ICCJ. Decizia nr. 1046/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1046/2010
Dosar nr. 11128/2/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 4/ F din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală,în temeiul art. 278/1 alin. (8) lit. a) teza a lll-a C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.Ş. împotriva Ordonanţei nr. 1447/P/2009 din data de 06 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (în ceea ce priveşte dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimata I.M.) şi rezoluţiei nr. 1633/11-2/2009 din data de 26 octombrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Au fost menţinute ordonanţa şi rezoluţia atacate.
S-a luat act că petentul C.Ş. nu a formulat plângere împotriva dispoziţiei din Ordonanţa nr. 1447/P/2009 din data de 06 octombrie 2009 de disjungere a cauzei faţă de intimatul K.A.D. şi declinare a competenţei de soluţionare a acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 200 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin Ordonanţa nr. 1447/P/2009 din data de 06 octombrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. a) şi b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de numita I.M. (avocat în cadrul Baroului Bucureşti), sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. b) şi art. 146 din Legea nr. 85/2006 (privind procedura insolvenţei) şi de art. 290 C. pen., iar, în temeiul art. 38 şi art. 42 rap. la art. 45 alin. (1) şi art. 27 pct. 1 lit. f) C. proc. pen. şi art. 148 din Legea nr. 85/2006, disjungerea cauzei fată de numitul K.A.D. în vederea continuării cercetărilor, sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. b) şi art. 146 din Legea nr. 85/2006 şi declinarea competenţei de soluţionare a acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, procurorul care a instrumentat cauza în faza actelor premergătoare a constatat că, prin plângerea formulată la data de 26 martie 2009, petentul C.Ş. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de sus-numiţii, cu privire la săvârşirea de către aceştia a infracţiunilor prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. b) şi art. 146 din Legea nr. 85/2006 (privind procedura insolvenţei).
În motivarea plângerii, petentul a arătat că, în calitate de reprezentant al SC E.A. SA (persoană juridică elenă, cu sediul în Republica Elenă, localitatea Kazani), numitul K.A.D. (cetăţean elen), secondat de avocatul I.M., au formulat mai multe cereri adresate Tribunalului Bucureşti şi Tribunalului Giurgiu, prin care au solicitat deschiderea procedurii de reorganizare judiciară a SC U.I.E. SRL, prin invocarea unei datorii nereale.
Cu ocazia audierii sale la data de 29 aprilie 2009, petentul a invocat şi faptul că avocatul I.M. a semnat fără drept convocatorul adunării generale extraordinare a SC U.I.E. SRL nr. 1/04 iulie 2005, în numele preşedintelui consiliului de administraţie al SC E.A. SA.
În susţinerea plângerii, petentul a invocat sentinţa comercială nr. 968 din 31 august 2006, pronunţată de Tribunalul Giurgiu şi sentinţa comercială nr. 595 din 08 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vll-a comercială, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondate, a cererilor formulate de SC E.A. SA, în contradictoriu cu SC U.I.E. SRL, având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei.
Procurorul a constatat că, din actele premergătoare efectuate, a rezultat că, prin cererile adresate instanţelor anterior menţionate la datele de 27 iunie 2006 şi respectiv 07 noiembrie 2007, SC E.A. SA, reprezentată de preşedintele consiliului de administraţie K.A.D., a solicitat deschiderea procedurii de reorganizare judiciară (insolventă) fată de debitoarea SC U.I.E. SRL.
Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti, s-a solicitat şi atragerea răspunderii fostului administrator C.Ş., în baza dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. c) şi f) din Legea nr. 85/2006.
În fapt, creditoarea SC E.A. SA a invocat că debitoarea are o datorie în sumă de 96.077 DOLARI SUA, creanţă certă, lichidă şi exigibilă izvorâtă din contractul de creditare încheiat la data de 15 august 1998, prin care a fost creditată cu suma de 170.000 DOLARI SUA pentru dezvoltarea unei fabrici de produse lactate (ipotecată la acea dată în favoarea B.R.D.), situată în comuna Clejani din judeţul Giurgiu.
După cum se arată în cererile adresate instanţelor, la data de 17 decembrie 1998, s-a virat în contul debitoarei suma de 65.000 DOLARI SUA, care a acoperit integral creditul contractat de la B.R.D. şi era nerambursat.
În cursul anului 1999, E.A. SA a mai creditat se U.I.E. SRL cu suma totală de 35.000 DOLARI SUA, pentru achiziţionarea de bunuri (în trei tranşe).
