ICCJ. Decizia nr. 756/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.756/2010
Dosar nr.240852/3/2007
Şedinţa publică din 26 februarie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 658 din 6 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 24085/3/2007, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului H.V.A. (administrator al SC V.G.C. - Bucureşti, sector 4), pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi art. 297 alin. (1) C. pen.
În baza art. 91 lit. c) şi art. 181 C. pen., s-a aplicat inculpatului sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 1000 lei.
În baza art. 84 din Legea nr. 84/1998 s-a dispus confiscarea de la inculpat a pieselor din aur ce au făcut obiectul material al infracţiunii din prezenta cauză şi identificate prin procesul-verbal de predare - primire din 12 aprilie 2007 şi depozitate la D.G.F.P. - Activitatea de Trezorerie şi contabilitate a Municipiului Bucureşti.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.G.C. SRL la plata a 500 euro în echivalent în lei la data plăţii, în favoarea părţii civile G.V. S.P.A. cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 192 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat şi la plata a 500 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2007, sub nr. 24085/3/2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, petenta G.V. S.P.A. a formulat plângere împotriva Ordonanţei nr. 676/P/2007 din data de 18 mai 2007 pronunţată de reprezentanţii Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pe motiv că pericolul social concret al faptei reţinută în sarcina învinuitului H.V.A. este ridicat, astfel încât nu se impunea aplicarea unei amenzi administrative.
Prin încheierea din 12 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, plângerea petentei a fost admisa în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., reţinând-se cauza spre judecare.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul a reţinut în fapt că în data de 28 februarie 2007, organele de poliţie au făcut un control inopinat la SC V.G.C. SRL, societate care se ocupa în principal cu amanetarea bijuteriilor şi vânzarea acestora, şi care are ca administrator pe inculpatul H.V.A.
Cu această ocazie au fost descoperite ca expuse la vânzare mai multe bijuterii din aur şi argint având însemnele distinctive ale mărcii V. Organele de poliţie au constatat că respectivele bijuterii aveau expusă titulatura (sigla, după cum se arata textual în procesul verbal de flagrant, fila 5 d.u.p.) V.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în faza cercetării judecătoreşti, bijuteriile sunt imitaţii ale modelelor V., fără a avea inscripţionat acest lucru pe ele. Nu sunt copii identice, având elemente de diferenţiere, minore însă, cum ar fi pieptănătura unui cap de femeie şi elementele care înconjoară capul.
Inculpatul a pretins că nu ştia despre faptul că ar fi imitaţii V., instanţa apreciind însă, că în calitate de administrator, ar fi trebuit să depună minime diligenţe pentru a expune la vânzare doar produse pe care avea dreptul să le comercializeze.
S-a considerat de către instanţa de fond că fapta inculpatului de a pune în circuitul comercial bijuterii purtând semnele distinctive ale mărcii V., prejudiciind această marcă, întruneşte elementele constitutive ale faptelor prevăzută de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi art. 297 alin. (1) C. pen., iar aceste fapte, dacă s-ar fi reţinut că sunt infracţiuni ar fi fost săvârşite în concurs real, bijuteriile fiind imitaţii servile ale celor originale V.
Faţă de atingerea minimă a valorii sociale ocrotite şi ţinând seama că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o conduită corespunzătoare pe parcursul procesului penal fiind prezent la fiecare termen, iar prejudiciul este redus, bunurile fiind confiscate, Tribunalul a apreciat că faptele inculpatului nu întrunesc trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, lipsindu-le pericolul social concret, astfel încât a fost aplicată inculpatului o amendă administrativă în cuantum de 1000 lei şi s-a dispus confiscarea bijuteriilor ce au făcut obiectul material al faptelor reţinute în cauză.
