ICCJ. Decizia nr. 119/2010. Penal. Cerere de reabilitare (art.494 şi următoarele C.p.p., art.134 şi următoarele C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 119/2010
Dosar nr. 7321/2/2009
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 23 februarie 2009 la Judecătoria Ploieşti, condamnatul G.N. a solicitat reabilitarea judecătorească pentru pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 33 din 14 aprilie 1982 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti pentru infracţiunile prevăzute de art. 161, art. 167, art. 166, art. 208 – art. 209 şi art. 224 C. pen., susţinând că termenul de reabilitare este împlinit, că nu a comis alte fapte penale şi că îşi asigură existenţa prin mijloace licite.
Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa penală nr. 1245 din 30 iunie 2009 şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că aceasta este competentă, conform art. 281 C. proc. pen., să soluţioneze cererea de reabilitare.
Prin sentinţa penală nr. 263 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de reabilitare, reţinând că pedeapsa cu moartea aplicată condamnatului de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti nu a fost înlocuită cu detenţia pe viaţă conform art. 3 din Decretul Lege nr. 6/1990, că reabilitarea judecătorească nu operează în cazul detenţiei pe viaţă, decât dacă această pedeapsă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii şi că în condiţiile date instanţa este în imposibilitate de a calcula termenul de reabilitare, conform art. 135 lit. d) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul, care, prin apărătorul desemnat din oficiu a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa teritorială, care nu aparţinea Curţii de Apel Bucureşti, ci Curţii de Apel Ploieşti.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Ploieşti.
Recursul declarat este întemeiat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 494 C. proc. pen., competenţa să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este, fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.
În caz de modificare a normelor de competenţă aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 83 din 10 decembrie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interesul legii, cererea de reabilitare va fi soluţionată de instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii.
Prin dispoziţiile art. 281 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 11 din Legea nr. 356/2006 infracţiunile prevăzute de Codul penal, în art. 115-173 se judecă în primă instanţă de curtea de apel; nemaifiind competente instanţele militare.
Din examinarea actelor dosarului se constată că persoana condamnată figurează cu domiciliul în jud. Prahova şi cu menţiunea emigrat în SUA 1981, aşa cum a comunicat instanţei de fond, prin adresa nr. 548955 din 9 octombrie 2009, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor.
Întrucât norma de procedură menţionată stabileşte o competenţă alternativă, iar condamnatul a optat pentru instanţa civilă competentă în a cărei rază figurează cu domiciliul, Judecătoria Ploieşti sesizată iniţial, era obligată să îşi decline competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, conform art. 281 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., nicidecum în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Tot astfel, această din urmă instanţă era datoare să îşi verifice competenţa şi să constate că, după ultimul domiciliu, competenţa revenea Curţii de Apel Ploieşti, lucru pe care însă nu l-a făcut.
Pe fond, este de menţionat, referitor la pedepsele stabilite prin sentinţa penală nr. 33 din 14 aprilie 1982 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, respectiv pedeapsa cu moartea aplicată în baza art. 161 C. pen., atentat împotriva unei colectivităţi; 20 ani închisoare pentru infracţiunea de complot prevăzută de art. 167 C. pen.; 15 ani închisoare pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste prevăzută de art. 166 C. pen.; 7 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 208, art. 209 lit. a), c), e) şi g) rap. la art. 224 C. pen., că sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 11/1988 prin care au fost amnistiate toate infracţiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea până la 10 ani închisoare, au fost reduse cu ½ pedepsele cu închisoarea mai mare de 10 ani şi s-au comutat în 20 ani închisoare pedepsele cu moartea aplicate de instanţele de judecată.
De asemenea, prin Decretul-lege nr. 6/1990, pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar prin Decretul-lege nr. 12/1990 a fost abrogată infracţiunea prevăzută de art. 166 alin. (2) C. pen.
Faţă de considerentele ce preced, Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de condamnatul G.N., a casa hotărârea atacată şi a trimite cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Ploieşti.
Cu prilejul soluţionării cererii, instanţa urmează a examina dispoziţiile legale menţionate, cele ale art. 494 şi următoarele C. proc. pen. şi cele ale art. 135 lit. d), art. 136 şi art. 137 C. pen.
Se va stabili ca onorariul pentru apărătorul din oficiu să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de condamnatul G.N. împotriva sentinţei penale nr. 263 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează sentinţa penală atacată şi trimite cauzala Curtea de Apel Ploieşti.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2447/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 2454/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
