ICCJ. Decizia nr. 3514/2010. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3514/2010

Dosar nr. 25051/87/2008

Şedinţa publică din 8 octombrie 2010

Asupra recursului penal de faţă;

Prin Sentinţa penală nr. 21/F din 3 martie 2009 a Tribunalului Teleorman, a fost condamnat inculpatul C.C. la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 74 - art. 76 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a computat din pedeapsă perioada executată începând cu 22 mai 2008 la zi.

S-a luat act că partea vătămată M.G.A. nu s-a constituit parte civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Victima M.G. (51 ani) şi inculpatul C.C. (64 de ani) locuiau în comuna Crîngeni, satul Balta Sărată din judeţul Teleorman.

În urmă cu mai mulţi ani, victima l-a ajutat pe inculpat la lucrările agricole, ajutor care a încetat în ultimii ani pentru că acesta şi-a înscris pământul în asociaţia agricolă.

În localitatea de domiciliu, era cunoscut faptul că victima desfăşura activităţi gospodăreşti la cetăţenii care o solicitau în acest sens.

În ziua de 07 aprilie 2008, în jurul orei ora 08:30, victima a mers la magazinul din sat, unde a cumpărat două sticle cu bere şi i-a promis vânzătoarei că îi va face rost de seminţe de castraveţi.

La ieşirea din magazin, victima s-a întâlnit cu martorul C.M., căruia i-a cerut seminţe de castraveţi, acesta spunându-i să vină la domiciliul său, în jurul orei 10:30. Cu acea ocazie, martorul a constatat că victima nu se afla sub influenţa alcoolului, nu prezenta urme de violenţă, însă acuza o stare fizică precară, care dura de câteva zile.

La ora stabilită, victima a venit la locuinţa martorului, având asupra sa cele două sticle cu bere şi a stat acolo aproximativ 20 - 30 de minute, timp în care a băut 100 ml de vodcă şi i-a lăsat martorului una dintre acele sticle. În timpul discuţiilor, victima i-a spus martorului că seminţele de castraveţi sunt pentru vânzătoare şi că, după ce pleacă de acolo, va merge „la C.” să-i facă o frecţie şi la T.I. să ia şi de la el seminţe de castraveţi.

Victima a plecat de la martorul C.M. la locuinţa martorului T.I., care a invitat-o în curte, unde au discutat, timp în care victima a desfăcut sticla cu bere, din care au băut amândoi.

După ce martorul T.I. i-a dat seminţele de castraveţi, victima a luat sticla cu berea pe care o mai avea în ea şi a plecat de acolo, îndreptându-se spre locuinţa inculpatului.

Pe drum, victima s-a întâlnit cu martorul N.S., care mergea a doua oară în acea zi la martorul T.I., pentru a cumpăra ţuică, fiind trimis de martorul L.R.

După ce au discutat aproximativ două minute, victima i-a spus martorului că merge la inculpat, ca să îi facă frecţie. Potrivit martorului, locuinţa inculpatului este situată între locuinţa martorului T.I. şi locuinţa martorului L.R., distanţa dintre acestea din urmă fiind de aproximativ 300 de metri.

În timp ce aştepta la poarta martorului T.I. să cumpere o sticlă cu ţuică, martorul N.S. a văzut că victima a intrat în curtea inculpatului, fără să-l cheme în prealabil la poartă.

La acel moment, inculpatul efectua activităţi în curte cu o săpăligă şi, intrigat probabil că victima se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, profitând de faptul că nicio persoană nu se afla în apropiere, a exercitat asupra acesteia acte de violenţă cu acel obiect, în zona picioarelor, iar apoi, cu picioarele, în partea din spate a corpului, cauzându-i astfel multiple echimoze şi hematoame, care în final au condus la decesul victimei, care a survenit în după-amiaza aceleiaşi zile.

După exercitarea violenţelor asupra sa, victima a părăsit locuinţa inculpatului şi s-a deplasat spre intersecţia unde se întâlnise anterior cu martorul N.S., apoi pe prima uliţă laterală la dreapta, timp în care s-a întâlnit cu martora M.N., care a văzut-o că era palidă la faţă şi mergea împleticindu-se. Această martoră a declarat că, din locul unde s-a întâlnit cu victima şi până la locuinţa inculpatului, este o distanţă de aproximativ 120 de metri şi că nu mai sunt alte uliţe până la locuinţa respectivă.

După ce a parcurs aproximativ 100 de metri din locul unde s-a întâlnit cu martora M.N., victima, urmare a stării în care se afla, nu şi-a mai putut continua deplasarea şi s-a aşezat pe banca situată la poarta lui D.I. (decedat), fiind văzută acolo de martorii B.C., L.M. şi G.I.

În jurul orei 17:00, victima a decedat pe canapeaua pe care se aşezase.

Potrivit raportului de necropsie, moartea victimei s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecinţa unui politraumatism prin agresiune, soldat cu multiple echimoze şi hematoame, care s-au putut produce prin lovire activă cu corp dur, au caracter vital şi legătură de cauzalitate directă, condiţionată însă de tarele organice preexistente, sângele recoltat de la cadavru conţinând 1,55 gr ‰ alcool. În completarea acestui raport, s-a menţionat că leziunile prezentate de victimă puteau permite deplasarea acesteia pe o distanţă de aproximativ 200 de metri.

