ICCJ. Decizia nr. 1088/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1088/2010
Dosar nr. 1088/1/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
La data de 8 februarie 2010 s-a înregistrat pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul nr. 1088/1/2010, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat Z.M.F. împotriva deciziei penale nr. 374 din 2 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 926/104/2008.
Prin Decizia penală sus-menţionată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat Z.M.F. împotriva deciziei penale nr. 201 din 19 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, obligându-l pe recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare către stat şi stabilind ca suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, să se avanseze din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Totodată, prin aceeaşi decizie, instanţa de ultim control judiciar a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de partea civilă A.L. împotriva aceleiaşi decizii şi a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că, pe de o parte, că motivele de recurs invocate de inculpat nu au fost întemeiate, iar pe de altă parte că partea vătămată-parte civilă A.L. nu a atacat cu apel sentinţa primei instanţe, iar în principiu, potrivit art. 3851 alin. (4) C. proc. pen., aceasta putea să declare recurs, însă numai cu privire la modificările aduse sentinţei de către instanţa de apel or, aşa cum s-a constatat, singura modificare în apel a sentinţei a fost cea referitoare la reducerea pedepsei aplicate inculpatului.
S-a mai relevat că prin sentinţa penală nr. 6 din 26 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Olt, în baza art. 20 alin. (1) C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) comb. cu art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul Z.M.F., la 7 ani şi 6 luni închisoare pentru tentativă de omor calificat.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani.
În baza art. 71 alin. (1)-(3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din durata pedepsei timpul arestării preventive din zilele de 26 februarie 2008 şi 27 februarie 2008.
Prin aceeaşi hotărâre prima instanţă a admis acţiunea părţii civile Spitalul Municipal Caracal şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3430,42 lei, cu titlul de despăgubiri reprezentând cheltuielile de spitalizare ale părţii vătămate A.L., către această parte civilă.
De asemenea, prima instanţă a admis, în parte, acţiunea civilă a părţii civile A.L. şi l-a obligat pe inculpat la plata sumelor de 40.000 lei, cu titlul de daune morale şi de 3.000 lei, cu titlu de daune materiale, către această parte civilă.
Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauza cu minori, prin Decizia penală nr. 201 din 19 octombrie 2009, apreciind ca fiind fondat apelul declarat de inculpat, dar nu pentru criticile invocate de acesta, ci sub aspectul de netemeinicie vizând greşita stabilire a pedepsei principale, a admis apelul declarat de acesta şi a desfiinţat sentinţa penală apelată cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei principale şi făcând aplicarea art. 74, art. 76 C. pen., a redus la 5 ani închisoare, pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Împotriva deciziei penale sus menţionate, în termen legal, au declarat recurs atât inculpatul cât şi partea civilă A.L., recursuri soluţionate de către Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 374 din 2 februarie 2010, în sensul celor mai sus arătate, decizie împotriva căreia contestatorul condamnat Z.M.F. a formulat la contestaţie în anulare, înregistrată la pe rolul Secţiei Penale a aceleiaşi instanţe.
Fiind nemulţumit de Decizia pronunţată sub nr. 374 la data de 2 februarie 2010, inculpatul Z.M.F. a formulat la data de 4 februarie 2010, cu respectarea termenului prevăzut de lege (dată menţionată pe cerea depusă prin fax existentă la fila 1 dosar instanţă) contestaţie în anulare, înregistrată sub nr. 1088/1/2010 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de la 8 februarie 2010, fixându-se prim termen, pentru discutarea cererii de suspendare a executării deciziei penale contestate la data de 22 februarie 2010.
Întrucât, la termenul fixat, nu a fost ataşat dosarul în care s-a pronunţat Decizia penală contestată, s-a acordat un nou termen la 8 martie 2010, când, fiind ataşat dosarul în care s-a pronunţat Decizia contestată, a fost respinsă ca nefondată cererea de suspendare a executării deciziei penale contestate, formulată de contestatorul condamnat şi susţinută de apărătorul desemnat.
S-a mai constatat că în cauză fusese fixat anterior termen pentru discutarea admisibilităţii în principiu a acesteia la data de 22 martie 2010. În cuprinsul cererii înregistrată la fila 1 dosar instanţă, contestatorul condamnat a invocat în drept dispoziţiile art. 386 şi urm. C. proc. pen. şi a susţinut că motivele cererii le va depune la o dată ulterioară, şi deşi în cauză s-au acordat termene la 22 februarie 2010, 8 martie 2010 şi respectiv 22 martie 2010, contestatorul condamnat nu s-a conformat obligaţiei pe care şi-a asumat-o în chiar cuprinsul cererii depusă la dosar, prin fax.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, examinând şi motivele invocate de contestatorul condamnat prin prisma dispoziţiilor art. 386 şi urm. C. proc. pen., constată că este inadmisibilă contestaţia în anulare, formulată de contestatorul Z.M.F. pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturarea a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunţa asupra cererii de contestaţie, instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.
În această etapă procesuală instanţa este obligată să examineze dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazurile strict şi limitativ prevăzute de la lit. a) - e), fiind o cale de atac extraordinară - de retractare - pusă la îndemâna părţilor care au fost judecate de către instanţa de recurs în lipsă, cu procedura incompletă sau care au fost în imposibilitate de a se prezenta la instanţa de recurs, legiuitorul stabilind şi termenele în care titularii acesteia o pot formula.
Se constată că deşi contestatorul condamnat a formulat la 4 februarie 2010, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 388 C. proc. pen. contestaţia în anulare împotriva deciziei penale nr. 374 din 2 februarie 2010, totuşi, pe de o parte, nu a precizat nici la momentul formulării contestaţiei, dar nici ulterior, nici un motiv care să poată fi supus analizei acestei instanţe pentru a se constata dacă se încadrează ori nu în dispoziţiile prevăzute de art. 386 lit. a) - e) din C. proc. pen., iar pe de altă parte, nici nu a invocat vreun înscris sau alte dovezi în sprijinul acestei contestaţii.
Reţinerea vreunui motiv de contestaţie este însă condiţionat, de existenţa, la dosar, a unor dovezi în sprijinul celor susţinute de partea care a formulat contestaţia în anulare.
În atare condiţii, Înalta Curte constată că, în speţă contestatorul condamnat nu a precizat în concret în ce constau motivele care au stat la baza formulării acestei căi extraordinare de atac spre a putea fi astfel analizate în vederea aprecierii dacă acestea pot ori nu fi circumscrise vreunuia din cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., urmează a constata că prezentat contestaţie în anulare este inadmisibilă.
Aşadar, întrucât nu au fost precizate motivele pe care se sprijină contestaţia în anulare, formulată de contestatorul condamnat Z.M.F. împotriva deciziei penale nr. 374 din 2 februarie, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 926/104/2008, Înalta Curte, în temeiul art. 391 C. proc. pen., o va respinge ca inadmisibilă.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. contestatorul condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariilor apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru acesta la termenul din 8 martie 2010 (când s-a pus în discuţia părţilor cererea de suspendare a executării deciziei penale contestate, în prezenţa avocatului desemnat din oficiu M.T. - împuternicire avocaţială fila 6 dosar) şi, respectiv, la termenul din 22 martie 2010 (când s-a luat în discuţie admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulată, în prezenţa altui apărător desemnat din oficiu, avocat V.M. - împuternicire avocaţială fila 22 dosar), conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat Z.M.F. împotriva deciziei penale nr. 374 din 2 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr.926/104/2008.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 219/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2210/2010. Penal → |
|---|
