ICCJ. Decizia nr. 850/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 850/2010
Dosar nr. 467/45/2009
Şedinţa publică din 4 martie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 117 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul C.C. împotriva rezoluţiei din 29 aprilie 2009 dată în dosarul nr. 348/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin plângerea formulată de petiţionar la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel laşi, s-a solicitat efectuarea de cercetări faţă de comisarul de poliţie judiciară M.M. şi subcomisarii de poliţie judiciară M.L.E., H.V., C.G., pentru pretinsa săvârşire a infracţiunii prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen., susţinând că aceştia au efectuat cercetări incomplete ce au condus la stabilirea unei situaţii neconforme cu realitatea în legătură cu proprietarul şi folosirea ilegală a apartamentului nr. 13 din imobilul în care locuieşte.
Prin rezoluţia din 29 aprilie 2009, dată în dosarul nr. 348/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi, pentru infracţiunile reclamate, reţinându-se, din verificările efectuate, că infracţiunea nu a fost săvârşită de către comisarul de poliţie M.M., iar referitor la ceilalţi subcomisari de poliţie, s-a reţinut că lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii reclamate, pentru următoarele motive:
Consemnările din cuprinsul adreselor de comunicare emise de Poliţia Municipiului laşi către petenta C.M. şi petentul C.C., reflectă realitatea verificărilor efectuate pe teren de poliţiştii de proximitate desemnaţi pentru rezolvarea lucrărilor înregistrate urmare sesizărilor celor doi petenţi, necuprinzând fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului şi nici omisiuni a unor date care s-ar fi impus a fi menţionate în mod obligatoriu.
De asemenea, din verificările efectuate de poliţistul de proximitate la Asociaţia de proprietari şi asupra listei de plată la întreţinere, a rezultat că era consemnat proprietarul apartamentului situat la nr. 13 este "P.G." şi o persoană pentru plata cheltuielilor, întrucât proprietarul nu se află în ţară. Totodată, din discuţiile purtate cu locatarii blocului şi cu şeful de scară, a rezultat că apartamentul nu este locuit, proprietarul fiind plecat din România în această perioadă.
Urmare acestor verificări, poliţistul de proximitate a întocmit un raport, care a fost aprobat de şeful Poliţiei Municipiului laşi, comisarul M.M.
Ulterior, urmare altor verificări, s-a constatat că apartamentul este lăsat în administrarea temporară a numitei A.E., care efectuează activităţi de întreţinere a apartamentului, însă nu locuieşte efectiv în acel apartament, astfel că nu este necesară înscrierea în cartea de identitate a vizei de reşedinţă. Cu ocazia acestor verificări, s-a consemnat în mod greşit numele proprietarului, ca "P.G.", în cuprinsul raportului scris, întocmit de poliţistul de proximitate, acest raport fiind aprobat de comisarul de poliţie M.M.
Cu privire la cetăţeanul italian proprietar al apartamentului nr. 13, numita A.E. a arătat că se numeşte "P.G." şi este soacra acestuia. S-a mai stabilit din cetăţeanul italian figurează ca ieşit din ţară din data de 13 octombrie 2003, iar începând cu data de 01 ianuarie 2007, cetăţenii Uniunii Europene nu se mai implementează în baza de date intrări/ieşiri.
Cu privire la pretinsa reşedinţă a numitei A.E. la apartamentul nr. 13, menţionată de aceasta în cuprinsul plângerii adresată personal de aceasta Poliţiei Municipiului laşi, s-a apreciat că declararea sau consemnarea în conţinutul acestei sesizări nu are valoare probantă şi nu poate face prin ea însăşi exhaustiv dovada faptului declarat, respectiv al locuirii în mod efectiv în apartamentul nr. 13, care să determine solicitarea stabilirii reşedinţei.
Aşa fiind, din ansamblul actelor premergătoare nu a rezultat nici o intenţie a intimaţilor de a falsifica, la data întocmirii, fiecare adresă pe care a semnat-o în virtutea calităţii şi a funcţiei de conducere pe care o deţinea la data emiterii acesteia, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări referitoare la identitatea cetăţeanului italian, cât şi a nelocuirii acestuia în apartament, la nelocuirea efectivă de către vreo persoană.
Prin rezoluţia din 9 mai 2009, dată în dosarul nr. 463/ll/2/2009 a procurorului general, a fost menţinută rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală şi temeinică.
Prin plângerea depusă la instanţă, petiţionarul a criticat soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Instanţa de fond, prin sentinţa penală sus-menţionată, a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarului, reţinând, în esenţă, că soluţia procurorului este legală şi temeinică, deoarece toate înscrisurile care reprezentau răspunsuri la petiţiile formulate de petenta C.M., cu privire la proprietarul şi persoana care foloseşte apartamentul nr. 13, atestă împrejurări care corespund adevărului, împrejurări care au fost verificate de persoanele care aveau atribuţii în acest sens. În adresele de răspuns la petiţiile formulate de petent, s-au făcut precizări de către cei care le-au eliberat, cu privire la situaţia de fapt reclamată, indicându-se, fără a fi necesar, şi instituţia care trebuie sesizată în caz de nerespectare a normelor de convieţuire socială.
Împotriva sentinţei a declarat recurs petiţionarul, pe care l-a motivat în scris la filele 13-16 din dosar.
Recursul declarat de petiţionar împotriva sentinţei este nefondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a dispus respingerea plângerii formulate de petiţionar, ca nefondată.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din actele premergătoare efectuate, în cauză nu sunt indicii cu privire la săvârşirea infracţiunilor reclamate în sarcina intimaţilor.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că intimaţii şi-au îndeplinit, în mod corect, atribuţiile de serviciu, întocmind şi aprobând rapoartele încheiate de poliţiştii de proximitate, în conformitate cu dispoziţiile legale.
Astfel, rapoartele întocmite cu ocazia numeroaselor verificări efectuate de poliţiştii de proximitate au atestat împrejurările ce reieşeau din discuţiile cu ceilalţi locatari ai blocului, cu datele ce rezultau din actele Asociaţiei de proprietari şi relaţiile solicitate Direcţiei de Frontieră, care confirmă aspectele relevate şi de şeful de scară, nefiind vreo dovadă că aceste împrejurări au fost necorespunzătoare adevărului.
Totodată, nu a rezultat din actele premergătoare efectuate nici omisiunea unor date sau împrejurări, care s-ar fi impus a fi menţionate în mod obligatoriu şi care, în mod deliberat, nu au fost consemnate în cuprinsul înscrisurilor oficiale, astfel că lipseşte latura subiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual, întrucât nu a rezultat că intimaţii au prevăzut şi urmărit sau acceptat punerea în pericol a valorii sociale protejate de lege - încrederea publică acordată înscrisurilor oficiale şi activităţii realizate de funcţionarii publici pentru întocmirea acestora - prin întocmirea efectivă a unui înscris oficial fals.
În ce priveşte soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de comisarul de poliţie M.M., întrucât nu a fost săvârşită de acesta, se constată că, în mod corect s-a reţinut incidenţa temeiului prevăzut de art. 10 lit. c) C. proc. pen., deoarece, pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual, textul de lege impune o cerinţă specială, aceea ca falsificarea înscrisului oficial să aibă loc cu prilejul întocmirii acestuia de către funcţionarul public, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Or, comisarul de poliţie judiciară nu a întocmit efectiv acest înscris presupus falsificat, ci l-a aprobat, în virtutea funcţiei sale de conducere.
În raport de considerentele expuse, se constată că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.C., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar C.C. împotriva sentinţei penale nr. 117 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1413/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1532/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
