ICCJ. Decizia nr. 1292/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1292/2010
Dosar nr. 10222/2/2009
Şedinţa publică din 2 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 363 din 11 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 461 şi art. 462 C. proc. pen., a respins contestaţia formulată de contestatorul condamnat C.C. contra executării sentinţei penale nr. 92 din 18 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 4505/2/2006, definitivă prin nerecurare.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe contestatorul condamnat la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2009 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. 625/42/2009, condamnatul C.C. a solicitat, ca pe calea contestaţiei la executare, să se dispună contopirea pedepselor aplicate prin sentinţa penală nr. 16 din 04 din data de 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 din Castellon (Spania), recunoscută prin sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, aplicându-se dispoziţiile din legea penală română privitoare la concursul de infracţiuni, prin conversiunea condamnării pronunţate în străinătate în raport cu aceste dispoziţii şi să fie stabilită, astfel, spre executare pedeapsa cea mai grea.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 146 din Legea nr. 302/2004.
Prin sentinţa penală nr. 148 din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 625/42/2009, a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe şi s-a dispus, în baza art. 42 C. proc. pen., raportat la art. 150, art. 140, art. 146 şi art. 149 din Legea nr. 302/2004, declinarea competenţei de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de condamnat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, cauza a fost înregistrată sub nr. 10222/2/2009 (2535/2009).
Prin memoriile depuse la dosar, contestatorul - condamnat a mai invocat faptul că sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, nu i-a fost comunicată la locul de detenţie din Spania, în vederea exercitării căii de atac prevăzută de lege, astfel încât s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă, atât sentinţa de recunoaştere, cât şi mandatul de executare emis în baza acesteia, fiind lovite de nulitate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 420, art. 419 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 149 din Legea nr. 302/2004.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală (rămasă definitivă prin nerecurare la data de 2 iunie 2006), în baza căreia a fost emis de către aceeaşi instanţă M.E.P.I. nr. 148 din 02 iunie 2006, admiţându-se sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-au recunoscut efectele sentinţei penale nr. 16/04 din data de 08 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 din Castellon - Spania (rămasă definitivă la data de 30 iunie 2004, astfel cum a fost modificată la data de 23 ianuarie 2006) şi s-a dispus, în ceea ce îl priveşte pe contestatorul condamnat din prezenta cauză, transferarea sa într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare (astfel cum a fost redusă prin ordinul nr. 17/2004), fiind dedusă din această pedeapsă, perioada deja executată, începând cu data de 28 iunie 2002 la zi.
Prin sentinţa penală nr. 45 din 28 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală (rămasă definitivă prin nerecurare la data de 20 martie 2007), a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea contestatorului - condamnat de conversiune a condamnării pronunţate prin sentinţa penală nr. 16/04 din data de 08 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 din Castellon - Spania.
De asemenea, prin sentinţa penală nr. 130 din 12 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală (rămasă definitivă prin Decizia nr. 2292 din 24 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), a fost respinsă, ca inadmisibilă şi contestaţia la executare formulată de către acelaşi contestator - condamnat, prin care acesta solicita să se dispună conversiunea condamnării pronunţate în străinătate.
S-a reţinut că prin cererea ce a format obiectul Dosarului nr. 10222/2/2009 (2535/2009) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, contestatorul condamnat a solicitat contopirea pedepselor aplicate, de către instanţa judecătorească spaniolă pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, potrivit dispoziţiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni (art. 34 lit. b) C. pen.), susţinând că pedeapsa stabilită spre executare în străinătate, potrivit regulii cumulului aritmetic, nu este conformă cu aceste dispoziţii, ceea ce ar impune, în faza de executare, conform art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., realizarea conversiunii condamnării, în condiţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.
În raport cu motivele şi temeiurile de drept invocate, Curtea a constatat că cererea nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., o pedeapsă definitiv aplicată poate fi modificată în faza de executare a acesteia numai dacă se constată, pe baza altei hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită, existenţa unui concurs de infracţiuni.
Or, în speţă, pedeapsa de 20 de ani închisoare - stabilită spre executare de către autorităţile judiciare spaniole şi recunoscută ca atare de către instanţa judecătorească română, la momentul când a dispus transferarea contestatorului condamnat într-un penitenciar din România în vederea continuării executării acesteia - a fost aplicată pentru infracţiuni concurente judecate în aceeaşi cauză, pentru care s-a pronunţat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existenţa vreunei alte hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracţiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art. 449 alin. (1) lit. a C. proc. pen. raportate la cele ale art. 34 lit. b) C. pen.
În al doilea rând, conform art. 146 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie şi după transferarea persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română.