Inculpatul a negat în mod constant că ar fi exercitat acte de violenţă asupra victimei, precizând că, în ziua de 07 aprilie 2008, aceasta nu a fost în curtea sa, în acea zi el desfăşurând activităţi la câmp, iar, în intervalul cât a fost acasă, nu l-a vizitat nicio persoană. Într-o altă declaraţie, inculpatul a susţinut că nu îşi mai aminteşte ce activităţi a desfăşurat în ziua respectivă şi nici dacă victima a venit la el în curte.

Tribunalul a înlăturat susţinerile inculpatului, apreciind că au fost înfrânte de declaraţiile martorilor N.S. (care a văzut-o pe victimă intrând în curtea lui) şi M.N. (care s-a întâlnit cu victima în apropierea locuinţei inculpatului şi a descris starea în care aceasta se afla).

De asemenea, martorul M.I. a declarat că l-a auzit pe martorul V.F. că inculpatul ar fi recunoscut în faţa sa că a lovit-o pe victimă, soţia sa chiar spunând „a făcut-o, a făcut-o”. Deşi martorul V.F. a negat discuţia relatată de martorul M.I., Tribunalul a apreciat că această poziţie nu impietează asupra conţinutului declaraţiei celui din urmă, pe care a reţinut-o ca exprimând adevărul. În acelaşi timp, cu toate că inculpatul nu a recunoscut că a mers la martorul M.S. pentru a-l întreba dacă are voie să-şi ia îmbrăcăminte groasă şi medicamente la puşcărie, cel din urmă a declarat în mod constant că inculpatul i-a cerut aceste informaţii.

Tribunalul a mai constatat că, potrivit declaraţiilor martorilor N.S. şi M.A., inculpatul manifesta un comportament violent fără motiv, sens în care au precizat că acesta a alergat după ei distanţe mari, pentru a-i lovi, purtând în mână diferite obiecte.

Prin raportul de constatare medico-legală psihiatrică, s-a stabilit că, deşi prezintă o depresie majoră, inculpatul are discernământul faptelor sale.

În raport cu probatoriul analizat, Tribunalul şi-a format convingerea că inculpatul este autorul faptei pentru care a fost trimis în judecată, despre care, în drept, a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel în termenul legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman (la data de 05 martie 2009) şi inculpatul C.C. (la data de 09 martie 2009).

În motivele scrise de apel, Parchetul a criticat sentinţa atacată pentru netemeinicie, exclusiv sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatului, apreciind nejustificată - în raport cu gravitatea faptei comise, împrejurările concrete de săvârşire, urmarea produsă şi atitudinea procesuală nesinceră - reţinerea în favoarea sa de circumstanţe atenuante judiciare şi solicitând, în consecinţă, înlăturarea acestora şi stabilirea unei pedepse mai mari, înăuntrul limitelor speciale prevăzute în norma de incriminare.

Cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 29 martie 2010, reprezentantul Parchetului a criticat oral sentinţa atacată şi pentru nelegalitate, în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei şi a solicitat, conform art. 334 C. proc. pen., schimbarea acesteia din infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. în infracţiunea de omor, prevăzută de art. 174 C. pen., sens în care, făcând referire la concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală întocmit în apel, a susţinut că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului faptei sale, şi anume moartea victimei, pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, totuşi l-a acceptat.

În motivele scrise de apel, susţinute şi cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 29 martie 2010, inculpatul, care a beneficiat de asistenţa juridică a unui avocat desemnat din oficiu, invocând greşita apreciere de către prima instanţă a probatoriului administrat în cauză, a solicitat, în principal, achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu a săvârşit fapta de care este acuzat, iar, în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate şi suspendarea condiţionată a executării ei, potrivit art. 81 C. pen.

În cursul judecării apelurilor, Curtea a procedat nemijlocit la ascultarea inculpatului, care şi-a menţinut poziţia procesuală de nerecunoaştere a săvârşirii faptei ce face obiectul judecăţii.

Din oficiu, Curtea a dispus citarea, în vederea reaudierii, a martorilor S.I., N.S., C.M., T.I., L.M. şi L.R. şi respectiv, în vederea audierii martorului D.I., toţi aceşti martori fiind ascultaţi nemijlocit.

De asemenea, tot din oficiu, Curtea a dispus efectuarea unei expertize ADN asupra obiectului corp delict (săpăliga) şi respectiv a unei noi expertize medico-legale care să stabilească cauzele şi mecanismul de producere a decesului victimei, ora decesului şi vechimea leziunilor constatate în funcţie de aceasta, precum şi raportul de cauzalitate între acele leziuni şi decesul victimei.

Astfel, au fost întocmite de către Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, fiind comunicate la dosar, raportul de expertiză medico-legală (examen ADN) din 09 iunie 2009 din 22 ianuarie 2010 şi respectiv raportul de nouă expertiză medico-legală din 28 ianuarie 2010, confirmat de către Comisia de Avizare şi Control de pe lângă acelaşi institut prin avizul din 15 februarie 2010.

Prin Decizia penală nr. 72/A din 31 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat în întregime sentinţa penală apelată şi, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen.

Prin aceeaşi decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de procuror.