Totodată, SC E.A. SA a devenit asociat majoritar, deţinând 60% din părţile sociale ale SC U.I.E. SRL.
Ulterior, în cadrul adunării generale a asociaţilor din data de 04 iulie 2001, s-a decis preluarea de către petentul C.Ş. a procentului de 60% din părţile sociale de la asociatul majoritar şi restituirea către acesta a creditului în sumă de 100.574 DOLARI SUA, în termen de 30 de zile.
Ca urmare a nerespectării acestei obligaţii, prin sentinţa civilă nr. 5072 din 09 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, debitorul a fost somat ca, în termen de 20 de zile, să achite creditorului suma de 100.000 DOLARI SUA, în echivalent în lei.
Prin încheierea pronunţată de Judecătoria Bolintin - Vale la data de 10 septembrie 2004, a fost încuviinţată executarea silită a sentinţei civile anterior menţionate.
La data de 17 august 2005, în cadrul Dosarului de executare nr. 153/2004 al Biroului Executorului Judecătoresc B.C., s-a adjudecat de către creditoarea SC E.A. SA, la preţul de 50.000 euro, fabrica de produse lactate din comuna Clejani.
Cererile adresate instanţelor judecătoreşti au fost redactate şi susţinute de către avocatul I.M.
De asemenea, la data de 04 iulie 2005, în temeiul dispoziţiilor art. 195 din Legea nr. 31/1990 republicată, SC E.A. SA, reprezentată de K.D., în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie, a convocat adunarea generală extraordinară a asociaţilor SC U.I.E. SRL, convocatorul fiind semnat de avocatul I.M.
La data de 28 iulie 2005, a avut loc adunarea generală extraordinară a asociaţi lor SC U.I.E. SRL, în absenţa petentului C.Ş.
Cu acea ocazie, s-a decis, cu votul asociatului majoritar, revocarea petentului din funcţia de administrator şi desemnarea în această funcţie a numitului K.A.
Hotărârea a fost supusă căilor de atac prevăzute de lege, rămânând în vigoare.
Semnarea convocatorului anterior menţionat de către avocatul I.M. s-a realizat în baza contractului de asistenţă juridică cu caracter de permanenţă încheiat între SC E.A. SA şi acesta.
Fiind audiată, numita I.M. a precizat că acordă asistenţă juridică şi reprezintă grupul de societăţi E.A. de aproximativ 8 ani şi că activitatea sa în litigiile cu SC U.I.E. SRL şi cu petentul C.Ş. s-a circumscris acestei calităţi.
În raport cu aspectele constatate, procurorul a apreciat că, faţă de numita I.M., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. b) şi art. 146 din Legea nr. 85/2006, întrucât faptele sesizate în ceea ce o priveşte nu sunt prevăzute de legea penală, în condiţiile în care între părţi există raporturi litigioase, iar aceasta a acţionat în calitate de avocat, în susţinerea intereselor clientului său.
În acest sens, a reţinut şi faptul că, potrivit art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris în faţa instanţelor de judecată, dacă aceste susţineri sunt în legătură cu cauza şi sunt necesare stabilirii adevărului.
În subsidiar, procurorul a constatat că infracţiunea de bancrută frauduloasă, prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006, invocată în plângerea petentului, presupune ca fiecare dintre faptele menţionate ca element material al laturii sale obiective să fie săvârşită în frauda creditorilor, ipoteză care nu este îndeplinită în cauză.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., procurorul a apreciat că fapta imputată numitei I.M. nu există, astfel că, nici sub aspectul săvârşirii acesteia, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare.
Împotriva ordonanţei procurorului de caz, petentul C.Ş. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, conform art. 278 C. proc. pen., în data de 23 octombrie 2009.
Prin rezoluţia nr. 1633/11-2/2009 din data de 26 octombrie 2009, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, plângerea petentului, apreciind, în urma reverificării actelor prealabile efectuate, că soluţiile dispuse de către procurorul de caz sunt legale şi temeinice, pentru aceleaşi motive expuse de acesta în ordonanţa contestată.
Referitor la aspectele invocate de petent în plângerea sa, a constatat că acestea se referă la fondul dosarelor aflate pe rolul instanţelor comerciale şi nu pot influenţa soluţia în cauza penală, criticile împotriva hotărârilor judecătoreşti din acele dosare putând fi analizate numai de către instanţele superioare în grad celor care le-au pronunţat.
