ICCJ. Decizia nr. 1201/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1201/2010
Dosar nr. 4641/30/2008
Şedinţa publică din 29 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 269/PI din 22 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 4641/30/2008, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitată inculpata S.C.L., de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitată inculpata S.C.L. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prev. de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Pentru a pronunţa această sentinţă penală, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 103/D/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 09 iunie 2008 sub număr unic de Dosar nr. 4641/30/2008, a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, inculpata S.C.L. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc în formă continuată şi deţinere, fără drept, de droguri de mare risc în formă continuată, prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În sarcina acesteia, prin actul de inculpare, s-a reţinut că, în cursul lunii martie 2008, în repetate rânduri, respectiv, în datele de 07 martie 2008 şi 13 martie 2008 şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a introdus pe teritoriul României, prin două colete poştale expediate din S.U.A., prin intermediul societăţii de curierat rapid SC D.I.R. SRL, cantitatea totală de 1003 comprimate, conţinând ca substanţă activă hidrocodone (dihydrocodeinone), respectiv drog de mare risc inclus în Tabelul Anexă nr. II al Legii nr. 143/2000 şi în Tabelul anexă nr. II al Legii nr. 339/2005, cu intenţie de a le deţine, fără drept, în vederea consumului propriu.
În apărare, inculpata prin apărător ales, a depus o serie de înscrisuri în circumstanţiere, reprezentând declaraţii pe proprie răspundere date de medici şi farmacişti din S.U.A. care au tratat-o pe inculpată.
În declaraţia dată în cursul judecaţii inculpata a relatat că a beneficiat de un tratament special în California cu medicamentele care sunt descrise în rechizitoriu, în baza unei prescripţii medicale din partea medicilor care o tratează în S.U.A. Inculpata a arătat ca aceste comprimate i-au creat o stare de dependenta, că îşi administra un număr destul de mare de comprimate, dar acest proces era controlat de medicii din străinătate şi era datorat afecţiunilor sale anterioare. De asemenea, a arătat că a venit în România în luna ianuarie 2008, luându-şi cu ea aceste medicamente cu care a pătruns în tară fără a fi întrebată la vamă despre existenţa lor. Întrucât a rămas pe teritoriul României mai mult timp decât se aştepta şi nu îşi putea procura aceste medicamente din ţară, a apelat la asistentele sale din California care, pe baza reţetelor din S.U.A., urmau să achiziţioneze aceste medicamente şi să le expedieze în România prin intermediul serviciului de curierat rapid D.I.R. SRL.
Inculpata a arătat ca acestea au fost expediate pe numele societăţii administrate de ea în România, respectiv a angajatei G.C., care era angajata sa, dar nu cu intenţia de a induce in eroare cu privire la numele destinatarului ci întrucât aceasta din urma avea atribuţii de a ridica corespondenta.
Inculpata a mai relatat că nu ştie de ce asistentele sale din S.U.A. nu au indicat pe colet faptul ca acesta ar conţine medicamente ci, crema de faţa, respectiv bomboane, iar aceste comprimate au fost învelite în staniol, dar a relatat ca intenţia sa nu a fost niciodata de a ascunde conţinutul acelui colet. Inculpata a mai arătat că urmare a intervenirii organelor de ancheta în ceea ce priveşte folosirea procedurii livrării supravegheate, s-a produs întârzierea ajungerii la destinaţie a coletului iniţial. Întrucât era dependenta de acele medicamente a luat legătura cu reprezentantul D., martorul Z.G., care i-a comunicat ca acest colet întârzie şi nu cunoaşte motivul întârzierii.
Din examinarea probatoriului administrat atât în cursul urmăririă penale, cât şi al judecăţii prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt.
Inculpata este cetăţean român cu reşedinţa în S.U.A., iar din 2009, potrivit propriilor susţineri, a dobândit cetăţenie americana. Are reşedinţa în California, dar fiind originară din Timişoara şi-a înfiinţata o societatea comerciala şi în acest oraş unde urmează şi cursurile unei instituţii de învăţământ superior.
Potrivit propriilor susţineri, confirmate de mama sa, martora S.E., precum şi de înscrisurile provenite de la diverşi medici din S.U.A., aceasta a suferit mai multe afecţiuni care au necesitat tratament medicamentos, în perioada 2004 - 2008. Inculpata a deţinut prescripţii medicale din S.U.A., din care a rezultat ca i-au fost recomandate comprimate care aveau în conţinutul lor hydrocodon, substanţă care are un conţinut stupefiant, care este cuprinsă in tabelul anexa nr. II al Legii nr. 143/2000, constituind drog de mare risc, dar şi în tabelul anexa nr. II al Legii nr. 339/2005 care reglementează regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante care prezintă interes în medicină şi sunt supuse unui control strict.