Instanţa de control judiciar a reţinut că tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală pentru următoarele considerente:

I. Cu privire la traseul urmat de victimă în ziua faptei (07 aprilie 2008), din probatoriul cauzei rezultă următoarele aspecte:

În prealabil, Curtea a menţionat că are în vedere orele indicate de martori în declaraţiile din faza de urmărire penală, întrucât, acestea datând din perioada imediat următoare faptei, redau cu mai mare acuitate aspectul în discuţie. De asemenea, Curtea a observat că succesiunea evenimentelor relatate de martori este aceeaşi, în toate declaraţiile formulate de aceştia, inclusiv în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, astfel că inadvertenţele orare, perfect explicabile în raport cu trecerea timpului, sunt nesemnificative în aprecierea probatoriului.

În jurul orei 10:30, victima s-a întâlnit cu martorul M.S., la ieşirea din magazinul aparţinând SC N. SRL şi a mers împreună cu acesta o porţiune de drum, aproximativ 100 metri. Potrivit declaraţiilor martorului, victima avea în buzunarele de la haină 2 sticle nedesfăcute de 0,5 litri de bere, în cursul discuţiilor i-a spus că merge să ia nişte seminţe de castraveţi de la cineva din sat (martorul nu a putut preciza identitatea acelei persoane, arătând că nu mai reţine acest aspect) iar, la despărţire, i-a spus că trece să-i facă frecţie unui consătean (în faza de urmărire penală, martorul a declarat că el a înţeles că acesta ar fi fost „R.E.”, porecla martorului L.R., pentru ca, în cursul cercetării judecătoreşti, să afirme că victima nu a menţionat faţă de el niciun nume).

În jurul orei 10:45, victima s-a deplasat la locuinţa martorului C.M., care îi promisese cu câteva ore în urmă că îi dă seminţe de castraveţi. Conform declaraţiilor martorului, victima, care avea la ea cele două sticle de 0,5 litri de bere şi a afirmat că se simţea rău din cauza unei indigestii, fără a fi însă în stare de ebrietate şi fără a prezenta urme vizibile de violenţă, a rămas acolo aproximativ 15 - 20 de minute, timp în care a consumat alcool (fie 100 ml de vodcă, fie 0,5 litri de ţuică, declaraţiile martorului variind sub acest aspect), iar, la plecare, i-a lăsat martorului una dintre cele două sticle de bere şi i-a spus că merge „la C.”, pentru a-i face frecţie, urmând ca, ulterior, să meargă şi la martorul T.I., pentru a lua de la acesta seminţe de zarzavat.

În acest context, Curtea a observat că, deşi în rechizitoriu, se încearcă acreditarea ideii că persoana la care a făcut referire victima pomenind numele „C.” ar fi chiar inculpatul, declaraţiile martorului C.M. nu susţin nicidecum o asemenea ipoteză. Astfel, Curtea a reţinut că, în primele două declaraţii date în faza de urmărire penală, singurele olografe, martorul a precizat că persoana la care s-a referit victima, spunând că merge să îi facă frecţie, este C.A. (zis S.) - persoană reală, rudă cu inculpatul şi locuind aproape de acesta - pentru ca, în ultima declaraţie dată în aceeaşi etapă procesuală, scrisă de procuror, să susţină că victima a pomenit numai numele „C.”, fără a particulariza persoana respectivă prin menţionarea prenumelui său. Fiind întrebat în mod explicit asupra acestei discordanţe, martorul a precizat, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, că victima nu a menţionat prenumele sau alte elemente de identificare ale persoanei la care a făcut referire şi, întrucât în acea parte a satului locuiesc mai multe persoane cu numele de familie „C.”, el nu cunoaşte despre care dintre acestea vorbea în realitate victima. De asemenea, fiindu-i prezentată de către instanţa de apel schiţa cu o parte din străzile satului, pe care se susţine în rechizitoriu că s-ar fi deplasat victima înspre şi dinspre locuinţa inculpatului, martorul a precizat că el nu locuieşte pe niciuna dintre acele străzi, astfel că, în mod obiectiv, nu avea cum să observe dacă victima, plecând de la el, s-a îndreptat într-adevăr spre strada pe care locuia inculpatul, după cum a susţinut în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă. Totodată, fiind întrebat de către instanţa de apel în legătură cu afirmaţia fiului victimei, M.G.A., în sensul că a aflat de la el traseul urmat de tatăl său şi faptul că acesta s-a aflat în locuinţa inculpatului în acea zi, martorul a negat în mod categoric o astfel de discuţie, care, în lipsa oricăror altor probe care să o confirme, nu poate fi reţinută a fi fost într-adevăr reală.

De altfel, traseul urmat de victimă după plecarea de la locuinţa martorului C.M. dovedeşte că aceasta nu s-a deplasat pe strada unde locuieşte inculpatul, ci, imediat ulterior acelui moment, a mers chiar la locuinţa numitului C.A. (zis S.), amintit în primele declaraţii ale martorului în discuţie, fapt confirmat de martorul L.M. şi marcat ca atare şi pe schiţa anterior menţionată.

Astfel, conform declaraţiilor martorului L.M., în jurul orei 11:00, victima s-a prezentat la locuinţa numitului C.A. (unde martorul repara un utilaj agricol), întrebând de acesta, cu motivarea că venise să-i facă frecţie şi, aflând că nu este acasă, a plecat, spunând că revine mai târziu (fapt care, potrivit martorului, nu s-a mai întâmplat până la momentul când el a părăsit acea locuinţă, în jurul orelor 12:30 - 13:00).