Rezoluţia anterior menţionată nu a putut fi comunicată petentului prin poştă, fiind restituită cu menţiunea expirării termenului de păstrare, ca urmare a lipsei de la domiciliu a destinatarului, astfel că i-a fost înmânată personal acestuia la data de 26 noiembrie 2009.
Între timp, respectiv la data de 23 noiembrie 2009, petentul C.Ş. a formulat plângere în termen legal, conform art. 2781 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în faţa acestei Curţi, pe care a susţinut-o cu privire la ambele acte ale Parchetului, numai în ceea ce priveşte dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimata I.M., conform precizărilor explicite formulate la termenul de astăzi (consemnate ca atare în practicaua prezentei sentinţe).
În motivarea scrisă a plângerii, petentui a contestat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată (invocate de procuror printre temeiurile soluţiei dispuse în privinţa intimatei I.M.), arătând că toate susţinerile acesteia în calitate de avocat, formulate în scris sau oral în cele 38 de dosare litigioase, se referă numai la fapte neadevărate şi încalcă prevederile art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege, precum şi cele ale art. 114 alin. (2), art. 117, art. 139 alin. (1), art. 141 alin. (1) şi (2), art. 144 alin. (1) şi (3) din statutul profesiei, laolaltă cu prevederile ce reglementează materiile specifice cauzelor în litigiu.
De asemenea, petentui a susţinut că intimata a procedat la semnarea, fără drept şi din proprie iniţiativă, a convocatorului adunării generale extraordinare a asociaţilor SC U.I.E. SRL, înregistrat sub nr. 1 din 04 iulie 2005, faptă care trebuie să atragă răspunderea sa penală.
În consecinţă, petentui a solicitat desfiinţarea ordonanţei procurorului şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea începerii urmăririi penale în cauză şi, totodată, extinderii acesteia cu privire la alte trei persoane judecătorii P.V. de la Tribunalul Bucureşti şi P.C. de la Judecătoria Bolintin - Vale şi respectiv executorul judecătoresc B.C.). La întrebarea Curţii, petentui a precizat la termenul de astăzi că, în privinţa judecătorului P.V., s-a emis deja rezoluţia nr. 1966/P/2009 din data de 09 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (act care nu face însă obiectul plângerii deduse judecăţii în prezenta cauză).
Verificând ordonanţa şi rezoluţia contestate, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarele înaintate de Parchet, precum şi a înscrisurilor noi prezentate de petent (filele 16-30 din dosar), conform art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Curtea de Apel a constatat că plângerea cu care a fost sesizată (în limitele în care aceasta a fost precizată la termenul de astăzi) este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează:
Procurorul a dispus în mod legal şi temeinic neînceperea urmăririi penale faţă de intimata avocat I.M., întrucât, în privinţa sa, sunt incidente într-adevăr dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen. (în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. b) şi art. 146 din Legea nr. 85/2006) şi respectiv ale art. 10 lit. a) C. proc. pen. (în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen.), fiind împiedicată astfel punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de aceasta.
În acest sens, Curtea constată că, potrivit art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006, constituie infracţiune fapta de a înfăţişa datorii inexistente şi fapta de a prezenta, în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară, sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în frauda creditorilor, iar, conform art. 146 din Legea nr. 85/2006, constituie infracţiune fapta persoanei care, în nume propriu sau prin persoane interpuse, soli cită înregistrarea unei cereri de admitere a unei creanţe inexistente asupra averii debitorului.
În speţă, acţionând exclusiv ca avocat (calitate pe care şi-a declinat-o în mod expres şi explicit, prin semnătură şi ştampilă, pe toate cererile formulate, adresate instanţelor judecătoreşti sau organelor de executare), intimata I.M. a invocat, pe baza actelor prezentate de clientul pe care îl reprezenta juridic (SC E.A. SA, avându-l ca preşedinte al consiliului de administraţie pe intimatul K.D.), în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu acesta, existenţa unei creanţe a societăţii anterior menţionate faţă de SC U.I.E. SRL (administrată de petentuf C.Ş.), litigiile legate sau determinate de acea creanţă făcând obiectul mai multor dosare civile şi comerciale (unele deja soluţionate prin hotărâri definitive şi irevocabile, iar altele aflate încă pe rolul instanţelor competente în materie).
Faptele intimatei de a promova şi susţine cereri în cadrul litigiilor respective, în numele clientului său, întemeindu-se pe afirmarea existenţei unei creanţe contestate de petent, nu sunt prevăzute de legea penală, în condiţiile în care aspectul în discuţie este tocmai cel litigios, iar examinarea legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor formulate în legătură cu acesta, independent de simplele afirmaţii ale avocatului (care nu constituie, prin ele însele, dovezi ale acelor pretenţii), este de competenţa exclusivă a instanţelor de drept civil şi comercial sesizate, pe baza probatoriului specific materiilor în care funcţionează.