În ceea ce priveşte latura civilă, Tribunalul a considerat că se impune acordarea în echitate către partea civilă, a sumei de 500 euro cu titlu de daune morale având în vedere că atingerea adusă imaginii acesteia este minimă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, respectiv la data de 09 iunie 2008, a formulat apel inculpatul H.V.A., prin intermediul apărătorului ales, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
1. instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la cererile şi apărările formulate de sine, hotărârea pronunţată fiind astfel nemotivată în raport cu probele din dosarul cauzei;
2. nu s-a avut în vedere faptul că marca V. nu este protejată pe teritoriul României, cerinţă esenţială pentru existenţa ca infracţiune a faptei reţinute în sarcina sa (art. 83 lit. b)) din Legea nr. 84/1998);
3. au fost ignorate de către instanţa de fond concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, din conţinutul cărora nu rezultă că bijuteriile ar prezenta similitudini cu marca V. sau însemne similare cu această marcă;
4. nu s-a avut în vedere principiul in dubio pro reo;
5. a fost soluţionată în mod greşit şi latura civilă a cauzei, despăgubirile acordate părţii civile nefiind în nici un fel justificate, iar cuantumul acestora creând o îmbogăţire fără just temei Societăţii V.
În considerarea acestor motive de apel, care au fost întocmai susţinute şi cu prilejul dezbaterilor orale asupra apelului, inculpatul a solicitat admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea sentinţei pronunţată de prima instanţă, iar pe fondul cauzei, pronunţarea unei soluţii de achitare a sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În cursul soluţionării apelului, în temeiul disp. art. 378 alin. (1)1 C. proc. pen., instanţa a procedat în mod nemijlocit la audierea inculpatului H.V.A., declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosarul cauzei.
Prin Decizia penală nr. 305 din 11 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul H.V.A. împotriva sentinţei penale nr. 658 din 06 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a reţinut următoarele:
În primul rând, Curtea constată că acele motive de apel formulate de inculpat, care vizează latura penală a cauzei, tinzând la reformarea pe fond a soluţiei din sentinţa apelată, în sensul achitării inculpatului conform art. 10 lit. a) C. proc. pen., respectiv motivele înfăţişate la pct. 1 - 4, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar, întrucât faţă de împrejurările şi modalitatea în care s-a ajuns ca instanţa de fond să fie sesizată cu această cauză, precum şi faţă de natura juridică a plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, îşi găseşte incidenţă principiul non reformaţio în pejus, din această perspectivă, apelul inculpatului fiind practic inadmisibil.
Astfel, instituţia plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată şi-a găsit consacrare legislativă prin intermediul Legii nr. 281/2003 care a introdus în C. proc. pen. art. 2781, edictarea acestui text normativ fiind impusă de necesitatea conformării faţă de exigenţele instituite de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul oricărei persoane vătămate într-un drept sau interes legitim, de a avea acces neîngrădit la justiţie şi de a beneficia de un proces echitabil pentru apărarea unui astfel de drept sau interes.
Reprezentând o expresie şi o garanţie a respectării principiului legalităţii în procesul penal, plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată constituie o veritabilă cale de atac prin intermediul căreia sunt supuse controlului jurisdicţional al instanţei, care se bucură de prerogativele de independenţă şi imparţialitate impuse de art. 6 paragr. 1 din C.E.D.O., legalitatea şi temeinicia soluţiilor procurorului de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.
Având o asemenea natură juridică - de cale de atac exercitată împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de organul de urmărire penală - instanţa investită cu soluţionarea unei plângeri întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. este ţinută să respecte principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, a cărui aplicabilitate, având în vedere raţiunea instituirii acestei reguli - înlăturarea temerii justiţiabililor că eventual li s-ar agrava situaţia în propria lor cale de atac, temere ce ar putea determina implicit abţinerea de la folosirea căilor de atac şi pe cale de consecinţă însăşi limitarea controlului judecătoresc ce se realizează prin intermediul acestora - nu trebuie limitată doar la cazurile în care este prevăzută expres de lege, şi anume în cazul apelului potrivit art. 372 C. proc. pen. şi, respectiv în cazul recursului conform art. 3858 C. proc. pen., ci trebuie acceptată şi recunoscută şi în cadrul procedurii de soluţionare a plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, pentru că numai în felul acesta îşi poate găsi expresie deplina principiul garantării accesului neîngrădit la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 paragr. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin aceea că persoana care se consideră vătămată într-un interes al său legitim va fi încurajată să apeleze fără rezerve la exercitarea controlului judecătoresc asupra unor soluţii dispuse de organul de urmărire penală.