În continuare, victima s-a deplasat la locuinţa martorului T.I. (pe care îl menţionase în discuţia avută anterior cu martorul C.M. ca fiind persoana de la care urma să procure seminţe de zarzavat). Conform declaraţiilor martorului respectiv, victima a venit într-adevăr la locuinţa sa, pentru a cumpăra seminţe de castraveţi, ocazie cu care el a constatat că aceasta se afla în stare de ebrietate, în plus consumând acolo o parte din conţinutul sticlei de bere pe care o avea asupra sa. Martorul a mai relatat că victima a plecat de la locuinţa lui în jurul orei 11:30, spunând că merge acasă, motiv pentru care el i-a şi cerut acesteia să-i transmită un mesaj din partea sa unui inginer agronom, a cărui locuinţă se afla în drumul pe care victima ar fi trebuit în mod normal să-l parcurgă spre casă. Acelaşi martor a precizat, atât cu ocazia experimentului judiciar efectuat în faza de urmărire penală, cât şi în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, după ce i-a fost prezentată schiţa străzilor pe care se susţine în rechizitoriu că s-ar fi deplasat victima, că, la plecarea de la locuinţa sa, a condus-o pe aceasta până la poartă şi, timp de câteva minute, cât a fumat o ţigară, a urmărit-o cu privirea până când, după aproximativ 50 - 75 de metri, la prima intersecţie, a făcut dreapta pe o uliţă laterală (dacă victima s-ar fi îndreptat spre locuinţa inculpatului, ar fi trebuit ca, traversând acea intersecţie, să meargă înainte). Martorul a mai precizat că, în timpul cât s-a aflat la poarta locuinţei sale, nu a observat ca victima să se întoarcă din direcţia pe care a observat-o, deplasându-se şi să meargă în lungul drumului (cum ar fi trebuit să se întâmple, pentru a ajunge la locuinţa inculpatului).

De altfel, din analiza declaraţiilor celor patru martori anterior menţionaţi (M.S., C.M., L.M. şi T.I.), se poate lesne constata că victima, deşi le-a relatat acestora, chiar în amănunt, destinaţiile sale succesive din acea zi şi motivele concrete pentru care urma să se deplaseze la locuinţele diferiţilor consăteni, în schimb nu s-a referit niciodată, în prezenţa lor, la intenţia sa de a merge şi la locuinţa inculpatului.

Deplasarea victimei pe uliţa din dreapta (raportat la locuinţa martorului T.I.) este confirmată şi de martora M.N., din ale cărei declaraţii rezultă că a întâlnit-o pe aceasta, la colţul din celălalt capăt al acelei uliţe, în jurul orei 11:35.

În continuare, după acel colţ, victima a fost văzută fiind aşezată pe canapeaua de la poarta consăteanului D.I., de către martora B.C., care a crezut că se află în stare de ebrietate, motiv pentru care nici nu i-a acordat atenţie, astfel cum rezultă din declaraţiile sale. Faptul relatat de martoră s-a petrecut la ora 11:40 (moment aproape cert, în condiţiile în care aceasta l-a relaţionat cu deplasarea sa zilnică la grădiniţa de unde trebuia să-şi ia copiii, privind în acest sens la ceas).

În acelaşi loc, victima a fost văzută apoi, în jurul orei 14:00, de martorul G.I. (poştaşul care deservea satul), acesta remarcând, potrivit declaraţiilor sale, că, deşi nu prezenta semne vizibile de violenţă, nu vorbea şi îşi apleca corpul înainte şi înapoi, împrejurări care l-au determinat pe martor să creadă şi el că se află în stare de ebrietate. Martorul a mai relatat că, alături de victimă, stătea pe canapea chiar proprietarul casei, D.I., căruia el i-a şi reproşat că i-a dat să bea, acesta răspunzându-i că „nu a băut la el” şi că, la acel moment, a ieşit la poartă şi fiica sa, D.A. De altfel, prezenţa celor două persoane (tată şi fiică) în preajma canapelei pe care se afla aşezată victima (situată la poarta locuinţei lor) este confirmată şi de martora B.C., care a declarat că le-a văzut pe acestea, chiar la ora 11:40 (când ea a plecat spre grădiniţa copiilor), intrând în curtea vecinului lor de vizavi.

În mod surprinzător, deşi decesul victimei s-a produs la poarta locuinţei sale (cel mai probabil puţin anterior orei 17:00, conform raportului de nouă expertiză medico-legală din 28 ianuarie 2010), D.I. nu a fost niciodată audiat în faza de urmărire penală, consemnându-se în rechizitoriu, în lipsa oricărei dovezi, că acesta ar fi decedat (împrejurare preluată ca atare şi în sentinţa apelată, deşi nu este reală). Fiind citat şi audiat ca martor de către instanţa de apel, D.I. a confirmat că victima a stat pe canapeaua de la poarta casei sale timp de mai multe ore, precizând că el a găsit-o acolo, când a revenit acasă, în jurul orei 12:00 (deşi martora B.C. a declarat că l-a văzut pe martorul în discuţie prin preajmă încă la ora 11:40), însă că nu a băgat-o în seamă, întrucât a crezut că se află în stare de ebrietate şi nu l-a interesat motivul pentru care s-a aşezat în acel loc şi, în acelaşi timp, negând că ar fi stat, alături de ea, pe acea canapea (după cum a afirmat martorul G.I.). Cu privire la fiica sa, D.A., martorul D.I. a declarat că prezintă un handicap mintal, motiv pentru care Curtea a apreciat că nu este utilă citarea şi audierea ei ca martor.