Potrivit înscrisurilor comunicate de medicii curanţi ai inculpatei şi specialişti în produse farmaceutice, declaraţie notarială prof. P.R.H., dr. în farmacie, medicamentul de tip hydrocodone, este larg răspândit pe teritoriul S.U.A., făcând parte din categoria narcoticelor cel mai frecvent prescrise. Acelaşi specialist confirma faptul ca persoanele care folosesc aceste medicamente pot deveni dependente în caz de folosire continuă şi pot înfrunta dificultăţi în oprirea folosirii unor astfel de medicamente fără asistenţa personalului medical specializat.
Potrivit propriilor susţineri a intrat în ţară cu un număr redus de astfel de comprimate, dar întrucât a realizat că va rămâne mai mult şi aflând că nu poate achiziţiona aceste comprimate din România a solicitat asistentelor sale din S.U.A. să-i expedieze pe baza reţetelor pe care le deţinea legal în California, un număr de astfel de comprimate. Pentru a se determina poziţia subiectiva a inculpatei cu privire la săvârşirea infracţiunilor are relevanţa a se relata faptul, confirmat de acuzarea, constând în aceea că aceasta ajunsese să consume un număr mare de astfel de comprimate pe zi, respectiv un număr de 20 - 25. Dependenţa de aceste substanţe nu a fost negată nici de inculpată, care a afirmat că la momentul respectiv era sub controlul medicilor săi pentru a încerca treptat să reducă această dependenţa şi nici de actul de inculpare în care este inserat faptul că inculpata a săvârşit infracţiunile pe fondul unui abuz de medicamente de acest tip.
La data de 07 martie 2008 a sosit pe Aeroportul Internaţional H.C. Otopeni, prin intermediul societăţii de curierat rapid amintită mai sus, coletul poştal pentru destinatarul G.C.V., expeditor fiind cetăţeanul american C., soţul inculpatei, din Los Angeles S.U.A.
Potrivit adresei de la fila 1, vol. I d.u.p. şi procesului-verbal de constatare din 11 martie 2008, fila 43 d.u.p., întocmit de S.Ş., având calitate de controlor vamal, urmare a controlului fizic asupra coletului s-a constat că acesta conţinea 550 comprimate care se presupunea că fac parte din categoria substanţelor supuse controlului naţional şi a fost sesizat în acest sens I.G.P.R. - Politia Judiciara - Direcţia antidrog.
La controlul vamal s-a constatat faptul că documentul de transport evidenţia faptul că, conţinutul coletului era compus din "bucăţi creme de faţă", iar la deschiderea acestuia au fost identificate: o cutie cremă de păr V., o cutie de bomboane C. şi o cutie argintie L.P., iar în interiorul lor existau pungi de plastic care conţineau comprimate ce s-au dovedit a fi medicamente cu conţinut de hydrocodone.
De asemenea, s-a constat ca la data de 13 martie 2008 au sosit alte doua colete poştale, dintre care unul avea ca destinatar pe inculpată, iar altul pe G.C. Cu ocazia deschiderii acestui din urma colet s-a constat faptul ca acest colet trebuia să conţină 4 creme de fata, potrivit documentelor însoţitoare, dar la deschiderea sa s-au găsit doua tuburi de cremă autobronzantă, şi mai multe pungi cu pastile, respectiv un număr de 507 bucăţi care au fost ambalate separat, respectiv învelite în doua punguţe şi apoi în staniol, un număr de160, respectiv 138 comprimate, într-un tub transparent din plastic un număr de 109 comprimate şi într-o alta punguţă de plastic un număr de 100 comprimate, care s-au dovedit a avea în conţinutul lor aceeaşi substanţă. La deschiderea coletului expediat pe numele inculpatei S.L. s-a stabilit ca aceasta nu avea în conţinutul sau comprimate de natura celor care era în conţinutul coletelor expediate pe numele G.C.
Acuzarea a concluzionat că aceste comprimate, deşi erau expediate pe numele numitei G.C., aveau ca destinatar real pe inculpată, care prin modalitatea de a indica drept destinatar pe angajata sa, încerca să ascundă activitatea sa infracţională. În sprijinul acestei ipoteze acuzarea a arătat că au mai fost examinate şi alte colete în care apare ca destinatar inculpata S.L. care nu conţineau substanţele de mai sus, iar acest aspect ar conduce la ideea că modalitatea de expediere aleasă de inculpată a fost premeditată.