Pornind de la această premisă, Curtea a arătat că sesizarea instanţei de fond - Tribunalul Bucureşti, secţia I penală - în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., s-a realizat prin plângerea părţii vătămate SC G.V. SPA, constituită parte civilă în procesul penal, care deşi obţinuse o oarecare satisfacţie prin sancţionarea administrativă a învinuitului H.V.A. cu amendă în cuantum de 300 lei şi prin confiscarea specială a produselor contrafăcute ridicate de organele de cercetare penală, a considerat totuşi că drepturile şi interesele sale legitime nu au primit o reparaţie suficientă, astfel că a înţeles să supună controlului jurisdicţional al instanţei legalitatea şi temeinicia ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror.
Învinuitul H.V.A. nu a formulat o astfel de plângere împotriva ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, atitudinea sa procesuală semnificând împrejurarea că acesta a acceptat măsurile dispuse de procuror prin această ordonanţă ca fiind juste şi conforme normelor legale în materie.
În atare condiţii, judecătorul fondului avea obligaţia de a cenzura legalitatea şi temeinicia ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală doar din perspectiva criticilor şi pretenţiilor formulate de partea vătămată SC G.V. SPA, întrucât aceasta, în propria plângere îndreptată împotriva ordonanţei de netrimitere în judecată, nu putea fi privată de minimul de satisfacţie pe care-l obţinuse prin recunoaşterea temeiniciei acuzaţiilor sale, în sensul constatării existenţei faptelor reclamate şi a sancţionării acestora.
De altfel, verificând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că aşa s-au şi petrecut lucrurile în realitate, judecătorul fondului neexercitând controlul judecătoresc asupra ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală din perspectiva stabilirii existenţei faptelor şi a vinovăţiei învinuitului în săvârşirea lor, întrucât aceste aspecte nu au fost contestate de către învinuit, ci prin hotărârea pronunţată s-a acordat o satisfacţie mai semnificativă pretenţiilor părţii civile.
Drept urmare, pentru a nu aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac desemnat prin sintagma „non reforamţio in pejus", a arătat Curtea că nici instanţa de apel nu poate exercita controlul judiciar asupra sentinţei apelate prin prisma aspectelor care vizează constatarea existenţei faptelor, realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunilor pentru care iniţial s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi apoi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. sau stabilirea vinovăţiei inculpatului H.V.A. în săvârşirea acestor fapte, orice soluţie care ar viza achitarea pe un alt temei decât cel reţinut prin sentinţa dată asupra fondului cauzei fiind de natură să lipsească pe partea civilă de satisfacţia deja dobândită în cadrul procedurii întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., declanşată chiar de către aceasta.
Este adevărat că potrivit art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., în cazul admiterii plângerii prin încheiere şi reţinerii cauzei spre judecare în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi în căile de atac, se aplică în mod corespunzător, ceea ce face ca în cadrul rezolvării acţiunii penale după admiterea plângerii să fie posibilă aplicarea oricăreia dintre soluţiile prev. de dispoziţiile art. 345 C. proc. pen., însă în cazul concret din cauza de faţă, datorită incidenţei regulii „non reforamţio in pejus", aplicabilitatea acestui text de lege trebuie restrânsă în aşa fel încât prin soluţia pronunţată, părţii vătămate a cărei plângere a determinat declanşarea acestei proceduri, să nu îi fie înrăutăţită situaţia, ştiut fiind faptul că principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac reprezintă o derogare de la principiile legalităţii şi aflării adevărului în procesul penal.