II. Cu privire la împrejurările în care s-a produs lovirea victimei, din probatoriul cauzei rezultă următoarele aspecte:

Susţinerea din rechizitoriu în sensul că, după ce a plecat de la martorul T.I., victima s-a deplasat la locuinţa inculpatului, unde a stat cel puţin 10 minute şi a fost agresată fizic de către acesta, leziunile astfel produse fiind cele care i-au cauzat ulterior decesul, se întemeiază exclusiv pe declaraţiile martorului N.S., care, deşi constante, nu sunt în măsură să confirme acuzaţia adusă inculpatului, având în vedere următoarele considerente:

În primul rând, intervalul orar (10 minute) cât victima s-ar fi aflat în locuinţa inculpatului este contrazis de declaraţiile martorului T.I. şi martorelor M.N. şi B.C. (anterior analizate), coroborate cu schiţa străzilor realizată de către organele de urmărire penală, din aceste probe rezultând chiar că era practic imposibil ca victima să se deplaseze şi la acea locuinţă, câtă vreme a plecat de la locuinţa primului martor în jurul orei 11:30 şi, mergând pe uliţa laterală din dreapta, s-a întâlnit cu cea de-a doua martoră, după traversarea acesteia, la colţul cu o altă uliţă laterală faţă de ea, după numai aproximativ 5 minute, în jurul orei 11:35, pentru ca, după alte circa 5 minute, la ora 11:40, să fie văzută de cea de-a treia martoră, pe canapeaua de la poarta locuinţei martorului D.I., situată în continuarea ultimei uliţe menţionate.

În al doilea rând, Curtea a constatat că martorul N.S. a fost el însuşi una dintre persoanele suspectate a fi autorul faptei, după cum se menţionează chiar în actul de sesizare, fiind înlăturat din cercul suspecţilor numai ca urmare a concluziilor raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 25 aprilie 2008 întocmit de Serviciul de Criminalistică din cadrul I.P.J. Teleorman, care, procedând la testarea acestuia prin tehnica poligraf, a conchis că răspunsurile sale la întrebările relevante ale cauzei (privitoare la agresarea victimei) nu au evidenţiat „modificări semnificative care să fie interpretate ca indici ai comportamentului simulat”. În aceste condiţii şi având în vedere caracterul incert al concluziilor raportului de constatare anterior menţionat, declaraţiile acuzatoare ale martorului la adresa unei alte persoane (în speţă, inculpatul) nu pot fi privite decât sub rezerva că ele exprimă un interes personal major (excluderea sa din rândul suspecţilor), fiind lipsite astfel de credibilitate. Această concluzie este potenţată de împrejurarea că, între martor şi inculpat, există o relaţie mai veche de duşmănie, sens în care cel dintâi a şi recunoscut în declaraţia dată în apel că, în urmă cu aproximativ 4 - 5 ani, cei doi au avut un conflict violent.

În al treilea rând, Curtea a constatat că, potrivit chiar declaraţiilor martorului N.S., el s-ar fi întâlnit cu victima în jurul orei 12:00, când aceasta venea dinspre locuinţa martorului T.I., locul de întâlnire fiind intersecţia dintre strada pe care se află acea locuinţă şi uliţa laterală din dreapta (raportat la locuinţa respectivă), ocazie cu care victima i-ar fi spus că merge la „locuinţa lui C.C., să-i facă frecţie”. Conform aceloraşi declaraţii, martorul N.S. (care, după întâlnirea cu victima, s-a deplasat şi el la locuinţa martorului T.I., pentru a cumpăra ţuică, la cererea martorului L.R., zis „R.E.”, în a cărui locuinţă lucra în acea zi), ar fi văzut, în timp ce se afla la poarta martorului T.I., cum victima a intrat în curtea inculpatului (situată după intersecţia anterior menţionată, pe aceeaşi stradă cu locuinţa martorului L.R.).

Aceste afirmaţii ale martorului N.S. nu corespund însă realităţii, fiind contrazise în mod categoric de restul probatoriului administrat în cauză.

Astfel, cu privire la momentul când martorul pretinde că s-a întâlnit cu victima, Curtea, analizând declaraţiile sale prin coroborare cu cele ale martorilor C.A., L.R. şi T.I. (singurele relevante sub acest aspect), a reţinut că acel moment nu putea fi decât, cel mai devreme, ora 12:00.

În acest sens, chiar martorul N.S. a declarat că a ajuns la locuinţa martorului L.R. în jurul orei 12:30 şi, la scurt timp, acesta i-a cerut să meargă la locuinţa martorului T.I., pentru a cumpăra ţuică, în cursul acestei deplasări el întâlnind-o pe victimă, cu care a purtat discuţia mai sus relatată.

La rândul său, martora C.A. a declarat că martorul N.S. (care este concubinul său) a venit la locuinţa martorului L.R. (unde ea se deplasase mai înainte) între orele 12:30 - 13:00 şi, la scurt timp, la solicitarea acestuia din urmă, a plecat spre locuinţa martorului T.I., pentru a cumpăra ţuică.

