii şi de actele depuse la dosar nu era necesară audierea acestuia pentru a da lămuriri suplimentare.
Cât priveşte pretinsa sustragere a unor acte de la dosarul cauzei de către procuror Curtea remarcă faptul că petentul nici măcar nu arată care sunt acele acte. Din plângerea adresată în temeiul art. 278 C. proc. pen. procurorului şef al Serviciului Teritorial Bucureşti - D.N.A., în care petentul a invocat, de asemenea, sustragerea unor înscrisuri, rezultă că acesta face referire la Decizia civilă nr. 341/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, şi Sentinţa civilă 3953 din 3 noiembrie 1999 a Judecătoriei Turnu Măgurele. Contrar celor afirmate de către petent, Curtea constată ambele hotărâri judecătoreşti se află la Dosarul nr. 99/P/2009 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Bucureşti.
Nici critica petentului referitoare la nemotivarea celor două rezoluţii nu este întemeiată. Atât procurorul care a emis rezoluţia nr. 99/P/2009 din data de 16 iunie 2009 cât şi procurorul şef care a cenzurat soluţia de netrimitere în judecată au făcut referire la probele dosarului, au stabilit situaţia de fapt şi au tras concluzii corespunzătoare referitoare la inexistenţa unor minime indicii privind existenţa infracţiunii de trafic de influenţă reclamată de petent, ambele rezoluţii fiind suficient motivate.
În ceea ce priveşte acuzaţia adusă de petent în sensul că ";cei doi procurori au copiat unul după altul"; Curtea a constatat că, în mod firesc, în rezoluţia nr. 654/II-2 din 2 iulie procurorul şef arată ceea ce s-a reţinut prin rezoluţia supusă cenzurii sale, aşa cum, de altfel, a procedat şi instanţa în prezenta hotărâre.
Pe fondul plângerii Curtea a constatat că în mod corect s-a reţinut că actele premergătoare efectuate în cauză nu dezvăluie indicii care să permită presupunerea că persoanele cercetate au comis fapta de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. şi care constă în ";primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu";.
În speţă, petentul a arătat că în Decizia civilă nr. 341/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ";nu se precizează obiectul rejudecării, acesta fiind traficul de influenţă"; (a se vedea motivarea plângerii adresată instanţei). În plângerea iniţială adresată procurorului, petentul arată că ";Se face trafic de influenţă de către Tribunalul Teleorman, care nu rejudecă dosarul şi îl înaintează judecătoriei Turnu Măgurele care, în mod abuziv, suspendă judecarea cauzei.."; (Dosarul nr. 99/P/2009). Or, chiar din situaţia de fapt expusă de petent rezultă că aspectele reclamate de acesta nu au nimic comun cu elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.
Mijloacele de probă de care a înţeles petentul să se folosească în susţinerea acuzaţiilor aduse intimaţilor sunt menţionate în plângerea adresată procurorului ca fiind: Decizia civilă nr. 341/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, şi Sentinţa civilă nr. 3953 din 3 noiembrie 1999 a Judecătoriei Turnu Măgurele. Or, cele două hotărâri judecătoreşti invocate nu dovedesc că magistraţii şi grefierul de şedinţă la care face referire petentul sau cele două persoane din cadrul Prefecturii Teleorman şi Comisiei de fond funciar din comuna Lunca, judeţul Teleorman au săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă sau o altă faptă penală. Aşa cum reţine şi procurorul, în măsura în care petentul nu era mulţumit de soluţiile pronunţate, posibilitatea de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs petentul T.I. solicitând casarea hotărârii, desfiinţarea rezoluţiei procurorului şi trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimaţi.
Examinând sentinţa penală recurată sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinică.
Înalta Curte constată că soluţia de neurmărire penală dată de parchet faţă de intimaţii menţionaţi, soluţie menţinută şi de către prima instanţă, este legală şi temeinică, întrucât din actele premergătoare efectuate nu a rezultat nici un element care să conducă la concluzia că hotărârile şi actele contestate au fost emise, prin încălcarea legii, în detrimentul petentului.
Împrejurarea că petentul este nemulţumit de soluţiile adoptate în cauzele care s-au aflat pe rolul instanţelor, nu poate conduce la concluzia existenţei infracţiunilor pe care acestea le-a indicat în plângerea sa.
Dacă s-ar admite că împotriva persoanelor care au pronunţat soluţii care au atras nemulţumirea petentului, se pot face plângeri penale, în absenţa unor elemente care să contureze o eventuală activitate infracţională, ar însemna că s-ar institui noi căi de atac neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.
Prin procedura prev. de art. 2781 C. proc. pen. privind accesul liber la justiţie, legiuitorul a oferit persoanei vătămate posibilitatea de a-şi apăra interesele şi de a solicita înlăturarea unor încălcări ale drepturilor sale, fără însă ca aceasta să constituie o cale de atac paralelă, neprevăzută de dispoziţii legale în vigoare.
Înalta Curte constată că petentul, prin demersurile sale, încearcă să-şi preconstituie probe în vederea reformării unor hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.
În concluzie, având în vedere că din lucrările dosarului rezultă că intimaţii şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu în deplină concordanţă cu legea şi nu au comis vrea faptă care să atragă răspunderea penală a acestora, Înalta Curte, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul formulat de petentul T.I.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul T.I. împotriva Sentinţei penale nr. 235/F din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4160/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4179/2009. Penal → |
|---|