Faţă de considerentele înfăţişate în cele ce preced, Curtea a constatat că efectul devolutiv al apelului declarat de inculpat, prin aplicarea regulii „tantum apelatum, tantum devolutum", poartă exclusiv asupra întinderii sancţiunii cu caracter administrativ stabilită în sarcina sa prin sentinţa apelată şi asupra modului de rezolvare a acţiunii civile exercitată de partea vătămată, aceste chestiuni cu privire la care a statuat instanţa de fond în favoarea părţii civile constituind singurele modificări intervenite în raport cu soluţia dispusă de procuror prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală pe care inculpatul nu a înţeles să o conteste.
În ceea ce priveşte cuantumul amenzii administrative aplicate inculpatului de către instanţa de fond în conformitate cu prevederile art. 181 C. pen. rap. la art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., aspect necriticat de către inculpat prin apelul declarat, Curtea, din oficiu, a apreciat că acesta reflectă în mod corespunzător criteriile de care s-a ţinut seama la stabilirea gravităţii concrete a faptelor şi reprezintă o sancţiune justă, menită să garanteze dobândirea de către inculpat a respectului cuvenit faţă de valorile sociale ocrotire de lege.
Singurul motiv de apel, dintre cele invocate în mod expres de către inculpat, prin prisma căruia poate fi exercitat controlul judiciar asupra sentinţei pronunţate de instanţa de fond este acela vizând greşita soluţionare a laturii civile a cauzei, prin acordarea de daune morale în favoarea părţii civile.
Sub acest aspect inculpatul susţine că daunele morale la care a fost obligat faţă de partea civilă în solidar cu partea responsabilă civilmente nu sunt în nici un fel justificate, iar cuantumul acestora ar crea o îmbogăţire fără just temei acesteia.
Examinând cauza, Curtea a reţinut, contrar acestor susţineri, că instanţa de fond a soluţionat în mod temeinic şi legal latura civilă a cauzei, întrucât pe de o parte se constată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie conform art. 998 - 999 C. civ. şi ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului conform art. 1000 alin. (3) C. civ., în cauză fiind deopotrivă dovedite existenţa faptei ilicite constând în punerea în circuitul comercial a unor bijuterii purtând însemnele distinctive ale mărcii V., existenţa vinovăţiei inculpatului ca administrator al societăţii prin intermediul căreia au fost puse în circuitul comercial astfel de produse contrafăcute, producerea unui prejudiciu de imagine suferit de SC G.V. SPA prin încălcarea dreptului la marcă în modalitatea reţinută, precum şi existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, şi existând totodată şi premisele angajării răspunderii solidare a comitentului - SC V.G.C. I.F.N. SRL pentru fapta prepusului său - inculpatul H.V.A. care a acţionat în cadrul însărcinărilor pe care le avea în calitatea sa de administrator al acestei societăţi, iar pe de altă parte cuantumul daunelor morale acordate părţii civile constituie pentru aceasta o satisfacţie echitabilă pentru repararea prejudiciului de imagine rezultat din confuzia şi neîncrederea ce se putea crea în rândul consumatorilor cu privire la marca protejată, folosită în mod neautorizat asupra unor bijuterii neoriginale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul H.V.A. criticând-o sub aspectul greşitei reţineri în sarcina sa a săvârşirii infracţiunii prev. de art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, atâta vreme cât marca V. nu este protejată pe teritoriul României, cerinţă esenţială pentru existenţa ca infracţiune a faptei reţinute în sarcina sa.
Prin Decizia nr. 902 din 13 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admis recursul declarat de recurentul inculpat H.V.A. împotriva Deciziei penale nr. 305 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea acestei decizii, instanţa de recurs a apreciat critica ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:
Urmare a plângerii formulată de petenta G.V. S.P.A. împotriva ordonanţei nr. 676/P/2007 din 18 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului H.V.A., prin încheierea din 12 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a admis plângerea petentei în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., s-a desfiinţat ordonanţa atacată şi s-a reţinut cauza spre judecare.
Ca atare, actul de sesizare al instanţei îl constituie plângerea formulată de petentă, devenită parte civilă în cauza penală, iar instanţa a procedat la efectuarea cercetării judecătoreşti şi la rezolvarea acţiunii penale, conform normelor procedurale, întocmai ca şi când ar fi fost sesizată cu rechizitoriu, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi în căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător.