Martorul L.R. a declarat şi el că martorul N.S. a venit la locuinţa sa în jurul orelor 11:30 - 12:00 şi, la scurt timp, el l-a trimis la locuinţa martorului T.I., ca să cumpere ţuică.

În sfârşit, martorul T.I., după ce a relatat că victima a plecat de la locuinţa sa în jurul orei 11:30, conform celor anterior menţionate, a precizat că martorul N.S. a sosit acolo după aproximativ 30 de minute.

În consecinţă, pornind de la momentul reţinut (cel puţin ora 12:00), Curtea a constatat că, în mod obiectiv, martorul N.S. nu avea cum să se întâlnească cu victima la locul menţionat în declaraţiile sale (intersecţia dintre strada unde locuieşte martorul T.I. şi uliţa laterală din dreapta acesteia) şi nici cum să o vadă intrând în curtea inculpatului, întrucât, la ora 11:40, victima se afla deja pe canapeaua de la poarta martorului D.I. (unde a fost văzută de martora B.C.), ceea ce a presupus străbaterea prealabilă de către ea a uliţei la dreapta, precum şi, în continuare, după colţ, a unei părţi dintr-o nouă uliţă la dreapta acesteia, astfel cum rezultă şi din schiţa străzilor realizată de către organele de urmărire penală.

În acelaşi timp, martorul T.I. a arătat, atât cu ocazia experimentului judiciar efectuat în faza de urmărire penală, cât şi în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, că, privind-o pe victimă cum se deplasa după ce a plecat de la locuinţa sa, până când aceasta a trecut de intersecţia respectivă, cotind pe uliţa laterală din dreapta, nu a observat ca, din direcţia opusă a drumului principal, să se apropie martorul N.S. (astfel cum ar fi trebuit în mod normal să se întâmple, pentru ca acesta din urmă să se întâlnească într-adevăr cu victima, la acea intersecţie, venind dinspre locuinţa martorului L.R.).

Concluzionând, Curtea a constatat, pe baza probatoriului analizat, că pretinsa întâlnire dintre martorul N.S. şi victimă nu a existat în realitate şi, ca atare, nu a existat nici discuţia în cadrul căreia cea din urmă i-ar fi relatat martorului că se deplasează la locuinţa inculpatului.

Totodată, pe baza aceluiaşi probatoriu, Curtea a constatat că martorul N.S. nici nu a văzut-o pe victimă intrând în curtea inculpatului.

În acest context, sunt lipsite de credibilitate şi declaraţiile martorei C.A., potrivit căreia martorul N.S. (concubinul său) i-ar fi relatat, imediat ce a revenit la locuinţa martorului L.R., în prezenţa acestuia, despre întâlnirea cu victima, discuţia purtată cu ea şi împrejurarea că a văzut-o intrând în curtea inculpatului. În plus, s-a observat că martora nu a prezentat fapte de care a luat cunoştinţă personal, ci doar i-au fost relatate de către concubinul său, că, datorită relaţiei apropiate dintre aceştia şi interesului martorului N.S. de a fi înlăturat din cercul suspecţilor, declaraţiile martorei au un evident caracter subiectiv şi, de asemenea, că susţinerile sale sunt infirmate de martorul L.R., care a negat că, de faţă cu el, în acea zi, martorul N.S. ar fi vorbit despre aspectele învederate de martoră, concubinul acesteia spunându-i că s-a întâlnit cu victima abia câteva zile mai târziu, când el avea deja statutul de suspect.

În al patrulea rând, Curtea a constatat, dincolo de motivele anterior menţionate, pentru care declaraţiile martorului N.S. trebuie înlăturate, întrucât ele nu exprimă realitatea, că nici măcar acesta nu a prezentat elementele faptice concrete, care, chiar în ipoteza reţinerii ca adevărate a susţinerilor sale, să permită a se stabili că inculpatul este autorul actelor de agresiune fizică asupra victimei.

În acest sens, Curtea a reţinut că martorul N.S. nu a putut preciza vreodată ce s-a întâmplat în curtea inculpatului, arătând că, deşi a trecut prin dreptul acesteia la doar câteva minute după ce ar fi văzut-o pe victimă intrând acolo, pe când el se întorcea dinspre locuinţa martorului T.I. spre locuinţa martorului L.R., nu a văzut nimic înăuntrul acelei curţi, nu a auzit gălăgie sau alte zgomote suspecte şi nici măcar nu ştie dacă inculpatul era acasă la acel moment, pretinzând doar că victima ar fi pătruns în curte fără a striga la poartă, deşi martorul nu cunoaşte dacă inculpatul obişnuia să-şi ţină poarta încuiată sau descuiată.

La rândul său, martorul S.I., vecin cu inculpatul, a declarat că nu a văzut-o niciodată pe victimă în curtea acestuia şi că, în ziua faptei, nu a auzit nimic suspect dinspre acea curte.

În rechizitoriu, pornind de la declaraţiile martorului N.S. (stabilite de Curte a fi neadevărate, pentru motivele anterior expuse), s-a încercat acreditarea ideii că numai inculpatul putea fi agresorul, pe motiv că victima, după ce ar fi părăsit curtea acestuia (unde nu s-a dovedit că a intrat cu adevărat), s-a întâlnit cu martora M.N., care a văzut-o deplasându-se cu dificultate şi având faţa desfigurată.