Curtea a constatat că, în cauză, atât felul pedepsei aplicate, aceea cu închisoarea, cât şi durata acesteia, sunt compatibile cu legislaţia română, astfel că s-a reţinut că nu se poate dispune modificarea acesteia.
Deşi persoanei condamnate i-a fost stabilită o pedeapsă totală de 20 de ani închisoare, aplicându-se cumulul aritmetic al pedepselor potrivit legii penale spaniole, aceasta nu depăşeşte maximul general prevăzut de legea română, acela de 30 de ani.
În condiţiile în care maximul general de 30 de ani prevăzut de art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen. nu este depăşit în cauză, iar instanţa română a optat deja pentru continuarea executării pedepsei şi respectarea felului şi duratei acesteia, Curtea a apreciat că nu există temeiuri pentru a se dispune conversiunea condamnării.
S-a mai reţinut de instanţă că asupra aspectelor invocate de contestatorul C.C., cu privire la incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004, privind schimbarea condamnării prin conversiune, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, s-a pronunţat prin sentinţele penale nr. 45 din 28 februarie 2007 şi nr. 130 din 12 mai 2008, rămase definitive, astfel încât respectivele chestiuni nu mai pot fi repuse în discuţie de condamnat, întrucât se aduce atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură orice hotărâre penală definitivă.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de contestaţie la executare invocat, respectiv cel referitor la faptul că, în cauză, în opinia condamnatului, a fost pusă în executare o hotărâre care nu era definitivă, Curtea l-a apreciat, de asemenea, ca fiind nefondat, pentru următoarele motive:
Deşi sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, nu a fost comunicată condamnatului imediat după pronunţare la locul de detenţie din Spania, aceasta a fost adusă la cunoştinţă contestatorului în timpul procedurii de transferare în România în vederea executării pedepsei (aspect ce rezultă din cuprinsul cererilor înregistrate la Curtea de Apel Bucureşti la data de 20 decembrie 2006, filele 3-7 Dosar nr. 4505/2/2006 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), astfel încât ar fi avut posibilitatea exercitării recursului imediat ce a luat cunoştinţă de conţinutul hotărârii, cale de atac de care, însă, condamnatul nu a înţeles să uzeze în condiţiile art. 149 alin. (5) din Legea nr. 302/2004.
Ulterior, la data de 12 decembrie 2006, deci a doua zi după aducerea sa în România (fila 14 Dosar nr. 4505/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală), condamnatul s-a adresat cu o cerere instanţei care a aprobat transferul său în România, înregistrată la data de 21 decembrie 2006, solicitând conversiunea condamnării dispuse prin sentinţa penală nr. 16/04 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 din Castellon – Spania, cerere ce a fostmodificată, prin rezoluţia conducerii Curţii de Apel Bucureşti, ca fiind un recurs declarat (în condiţiile art. 3853 rap. la art. 365 C. proc. pen.) împotriva sentinţei penale nr. 92 din 18 mai 2006, dispunându-se înaintarea acesteia spre soluţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (filele 3-7 Dosar nr. 4505/2/2006 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Prin sentinţa penală nr. 114 din 9 februarie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 4505/2/2006, recalificând, însă cererea formulată de condamnat ca fiind o solicitare de conversiune a condamnării în condiţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 şi apreciind, astfel implicit, că hotărârea de recunoaştere şi transfer a rămas definitivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, unde a fost înregistrat sub nr. 1369/2/2007 şi soluţionată prin sentinţa penală nr. 45 din 28 februarie 2007.
Ca urmare, având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat ca fiind nefondată susţinerea contestatorului, în sensul că a fost pusă în executare o hotărâre care nu era definitivă, împrejurare care ar constitui, în opinia sa, o cauză de împiedicare a executării, nefiind incidente, pentru motivele anterior menţionate, cazurile de contestaţie la executare prev. de art. 461 alin. (1) lit. a) şi lit. c) C. proc. pen.
Împotriva acestei hotărâri, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat recurs contestatorul condamnat care prin apărător, în temeiul disp. art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a pus concluzii de admitere a recursului, solicitând modificarea hotărârii atacate.