În acelaşi timp, în raport cu conţinutul constitutiv al infracţiunilor analizate, astfel cum rezultă din textele de incriminare anterior menţionate, Curtea constată, pe de o parte, că fapta intimatei - constând, conform celor imputate acesteia de către petent, în înfăţişarea de datorii inexistente - nu a fost nicidecum săvârşită în frauda unui creditor (calitate pe care nici măcar petentul nu a susţinut-o vreodată ca aparţinând societăţii pe care o administra faţă de societatea reprezentată juridic de intimată), motiv pentru care nu este satisfăcută o cerinţă esenţială a art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006, iar, pe de altă parte, că fapta intimatei - acuzată de petent că ar fi invocat o creanţă inexistentă asupra averii societăţii pretins debitoare - nu a fost comisă de aceasta nici în nume propriu, nici prin persoane interpuse, ci exclusiv în calitatea sa de avocat ales al societăţii care se pretinde creditoarea celei dintâi, situaţie în care nu este îndeplinită una dintre cerinţele art. 146 din Legea nr. 85/2006.
Astfel fiind, întrucât faptele imputate intimatei nu constituie infracţiuni, împrejurarea că aceasta, prin cererile formulate şi susţinute, a încălcat sau nu dispoziţii din Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sau din statutul profesiei respective este lipsită de orice relevanţă în cauza dedusă judecăţii, o eventuală asemenea încălcare din partea ei putând atrage răspunderea sa disciplinară, iar nicidecum penală.
De asemenea, Curtea constată că infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. presupune, ca însuşi element material al laturii sale obiective, o acţiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii sau sub scrierii sau prin alterarea înscrisului în orice mod.
Drept urmare, un înscris sub semnătură privată, cum este şi cel imputat de către petent a fi fost semnat fără drept de către intimată, respectiv convocatorul adunării generale extraordinare a asociaţilor SC U.I.E. SRL, înregistrat sub nr. 1 din 04 iulie 2005 (ataşat la filele 179-184, vol. l din Dosarul nr. 1447/P/2009), ar putea fi considerat falsificat numai în cazul în care scrierea sau semnătura din cuprinsul lui nu ar aparţine persoanei cărora acestea le sunt atribuite, ci ar fi reproduse în mod fraudulos ori în cazul în care conţinutul unui înscris adevărat şi, deci, preexistent, ar fi denaturat prin efectuarea unor modificări materiale (adăugiri, înlocuiri, ştersături, etc), niciuna dintre aceste situaţii neregăsindu-se însă în speţă.
Astfel, înscrisul în discuţie nu poată o scriere olografă, ci este dactilografiat, iar semnătura aparţine chiar intimatei, care şi-a declinat în mod indubitabil calitatea în care l-a semnat, respectiv aceea de avocat al SC E.A. SA, aplicând în acest sens, o dată cu semnătura proprie, ştampila cabinetului său de avocatură. De asemenea, în conţinutul înscrisului analizat nu se identifică vreun element de alterare materială, de altfel nici măcar de către petent invocat.
Împrejurarea dacă intimata avea sau nu în concret drept de reprezentare a societăţii respective în vederea semnării înscrisului este total nerelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii în discuţie, câtă vreme semnătura îi aparţine, fiind asumată de către ea şi nefiind contrafăcută, această împrejurare putând constitui eventual doar motiv de invocare, în materie civilă, a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.
În consecinţă, s-a apreciat în mod corect de către procuror că fapta de falsificare a înscrisului nu există, întrucât în speţă lipseşte însuşi elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen.
În ceea ce priveşte cererea petentului de a se dispune, în prezenta cauză, extinderea urmăririi penale cu privire şi la alte trei persoane decât cele la care se referă ordonanţa contestată de acesta, Curtea de Apel a constatat că ea este inadmisibilă, întrucât plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. are natura juridică a unei căi de atac, similară apelului sau recursului, împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată (sens în care s-a exprimat, într-un recurs în interesul legii, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele Deciziei nr. 27/2008), astfel că, în raport cu limitele învestirii sale, instanţa sesizată cu o asemenea plângere nu se poate pronunţa decât cu privire la faptele şi persoanele menţionate în actul atacat, de altfel şi singurele indicate de petent în plângerea penală cu care a sesizat iniţial organele de urmărire penală (ataşată la filele 20-23, vol. l din Dosarul nr. 1447/P/2009).