În privinţa declaraţiilor acestei martore, coroborate cu schiţa străzilor întocmită de către organele de urmărire penală, Curtea a constatat, mai întâi, că locul unde s-a întâlnit cu victima este situat la colţul străzii în care se poate accede dinspre uliţa din dreapta pe care s-a deplasat aceasta, după ce a plecat de la martorul T.I., confirmându-se astfel declaraţiile martorului respectiv (anterior analizate), împrejurare în raport cu care nu există niciun motiv pertinent pentru a se considera că victima venea la acel moment dinspre locuinţa inculpatului (situată în lungul drumului, în raport cu locuinţa martorului T.I.).

În acelaşi timp, martora a declarat că victima, fiind întrebată ce caută pe acea stradă, întrucât nu locuia acolo, a răspuns că „ştie ea unde se duce”, fără a face nicio altă precizare, astfel că, nici sub acest aspect, nu există vreun element probatoriu care să îl acuze pe inculpat.

Martora a mai precizat, în prima declaraţie olografă, că, la acel moment, a constatat că victima „mergea împleticindu-se şi era galbenă la faţă”, situaţie explicabilă, având în vedere, pe de o parte, că aceasta se afla în stare de ebrietate, după ce consumase băuturi alcoolice (vodcă sau ţuică şi bere) la locuinţele martorilor C.M. şi respectiv T.I., chiar raportul medico-legal de necropsie confirmând că sângele recoltat de la cadavrul său conţinea 1,55g ‰ alcool, iar, pe de altă parte, că, potrivit raportului de nouă expertiză medico-legală, victima prezenta, drept patologie preexistentă, afecţiuni grave, inclusiv de natură hepatică.

Este de observat că martora nu a făcut, în declaraţia analizată, alte referiri la eventuale leziuni constatate pe corpul victimei, astfel că, raportat la declaraţia respectivă, nici măcar nu se poate stabili cu certitudine dacă, la momentul întâlnirii cu martora, victima fusese deja agresată fizic.

Împrejurarea că, prin completarea la raportul medico-legal de necropsie, s-a precizat că „leziunile prezentate de victimă puteau permite deplasarea pe o distanţă de cca. 200 metri” nu conduce în mod automat la concluzia că o astfel de deplasare, raportat la locul agresiunii, a şi existat în realitate, motiv pentru care, în lipsa oricăror alte probe, nu se poate identifica locul respectiv ca fiind curtea locuinţei inculpatului.

În acest context, Curtea a remarcat şi faptul că, deşi a indicat-o în rechizitoriu drept loc al faptei, procurorul nu a procedat niciodată la cercetarea acelei curţi, conform art. 129 alin. (1) C. proc. pen., pentru a descoperi eventuale urme ale infracţiunii sau mijloace materiale de probă (aspect ce reprezintă o deficienţă majoră a urmăririi penale, care nu mai poate fi suplinită de către instanţa de judecată, având în vedere timpul îndelungat care s-a scurs de la data faptei şi, mai ales, lipsa oricăror măsuri de conservare a acelui loc).

În declaraţia scrisă de procuror, martora M.N. a precizat, în completarea afirmaţiilor din declaraţia olografă iniţială, că, la momentul când a întâlnit-o, victima ar fi avut „faţa desfigurată”. Această susţinere a martorei este contrazisă însă, în mod evident, chiar de fotografiile judiciare realizate cu ocazia cercetării la faţa locului (în realitate locul descoperirii cadavrului, iar nu locul pretins al săvârşirii faptei), în care se poate lesne observa că victima nu prezenta nicio leziune vizibilă la nivelul feţei, astfel că, nici prin prisma susţinerii analizate, nu se poate stabili că agresiunea fizică asupra acesteia se produsese deja la momentul întâlnirii sale cu martora.

În sfârşit, Curtea a reţinut că, potrivit concluziilor raportului de nouă expertiză medico-legală din 28 ianuarie 2010, în cauză, cercetarea la faţa locului şi autopsia nu relevă elemente care să permită stabilirea cu exactitate a orei agresiunii şi, implicit, a orei decesului, precum graficul temperaturii interne a cadavrului, stadiul, cronologia şi evoluţia topografică a lividităţilor şi rigidităţii cadaverice (aspect pe care Curtea l-a apreciat ca reprezentând o altă deficienţă majoră a urmăririi penale), situaţie în care s-a apreciat ca fiind doar „posibilă” producerea leziunilor constatate pe corpul victimei, în dimineaţa zilei de 07 aprilie 2008, în jurul orei 11:30 şi a decesului, în decursul aceleiaşi zile, cu puţin anterior orei 17:00.

Pentru toate motive anterior expuse, Curtea a constatat, pe baza probatoriului analizat, că nu se poate stabili cu certitudine dacă, la ora 11:40 (când a fost văzută pentru prima dată pe canapeaua de la poarta locuinţei martorului D.I.), la două străzi distanţă de locuinţa inculpatului, asupra victimei se exercitaseră deja actele de agresiune care au condus în final la decesul său, astfel că vinovăţia inculpatului nu poate fi reţinută, în afara oricărui dubiu, nici din această perspectivă.