În susţinerea recursului s-a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii şi nu a ţinut seama de Decizia nr. 23 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi apărătorul apreciază că aplicarea acestei decizii era obligatorie în cauză. Astfel, în mod greşit, judecătorul care a pronunţat sentinţa atacată a apreciat că nu se poate reţine o cauză de reducere a pedepsei în ceea ce-l priveşte pe condamnat, deoarece pedeapsa de 20 de ani este oricum limita maximă prevăzută de lege ca pedeapsă a închisorii. Dar, prin Decizia penală nr. 23,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au interpretat disp. art. 146 din Legea nr. 302/2004, în sensul în are permit modificarea pedepsei dacă instanţa străină a pronunţat o pedeapsă cu închisoarea pe o perioadă mai mare decât limita maximă prevăzută de norma incriminatoare din dreptul naţional. Or, în prezenta cauză, recurentul condamnat a fost condamnat în Spania pentru infracţiunile de viol, proxenetism. Limita specială de pedeapsă prevăzută de legea română pentru aceste infracţiuni este de până la 15 ani închisoare. Or, pentru condamnat, Curtea de Apel Bucureşti, în primul ciclu procesual a recunoscut hotărârea pronunţată în Spania şi a validat un mandat de 20 de ani.
Apărătorul apreciază că judecătorul fondului, constatând împrejurarea că 20 de ani este peste limita prevăzută de legea română (adică peste 15 ani) şi având în vedere Decizia penală nr. 23 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuia să admită cererea, să anuleze mandatul de executare emis în aceste condiţii şi, urmând să facă o nouă apreciere a pedepsei, să considere că limita maximă a pedepsei putea fi de 15 ani, să deducă perioada executată până în prezent, atât pe teritoriul Spaniei cât şi pe teritoriul României şi să emită un nou mandat.
Suplimentar faţă de ceea ce a susţinut apărătorul, contestatorul a reiterat motivul invocat şi în faţa primei instanţe referitor la punerea în executare a unei hotărâri de condamnare nedefinitive. Apărătorul recurentului condamnat a lăsat la aprecierea instanţei acest ultim motiv. Totodată, a mai arătat că Decizia penală nr. 36/2009 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se aplică în cazul de faţă.
Concluzionând, apărătorul a solicitat admiterea recursului şi, pe fond, admiterea contestaţiei la executare, anularea mandatului şi coborârea pedepsei până la limita maximă prevăzută de legea internă.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Hotărârea nr. 16/04 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 din Castellon – Spania, numitul C.C. a fost condamnat la o pedeapsă de 50 de ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunilor de proxenetism, viol, vătămare corporală şi reţinere ilegală, prev. de art. 188 pct. 1, art. 178-179, art. 147-148 şi art. 163 C. pen. spaniol.
La stabilirea pedepsei aplicată s-a avut în vedere sistemul cumulului aritmetic.
Sentinţa a rămas definitivă la data de 30 iunie 2004.
Ulterior, prin sentinţa pronunţată de aceeaşi instanţă la data de 23 ianuarie 2006 s-a rectificat sentinţa penală nr. 16/04, în sensul calculării pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului C.C. la 39 ani şi 18 luni închisoare.
Potrivit informaţiilor furnizate de autorităţile spaniole, pedeapsa maximă executabilă pentru condamnat este de 20 de ani închisoare.
Prin sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală (rămasă definitivă prin nerecurare la data de 2 iunie 2006), în baza căreia a fost emis de către aceeaşi instanţă M.E.P.I. nr. 148 din 2 iunie 2006, admiţându-se sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-au recunoscut efectele sentinţei penale nr. 16/04 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 din Castellon – Spania, (rămasă definitivă la data de 30 iunie 2004, astfel cum a fost modificată la data de 23 ianuarie 2006) şi s-a dispus, în ceea ce-l priveşte pe contestatorul condamnat din prezenta cauză, transferarea sa într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare (astfel cum a fost redusă prin ordinul nr. 17/2004), fiind dedusă din această pedeapsă perioada deja executată.
Condamnatul C.C. s-a adresat instanţei cu o cerere de contestaţie la executare contra executării sentinţei penale nr. 92 din 18 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală. Prin această cerere, a solicitat contopirea pedepselor aplicate de către instanţa judecătorească spaniolă pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, potrivit dispoziţiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni (art. 34 lit. b) C. pen.), susţinând că pedeapsa stabilită spre executare în străinătate, potrivit regulii cumulului aritmetic, nu este conformă cu aceste dispoziţii, ceea ce ar impune, în faza de executare, conform art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., realizarea conversiunii condamnării, în condiţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.
Potrivit disp. art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, referitoare la conversiunea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea.
Potrivit disp. art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. ce reglementează modificări de pedepse, pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza altei hotărâri definitive, existenţa concursului de infracţiuni.
Or, în speţă, pedeapsa de 20 de ani închisoare stabilită spre executare de către autorităţile judiciare spaniole, a fost aplicată pentru infracţiuni concurente judecata în aceeaşi cauză, pentru care s-a pronunţat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existenţa vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracţiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., raportate la art. 34 lit. b) C. pen.