Faţă de toate considerentele anterior expuse, Curtea, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) teza a lll-a C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.Ş., în ceea ce priveşte dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimata I.M., menţinând drept urmare ordonanţa şi rezoluţia atacate de acesta.
De asemenea, având în vedere precizările explicite ale petentului, Curtea a luat act că acesta nu a formulat plângere împotriva dispoziţiei de disjungere a cauzei faţă de intimatul K.D. şi declinare a competenţei de soluţionare a acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, dispoziţia respectivă neputând face de altfel, în mod legal, obiectul unei plângeri întemeiate pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., care se poate referi numai la soluţiile procurorului de netrimitere în judecată (neînceperea urmăririi penale, clasarea, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale), iar nu şi la alte acte sau măsuri ale acestuia (după cum s-a pronunţat, tot într-un recurs în interesul legii, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 57/2007).
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul C.Ş., susţinând în esenţă prin motivele scrise de recurs că instanţa de fond nu a analizat şi nu a răspuns tuturor criticilor formulate de către el,că în mod greşit nu s-a dispus extinderea urmăririi penale şi că s-a dat o interpretare eronată dispoziţiilor legale cuprinse în Statutul profesiei de avocat.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Contrar celor susţinute de către petent,instanţa de fond a analizat şi a răspuns motivat tuturor criticilor formulate de către petent şi care puneau în discuţie legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate de procuror,constatând pe deplin temei că faptele reclamate fie nu există, fie nu sunt prevăzute de legea penală.
Astfel, deşi petentul a sesizat organul de urmărire penală cu privire la săvârşirea de către intimata l.M. a infracţiunilor prev.de art. 143 alin. (2) lit. b) şi art. 146 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţeijn realitate acesta pune în discuţie modul în care intimata şi-a exercitat profesia de avocat,în legătură cu diferitele cereri adresate instanţelor competente prin care se solicita deschiderea procedurii de reorganizare judiciară a SC U.I.E. SRL Cernica în baza unor datorii considerate a fi nereale.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, afirmaţiile pe care un avocat le face fie în scris, în cererile adresate instanţei, fie oral, cu ocazia dezbaterilor sunt supuse în final cenzurii acesteia,prin prisma probatoriului administrat în cauza dedusă judecăţii.
Aceasta înseamnă că, chiar dacă intimata ar fi făcut afirmaţii nereale în faţa instanţelor judecătoreşti, inclusiv sub forma înfăţişării unor datorii inexistente ale societăţii administrate de către petent.conduita intimatei nu are conotaţie penală şi,cu atât mai puţin, nu se circumscrie infracţiunilor menţionate de petent, întrucât aceste afirmaţii au fost analizate şi sancţionate de către instanţe, care au soluţionat cauzele cu care au fost investite exclusiv pe bază de probe.
În măsura în care petentul este nemulţumit de modul în care au fost soluţionate diferitele dosare aflate pe rolul instanţelor civile, acesta nu poate suplini ori eventual suplimenta căile de atac prevăzute de lege pentru fiecare caz în parte prin promovarea unei plângeri penale împotriva avocatului care a reprezentat interesele părţii adverse în cauzele deduse judecăţii.
În ce priveşte infracţiunea prev. de art. 290 C. pen, cu referire la convocatorul adunării generale extraordinare a asociaţilor SC U.I.E. SRL, în mod corect s-a apreciat că fapta nu existăjn condiţiile în care respectivul înscris a fost întocmit şi semnat de către intimatăjn calitate de avocat al SC E.A. SA, iar această din urmă societate avea calitatea de asociat a SC U.I.E., cu o cotă de participaţie de 60% din capitalul social. Pe de altă parte, hotărârea adoptată de adunarea generală a putut fi supusă cenzurii instanţelor competente.fapt necontestat de altfel de către petent.
În fine, referitor la extinderea cercetărilor, instanţa de fond a reţinut întemeiat că limitele în care ea poate fi investită potrivit procedurii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen. se circumscriu faptelor şi persoanelor menţionate în plângerea penală şi în ordonanţa adoptată de procuror, urmând ca petentul să formuleze sesizări distincte pentru alte fapte şi/sau persoane decât cele cercetate în prezenta cauză.
Pentru toate aceste considerente.în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul petentului, obligându-l la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar C.Ş. împotriva sentinţei penale nr. 4/ F din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1631/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1635/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