Întrucât destinatarul acestui colet era martora G.C., persoană faţă de care s-au făcut iniţial cercetări, s-a dispus efectuarea unor acte procedurale care reclama urgenţă de către Direcţiile Teritorial ale D.I.I.C.O.T.
Existând suspiciunea că mai multe persoane ar fi implicate în această activitate, precum şi raportat la susţinerile funcţionarului vamal care a făcut examinarea materiala a coletelor, constând în faptul că existenţa acestor comprimate era disimulată atât prin modalitatea de ambalare, cât şi prin faptul că nu erau declarate, s-au efectuat, în faza actelor premergătoare, mai multe acte procedurale, respectiv autorizarea interceptării convorbirilor telefonice ale numitei G.C. şi audio video în mediul ambiental, prin ordonanţa procurorului nr. 24/ A din 12 martie 2008, autorizarea efectuării unei livrări supravegheate de droguri, respectiv ordonanţa procurorului nr. 23/ A din 12 martie 2008, analize de laborator asupra comprimatelor ridicate din primul colet şi care urmau să fie substituite, autorizarea introducerii investigatorilor sub acoperire, la data de 12 martie 2008, efectuarea unei percheziţii corporale şi a autovehiculului condus de G.C. după momentul ridicării coletelor.
Urmare a acestor activităţi, finalizate cu constatarea unei infracţiunii flagrante, s-a dispus la data de 13 martie 2008 începerea urmării penale faţă de G.C., iar la data de 17 martie 2008 începerea urmării penala faţă de inculpată.
S-a stabilit astfel că inculpata este cea care a expediat aceste comprimate în România, pe adresa firmei sale din România, unde G.C. avea calitatea de administrator şi care nu cunoştea ce este în conţinutul acelui colet.
În ce priveşte vinovăţia inculpatei, cu privire la săvârşirea celor doua infracţiuni, prima instanţă a făcut următoarele constatări:
Prin actul de acuzare se arată că inculpata se face vinovată de săvârşirea infracţiunii prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că a introdus în ţară droguri de risc. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii indicate ar consta, în opinia acuzării, în acţiunea ilicită a inculpatei, de a expedia în România, acele comprimate care conţin substanţe narcotice şi care pe teritoriul României sunt supuse unui regim special, respectiv fiind cuprinse în tabelul II din anexa la Legea nr. 339/2005 care reglementează regimul juridic al plantelor substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.
Potrivit art. 1 din acest act normativ:
(1) Prezenta lege stabileşte regimul juridic privind cultivarea, producerea, fabricarea, depozitarea, comerţul, distribuţia, transportul, deţinerea, oferirea, transmiterea, intermedierea, achiziţionarea, utilizarea şi tranzitul pe teritoriul naţional ale plantelor spontane sau cultivate, substanţelor şi preparatelor prevăzute în tabelele I, II şi III din anexa care face parte integrantă din prezenta lege. Iar substanţa narcotică hydrocodon face parte din tabelul nr. II care face vorbire la aceste substanţe narcotice de interes pentru medicină şi care sunt supuse unui control strict.
Făcând parte din aceasta categorie de substanţe, modalitatea de introducerea în ţară şi consum a acestora pe teritoriul tarii noastre este reglementata de acest act normativ, întrucât acestea, chiar daca au un conţinut de substanţe narcotice, sunt apreciate ca fiind posibil a fi utilizate în diferite situaţii care prezintă interes medical.
Potrivit art. 40 al aceluiaşi act normativ:
„Este interzisă deţinerea, în orice scop, a plantelor, substanţelor şi preparatelor prevăzute în tabelele I, II şi III din anexă, în afară de cazul în care este autorizată, potrivit prevederilor prezentei legi şi ale normelor metodologice de aplicare a acesteia", iar potrivit art. 41 condiţiile în care călătorii pot deţine medicamente ce conţin substanţe stupefiante şi psihotrope vor fi stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei legi.
Potrivit art. 49 al HG nr. 1915/2006 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicarea a prevederilor Legii nr. 339/2005:
„Persoanele fizice care intră pe teritoriul României cu medicamente ce conţin substanţe din tabelul II din anexa la Legea nr. 339/2005 au obligaţia de a face dovada că le deţin în mod legal, prin prezentarea unei prescripţii medicale, a unui certificat medical sau a unui certificat pentru deţinerea medicamentelor cu conţinut stupefiant şi psihotrop. Cantitatea totală a medicamentelor deţinute nu poate depăşi necesarul de tratament prevăzut în documentul prezentat".