Examinându-se actele şi lucrările dosarului se constată că în cauză, atât felul pedepsei aplicate, aceea cu închisoarea cât şi durata acesteia, sunt compatibile cu legislaţia română, astfel că nu se poate dispune modificarea acesteia, nefiind incident disp. art. 146 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la conversiunea condamnării.
Este adevărat că persoanei condamnate i-a fost stabilită o pedeapsă totală de 20 ani închisoare, aplicându-se cumulul aritmetic al pedepselor potrivit legii penale spaniole, însă aceasta nu depăşeşte maximul general de 30 de ani prevăzut de legea română.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond având în vedere şi dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 23/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, aplicarea de către instanţa de condamnare a cumulului aritmetic reglementat de legea străină nu presupune automat o modificare a pedepsei totale aplicate condamnatului de către instanţa română de executare, ci numai în măsura în care maximul general prevăzut de legea română este depăşit, căci, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care, în orice cauză în care s-a făcut aplicarea acestei instituţii juridice, să fie obligatoriu modificarea pedepsei, lucru de neacceptat, în condiţiile în care Legea nr. 302/2004 permite instanţei să opteze fie pentru continuarea executarea pedepsei,fie pentru modificarea acesteia prin conversiune.
În condiţiile în care maximul general de 30 de ani prevăzut de C. pen. român, nu este depăşit în cauză, iar instanţa naţională a optat deja pentru continuarea executării pedepsei şi respectarea felului şi duratei acesteia, Înalta Curte constată că nu sunt temeiuri pentru conversiunea condamnării.
Nici critica formulată de recurentul contestator cu privire la împrejurarea că în cauză a fost pusă în executare o hotărâre care nu era definitivă, nu este întemeiată.
Într-adevăr, potrivit art. 461 alin. (1) lit. a) şi lit. c) C. proc. pen., împotriva executării unei hotărâri penale se poate face contestaţie în cazul în care s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă, precum şi atunci când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.
În cauză, deşi sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, nu a fost comunicată condamnatului imediat după pronunţare la locul de detenţie din Spania, astfel cum rezultă din menţiunile înscrise în Registrul de evidenţă şi punere în executare a hotărârilor penale, aceasta a fost adusă la cunoştinţa contestatorului în timpul procedurii de transferare în România în vederea continuării executării pedepsei (aspect ce rezultă din cuprinsul cererilor înregistrate la Curtea de Apel Bucureşti la data de 20 decembrie 2006 - filele 3-7 Dosar nr. 4505/2/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), astfel încât ar fi avut posibilitatea exercitării recursului imediat ce a luat cunoştinţă de conţinutul hotărârii, cale de atac de care, însă, condamnatul nu a înţeles să uzeze în condiţiile art. 149 alin. (5) din Legea nr. 302/2004.
Ulterior, la data 12 decembrie 2006, deci a doua zi după aducerea sa în România (fila 14 Dosar nr. 4505/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală) condamnatul s-a adresat cu o cerere instanţei care a aprobat transferul său în România, înregistrată la data de 21 decembrie 2006, solicitând conversiunea condamnării dispuse prin sentinţa penală nr. 16/04 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 din Castellon - Spania, cerere ce a fost calificată, prin rezoluţia conducerii Curţii de Apel Bucureşti, ca fiind un recurs declarat (în condiţiile art. 3853 raportat la art. 365 C. proc. pen.) împotriva sentinţei penale nr. 92 din 18 mai 2006, dispunându-se înaintarea acesteia pentru soluţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (filele 3-7 Dosar nr. 4505/2/2006 al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Prin sentinţa penală nr. 114 din 9 februarie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 4505/2/2006, recalificând, însă, cererea formulată de condamnat ca fiind o solicitare de conversiune a condamnării în condiţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 şi apreciind, astfel, implicit, că hotărârea de recunoaştere şi transfer a rămas definitivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus declinarea competenţei de judecare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, unde a fost înregistrată sub nr. 1369/2/2007 şi soluţionată prin sentinţa penală nr. 45 din 28 februarie 2007.
Ca urmare, având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată ca fiind nefondată susţinerea contestatorului, în sensul că a fost pusă în executare o hotărâre care nu era definitivă, împrejurare ce ar constitui, în opinia sa, o cauză de împiedicare a executării, nefiind incidente, pentru motivele anterior menţionate, cazurile de contestaţie la executare prevăzute de art. 461 alin. (1)lit. a) şi lit. c) C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat C.C.
Recurentul contestator condamnat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat C.C. împotriva sentinţei penale nr. 363 din 11 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3514/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3521/2010. Penal. Lovirile sau vătămările... → |
|---|