Deci motivarea instanţei de apel în sensul că acele motive de apel formulate de inculpat, care vizează latura penală a cauzei, tinzând la reformarea pe fond a soluţiei din sentinţa apelată, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar întrucât faţă de modalitatea în care a fost sesizată instanţa şi de natura juridică a plângerii în faţa judecătorului, îşi găseşte incidenţă principiul „non reformatio in pejus", considerând apelul inculpatului inadmisibil din acest punct de vedere, este greşită.
Pornind de la această motivare, instanţa de apel în mod greşit a procedat doar la examinarea motivului de apel vizând greşita soluţionare a laturii civile, prin acordarea de daune morale în favoarea părţii civile.
Fiind investită cu apelul declarat de inculpat, instanţa de apel era obligată, potrivit dispoziţiilor privind judecata în apel, să examineze toate cererile formulate de inculpat şi motivele invocate, răspunsurile urmând să se regăsească în hotărârea pronunţată, indiferent că acestea vizau latura civilă sau penală a cauzei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, unul din motivele de apel invocate vizează inexistenţa certificatului eliberat de O.S.I.M. din care să rezulte că marca V. este protejată pe teritoriul României, cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii prev. de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 84/1998 „Drepturile asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României în condiţiile prezentei legi", iar potrivit art. 4 din aceeaşi lege „Dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci."
Investită cu rejudecarea apelului, după casare, Curtea de Apel Bucureşti - analizând actele şi lucrările dosarului - constată criticile ca nefondate, astfel că în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Prin apelul promovat de inculpatul H.V.A., acesta a criticat hotărârea instanţei de fiind sub următoarele aspecte:
a) Condamnarea inculpatului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 345 C. proc. pen., instanţa de fond neluând în considerare aspectul că marca V. nu este protejată pe teritoriul României - aceasta fiind o cerinţă esenţială a pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998;
- tot astfel, au fost ignorate concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, din concluziile căruia rezultă că bijuteriile găsite în unitate sunt diferite faţă de originalele mărcii V.;
- de asemenea, în cauză, nu s-a avut în vedere că magazinul avea angajaţi cu contract de muncă şi carte de muncă şi, în a căror atribuţii de serviciu intrau şi acelea privind primirea, verificarea şi punerea spre vânzare a acestora - fiind încălcat principiul „in dubio pro reo".
Se solicită achitarea sa în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 297 C. pen.
b) Hotărârea este nemotivată, întrucât instanţa de fond nu a abordat toate motivele de apel; astfel, spre exemplu, se are în vedere că nu este motivată săvârşirea infracţiunii prev. de art. 297 C. pen., respectiv arătarea modalităţii concrete a săvârşirii infracţiunii.
Examinând cauza sub aspectul motivelor de apel promovat de inculpatul H.V.A., cât şi sub celelalte aspecte cerute de dispoziţiile art. 371 şi următoarele C. proc. pen., Curtea constată apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
a) Potrivit art. 345 C. proc. pen., instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, achitarea, condamnarea sau încetarea procesului penal, condamnarea pronunţându-se dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Din analiza actelor şi lucrărilor cauzei, instanţa constată că faptele inculpatului, constând în aceea că, în calitate de administrator al SC V.G.C. I.F.N. SRL, a pus în circuitul comercial bijuterii purtând semnele distinctive ale mărcii V., producând, astfel, un prejudiciu concret acestei mărci, constituie atât infracţiunea prevăzută de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998, cât şi cea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., în concurs real.
Faptele reţinute în sarcina inculpatului sunt pe deplin probate, atât în faza urmăririi penale, cât şi la cercetarea judecătorească, inculpatul H.V.A. nefăcând plângere în condiţiile art. 2781 C. proc. pen. faţă de soluţie, respectiv Ordonanţa din 18 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, din Dosarul nr. 676/P/2007.