Prima instanţă a observat ca acest act normativ stabileşte metodologia ce trebuia urmată de persoanele fizice care introduc în ţară medicamente care conţin substanţe care fac parte din categoria celor supuse controlului strict şi în cuprinsul acestui act normativ, precum şi în legea cadru nu sunt prevăzute sancţiuni pentru situaţia nerespectării acestei metodologii.
Din textul art. 49, arătat mai sus, rezulta că persoanele fizice care introduc în ţară astfel de medicamente au obligaţia de a face dovada că le deţin în mod legal.
Prima instanţă a afirmat ca acestei obligaţii ce ar reveni persoanei fizice ce introduce sau pătrunde pe teritoriul ţării cu astfel de medicamente îi corespunde şi obligaţia corelativa a autorităţilor competente de a verifica dacă aceste medicamente supuse unui regim strict sunt deţinute în mod legal, respectiv prin prezentarea unei prescripţii medicale, a unui certificat medical sau a unui certificat pentru deţinerea medicamentelor cu conţinut stupefiant şi psihotrop.
Normele de mai sus fac referire în mod expres la situaţia în care o persoană fizică intră in ţară, având asupra sa astfel de medicamente şi este supusă controlului vamal, context în care are obligaţia de a declara, respectiv a prezenta documentul din care rezultă că deţine în mod legal acele medicamente. În lipsa unei reglementari exprese legat de expedierea acestor medicamente, asemeni ipotezei analizată în speţă, că în situaţia în care inculpata a expediat sau solicitat expedierea acestor medicamente se impunea, de asemenea, a se face dovada deţinerii legale. Prima instanţă a fost de părere că în momentul în care aceasta a adus la cunoştinţa autorităţilor că deţinea acele comprimate în baza unei prescripţii medicale s-a făcut dovada că nu este îndeplinită condiţia imperativă prevăzută de textul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, respectiv aceea de introducerea în ţară a acestor substanţe cu conţinut narcotic s-a făcut fără drept.
Împrejurarea că medicamentele nu erau însoţite de prescripţia medicală sau că inculpata nu a dat dovadă de diligentă, în sensul de a se interesa dacă pot fi expediate fără restricţie aceste medicamente nu au fost apreciate ca fiind elemente suficiente care să conducă la angajarea răspunderii penale a acesteia cu privire la săvârşirea unei infracţiunii de o asemenea gravitate. Pe de alta parte, modalitatea de ambalare a acestor medicamente, expedierea pe numele angajatei sale sunt simple prezumţii care nu sunt de natura să înlăture celelalte probe care toate fac dovada că inculpata deţinea prescripţii medicale care o îndreptăţeau să consume acele medicamente pe teritoriul S.U.A. şi potrivit prevederilor textelor de mai sus şi pe teritoriul României.
Legea speciala indicată mai sus nu precizează care este sancţiunea care intervine în situaţia în care persoana care deţine sau obţine în mod legal medicamente cu regim special nu are asupra sa la intrarea în ţară sau nu este în măsură să prezinte un document justificativ în acest sens la momentul constatării acestei abateri.
În jurisprudenţă s-a statuat, în mod constant, că situaţia persoanei care intra în ţară, având asupra sa medicamentele de mai sus şi nu deţine asupra sa un document justificativ, infracţiunea de introducere în ţară de droguri fără drept se consumă în momentul în care se face controlul vamal asupra persoanei şi se observă, concomitent cu momentul controlului, că acea persoană deţine asupra sa droguri, precum şi faptul că nu avea aprobarea necesară. În situaţia de faţă, prima instanţă a fost de părere că această infracţiune se consumă în momentul în care s-a constatat dacă introducerea în ţară a medicamentelor s-a făcut fără drept.
Or, în opinia primei instanţe, la momentul identificării acelor medicamente în coletele expediate, organele de ancheta nu aveau toate datele necesare pentru a stabili dacă sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 3 alin. (1) si (2)din Legea nr. 143/2000 în ce priveşte activitatea inculpatei.
După momentul începerii urmăriri penale, inculpata a făcut dovada existenţei unei prescripţii medicale care o îndreptăţea să introducă în ţară aceste medicamente cu respectarea dispoziţiilor art. 49 din HG nr. 1915/2006. Nerespectarea dispoziţiei de a prezenta efectiv acea prescripţie medicala, adică o acţiunea omisiva de a nu aduce la cunoştinţa autorităţilor la momentul controlului despre existenţa unei prescripţii medicale nu conduce la concluzia inexistenţei unei prescripţii medicale şi chiar dacă are caracter culpabil, nu are caracter penal şi nu este de natură să stabilească în mod cert că inculpata a deţinut aceste medicamente fără drept.
Prima instanţă a fost de acord cu opinia apărării constând în faptul ca nu sunt aplicabile în speţă prevederile art. 700 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, întrucât acest text nu face referire la introducerea în ţară de medicamente cu regim special, de către persoane fizice ci la modul de autorizare, comercializare pe piaţa româneasca a acestui tip de medicamente.
Potrivit considerentelor expuse, tribunalul a constatat că în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 sunt incidente prevederile art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., context în care a dispus achitarea inculpatei de sub această învinuire.
Prima instanţă nu a analizat susţinerile apărării legate de incidenţa cazului de înlăturare a caracterului penal al faptei, apreciind că faţă de soluţia de achitare prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen. nu se mai impune analiza altor aspecte.
În ce priveşte acuzaţia privind săvârşirea infracţiunii prev. de art. 4 alin. (1) si (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prima instanţă s-a pronunţat tot în sensul achitării în temeiul art. 11, pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen. Se impută inculpatei că în mod repetat, respectiv în data de 07 martie 2008 şi în data de 13 martie 2008 ar fi deţinut droguri de risc, respectiv acele comprimate conţinând substanţa denumită hydrocodon în vederea consumului propriu. Acţiunea ilicita ar constat în faptul că a solicitat asistentelor sale din California să-i expedieze aceste medicamente pentru consum propriu.
Prima instanţă a fost de acord că inculpata nu a intrat efectiv în posesia acelor comprimate pe teritoriul României, întrucât acestea au fost substituite ca urmare a desfăşurării procedurii livrării supravegheate. Pe de alta parte, chiar dacă s-ar admite că deţinerea acelor medicamente se putea face şi prin intermediul altor persoane, şi că aceste medicamente au fost în posesia asistentelor inculpatei din California care le deţineau pentru aceasta, pentru considerentele evidenţiate mai sus, această acţiune ilicită nu poate fi considerată ca fiind făcută, fără drept, în condiţiile în care medicamentele au fost eliberate pentru inculpată în baza unei prescripţii medicale valabilă indubitabil pe teritoriul acestei ţări.
În consecinţa, s-a apreciat ca nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiunii şi în temeiul art. 11, pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) s-a dispus achitarea inculpatei şi de sub aceasta învinuire.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, criticând-o pentru netemeinicie, întrucât în mod greşit s-a dispus achitarea inculpatei. Motivele de apel depuse la dosar, precizează că inculpata trebuia să facă dovada că deţine legal acele medicamente, respectiv că i-au fost prescrise pentru tratarea unor boli de care suferă, dovadă pe care la momentul descoperirii faptei, aceasta nu a efectuat-o.
Prin Decizia penală nr. 131/ A din 30 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 4641/30/2008 al Curţii de Apel Timişoara, secţia penală a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, împotriva sentinţei penale nr. 269/PI/2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4641/30/2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că „din întregul material probator existent la dosar, rezultă, fără dubii, că inculpata a consumat hidrocadone, la prescripţia unor medici din S.U.A., însă, faptul că venind în România şi resimţind nevoia continuării consumului acestui medicament, pentru care, potrivit legislaţiei române, se impunea solicitarea unor prescripţii medicale valabile pe teritoriul României, nu conduce la concluzia nevinovăţiei acesteia pentru săvârşirea infracţiunilor înscrise în rechizitoriul, ea având prescripţii medicale pentru acest consum de hidrocadone în S.U.A."
De asemenea, în sprijinul soluţiei adoptate, instanţa de apel a arătat că deşi medicamentele au fost expediate altor persoane decât inculpatei şi că au fost ambalate într-un material ce îngreuna sau făcea imposibilă depistarea lor, nu se poate concluziona că inculpata a încălcat legea penală, fiind conştientă că săvârşeşte o infracţiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. şi criticând greşita achitare a inculpatei S.C.L.
Cu prilejul susţinerii recursului, procurorul de şedinţă a invocat oral şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., solicitând în baza art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatei din cea prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în cea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Normele procesual penale obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă un rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în procesul penal.
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
În legătură cu acest principiu, Înalta Curte constată că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că „prezumţia de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului.
Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea dezbaterii în contradictoriu" (Plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988, cauza Barbera, Mesesegne şi Jabordo vs. Spania).
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.
Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 62, art. 63 C. proc. pen. raportat la art. 1, art. 200 şi 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se soluţionează cauza penală dedusă judecăţii trebuie să apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanţ deductiv, fără discontinuitate.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., este exclusă o ordine de preferinţă, neputându-se face distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care Ie-a administrat.
De asemenea, enumerarea mijloacelor de probă prin care se constată elementele de fapt făcută în art. 64 alin. (1) C. proc. pen. nu echivalează cu o clasificare în funcţie de valoarea probantă a acestora
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, ignorând dispoziţiile art. 3 C. proc. pen., privind aflarea adevărului, precum şi prevederile art. 4, art. 287 şi art. 378 C. proc. pen., care consacră principiul rolului activ al instanţelor de judecată, au comis o eroare gravă de fapt, făcând o apreciere greşită a probelor prin încrederea nejustificată dată unor probe şi dând dovadă de lipsa rolului activ, neadministrând toate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, împrejurări care au condus la achitarea nejustificată a inculpatei S.C.L.
Astfel, invocându-se declaraţiile inculpatei, declaraţiile martorei S.E., actele şi prescripţiile medicale depuse la dosar de către inculpată precum şi declaraţiile notariale ale unor medici şi specialişti din S.U.A., s-a reţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia imperativă prevăzută de textul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, respectiv aceea că introducerea în ţară a acestor substanţe cu conţinut narcotic s-a făcut fără drept.
Înalta Curte constată că această concluzie la care au ajuns instanţele de fond şi de apel este în contradicţie cu actele medicale invocate şi cu dispoziţiile legale care reglementează regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope în România.
Astfel, conform prevederilor cuprinse în art. 49 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 339/2005, „persoanele fizice care intră pe teritoriul României cu medicamente ce conţin substanţe din tabelul II din anexa la Legea nr. 339/2005 au obligaţia de a face dovada că le deţin în mod legal, prin prezentarea unei prescripţii medicale, a unui certificat medical sau a unui certificat pentru deţinerea medicamentelor cu conţinut stupefiant şi psihotrop. Cantitatea totală a medicamentelor deţinute nu poate depăşi necesarul de tratament prevăzut în documentul prezentat".
Din actele medicale aflate la dosar, rezultă că în perioada 8 august 2004 - 16 ianuarie 2008, inculpatei S.C.L., i-au fost prescrise, pentru diferite afecţiuni, tratamente cu medicamente ce au în conţinut hidrocodone numărul de tablete recomandat variind între 8 şi 60. De exemplu, pe data de 16 ianuarie 2008 i s-au prescris 28 de tablete de P. (a se vedea f. 50-53 din actele depuse de apărătorii inculpatei la Tribunalul Timiş).
În nicio ocazie, aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, inculpatei nu i-au fost prescrise sute de tablete din acel medicament, ce conţine „hidrocodone", cel puţin până la data de 16 ianuarie 2008, deşi este de notorietate faptul că folosirea îndelungată dă dependenţă, medicii nu şi-au permis să prescrie cantităţi mari.
Având în vedere cele care preced, este evident că cele două cantităţi de tablete (W.) de 500 şi respectiv 503, expediate inculpatei la datele de 7 martie 2008 şi 13 martie 2008, depăşesc cu mult prescripţiile medicale depuse de aceasta în apărarea sa.
În atare condiţii, instanţele, în virtutea rolului activ impus de normele procesual penal invocate mai sus, aveau obligaţia să administreze probe pentru a lămuri cauza sub toate aspectele şi pentru a stabili o situaţie de fapt corectă, în sensul de a verifica dacă pentru tabletele W., pe care inculpata le-a primit din S.U.A. şi pe care, după spusele ei urma să le folosească pentru tratarea unor afecţiuni, avea prescripţie medicală şi în ce cantitate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, va casa Decizia penală nr. 131/ A din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Vor fi menţinute actele procedurale îndeplinite în faţa instanţei până la data de 30 noiembrie 2009.
Cu prilejul rejudecării apelului, instanţa va pune în discuţie şi schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 131/ A din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpata S.C.L.
Casează Decizia penală sus-menţionată şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Menţine actele procedurale îndeplinite în faţa instanţei până la data de 30 noiembrie 2009.
Suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată S.C.L., până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1118/2010. Penal. Infracţiuni privind... | ICCJ. Decizia nr. 1232/2010. Penal → |
|---|