Astfel, apărarea inculpatului, în sensul că pentru reţinerea săvârşirii infracţiunii prev. de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 este necesar ca marca V. să fie protejată pe teritoriul României, prin înregistrarea acesteia la O.S.I.M., conform şi cu art. 1 din aceeaşi lege, este înfrântă, în mare măsură, prin dispoziţia constituţională vizând prioritatea dispoziţiilor internaţionale, astfel cum a fost statuat prin art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prevăzându-se că „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Tot astfel, apărarea inculpatului că instanţa de fond nu a luat în considerare concluziile raportului de expertiză, din care rezultă că bijuteriile confiscate nu sunt identice cu cele aparţinând mărcii V., este pur formală, atâta timp cât se face vorbire de această expertiză şi se concluzionează că bijuteriile în cauză sunt imitaţii V., putând induce în eroare un client obişnuit, dar neavizat.
Cu privire la încălcarea principiului „in dubio pro reo", în sensul că punerea în circuitul comercial a bijuteriilor - imitaţii V. - au săvârşit-o angajaţii inculpatului, Curtea are în vedere că inculpatul, în calitate de administrator al SC V.G.C. I.F.N. SRL - are plenitudine sub aspectul răspunderii penale, acesta având obligaţia unei minime diligenţe pentru verificarea produselor şi expunerea la vânzare numai a celor apte din punct de vedere legal.
b) În raport de toate aceste considerente, Curtea constată ca nefondat şi motivul de apel vizând aspectul nemotivării hotărârii atacate, atâta timp, cât aceasta respectă cerinţele dispoziţiilor art. 354 - 358 C. proc. pen.
Din cuprinsul hotărârii instanţei de fond rezultă modalitatea săvârşirii infracţiunii de către inculpat şi reţinută ca atare, respectiv expunerea spre vânzare a bijuteriilor - imitaţii V. - art. 297 alin. (1) C. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea constată că aceasta este soluţionată corespunzător, atât din punct de vedere legal, cât şi sub aspectul temeiniciei, apelul apărând ca nefondat şi din această perspectivă.
Astfel, în cauză fiind îndeplinite cumulativ condiţiile reţinerii răspunderii civile delictuale, pentru fapta proprie (fapta ilicită, vinovăţia inculpatului şi existenţa legăturii de cauzalitate între acestea - art. 998 - 999 C. civ.), cât şi cele ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului (art. 1000 alin. (3) C. civ.) cuantumul daunelor morale constituind o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul de imagine produs firmei şi mărcii V.
Împotriva Deciziei penale nr. 239 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în termen legal a declarat recurs inculpatul H.V.A., solicitând schimbarea temeiului achitării din dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. în dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În drept, inculpatul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Recursul este nefondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, în calitate de administrator la SC V.G.C. I.F.N. SRL a pus în circulaţie bijuterii din aur şi argint purtând semnele distinctive ale mărcii V., producând un prejudiciu concret acestei mărci.
Conform procesului-verbal încheiat de organele de poliţie la data de 28 februarie 2007 bijuteriile expuse la vânzare purtau sigla V.
Raportul de expertiză din 13 martie 2008 concluzionează în sensul că, bijuteriile sunt imitaţii ale firmei G.V., nu au inscripţionat acest lucru pe ele, iar elementele de diferenţiere sunt minore.
Compania G.V. S.P.A. este titulara mărcilor V., mărci ce au fost înregistrate la O.S.I.M., conform certificatelor de înregistrare aflate în dosarul de urmărire penală.
Instanţele au apreciat corect că se impune aplicarea unei sancţiuni administrative inculpatului, dispunând achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. întrucât faptele nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Pe de altă parte, se poate observa că inculpatul nu a formulat plângere în condiţiile art. 2781 C. proc. pen. împotriva ordonanţei nr. 676/P/2007 din 18 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prin care s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.
Dimpotrivă, partea civilă G.V. S.P.A. este cea care a formulat plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, criticând ordonanţa atacată sub aspectul scoaterii inculpatului de sub urmărire penală, iar ulterior instanţa la data de 12 octombrie 2007 a admis plângerea şi a reţinut cauza spre judecare.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, motiv pentru care, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează să îl respingă.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.V.A. împotriva Deciziei penale nr. 239 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 727/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3416/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