În acest context, Curtea a remarcat şi faptul că locuinţa martorului D.I. nu a fost niciodată cercetată de către procuror, după cum acesta nu a fost preocupat vreodată să stabilească, prin probe, ce s-a întâmplat în decursul celor aproximativ 5 ore, cât victima s-a aflat pe canapeaua de la poarta acelei locuinţe, până când s-a produs decesul ei (aceste împrejurări constituind, la rândul lor, deficienţe majore ale urmăririi penale).

III. Cu privire la mecanismul de producere a leziunilor traumatice constatate pe corpul victimei şi obiectul cu care acestea au fost cauzate, din probatoriul cauzei rezultă următoarele aspecte:

Potrivit concluziilor raportului de nouă expertiză medico-legală din 28 ianuarie 2010, moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei respiratorii acute, consecutivă unui traumatism toracic forte, cu contuzii pulmonare şi multiple hematoame profunde ale peretelui toracic, între aceste leziuni traumatice şi deces existând o legătură de cauzalitate directă, însă condiţionată de patologia preexistentă, de natură viscerală (steatoză hepatică, scleroemfizem pulmonar, sclerolipomatoză miocardică, nefroangioscleroză), dar şi toxico-etilică (alcoolemie de 1,55g ‰ la data decesului).

De asemenea, s-a apreciat că celelalte leziuni traumatice, constatate la nivelul membrelor inferioare şi superioare ale victimei (echimoze pe suprafeţe întinse, hematoame şi plăgi contuz-înţepate), au putut avea un rol favorizant în producerea decesului, având în vedere morfologia şi multitudinea acestora.

Conform concluziilor aceluiaşi raport, mecanismul de producere a leziunilor traumatice a fost următorul: lovire cu corp dur prelungit (hematoamele toracale posterioare - dreapta de 35/25cm şi stânga de 25/22cm) şi respectiv cu corp dur înţepător (plăgile contuz-înţepate de pe gamba dreaptă); loviri repetate cu mijloace de atac şi apărare proprii umane (pumni şi picioare), exceptând leziunile traumatice specifice căderii (echimozele şi excoriaţiile proeminente de pe cotul şi braţul drept, scapular dreapta, genunchi şi gamba stângă anterior).

Deşi, în raportul de nouă expertiză medico-legală analizat, se menţionează că primele loviri au fost produse „cel mai probabil” de componente ale corpului delict incriminat - săpăliga (coada şi partea metalică), Curtea a constatat că această apreciere (lipsită oricum de certitudine) nu este susţinută de alte mijloace de probă şi nici măcar de constatările consemnate în cuprinsul aceluiaşi raport.

În acest sens, Curtea a reţinut în prealabil că săpăliga corp delict a fost ridicată de la locuinţa inculpatului (între timp vândută martorului L.N.E.), după 9 zile de la data faptei, acesta recunoscând însă că obiectul respectiv, ce i-a fost ulterior prezentat de către procuror, este identic cu cel din fosta lui gospodărie.

Lecturând procesul-verbal de ridicare a acelui obiect, încheiat la data de 16 aprilie 2008 de către un lucrător al Serviciului de Investigaţii Criminale din cadrul I.P.J. Teleorman, Curtea a constatat că, în cuprinsul actului respectiv, nu se face nicio referire la sigilarea şi etichetarea obiectului ridicat, în vederea prezervării sale (acest aspect constituind şi el o altă deficienţă majoră a urmăririi penale, imposibil de remediat de către instanţa de judecată).

În raport cu împrejurarea menţionată, Curtea a apreciat că nu se poate stabili cu certitudine dacă obiectul ce i-a fost prezentat drept corp delict este acelaşi cu cel ridicat din fosta locuinţă a inculpatului (nesigilat şi neetichetat în mod legal) şi nici dacă acesta a fost supus unor măsuri de conservare adecvate, care să împiedice alterarea sau contaminarea lui în timp (cu atât mai mult cu cât obiectul respectiv nu a fost supus unei expertizări genetice în faza de urmărire penală, această probă fiind dispusă abia de către instanţa de apel, după mai mult de 1 an de la data faptei).

În legătură cu primul aspect, Curtea a observat că descrierea săpăligii în procesul-verbal analizat nu corespunde caracteristicilor aceluiaşi pretins obiect, fixat prin fotografiere, relevant fiind faptul că, în actul respectiv, se menţionează că distanţa dintre coarnele metalice la vârf ale săpăligii ridicate este de 5 cm, în timp ce, în cazul obiectului corp delict fotografiat (deşi se susţine de către acuzare că este acelaşi cu acea săpăligă), distanţa dintre coarne este de numai 4 cm.

Dincolo de aceste aspecte, Curtea a constatat că, potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală (examen ADN) din 09 iunie 2009, din 22 ianuarie 2010, analiza genetică a trei eşantioane din urmele suspecte brun-roşcate de la nivelul cozii de lemn a săpăligii prezentate drept corp delict nu a pus în evidenţă prezenţa ADN-ului de natură umană, iar analiza genetică a unui singur eşantion din acele urme a pus în evidenţă o cantitate extrem de redusă de ADN uman, care nu a permis însă identificarea niciunui profil ADN, cel mai probabil din cauza cantităţii extrem de reduse de material biologic sau a degradării acestuia în condiţiile expunerii prelungite la factorii din mediul ambiental.

Astfel fiind, Curtea a concluzionat că nu există nicio probă certă, care să dovedească că lovirea victimei s-a realizat cu săpăliga corp delict.

Mai mult, Curtea a apreciat că acea săpăligă nici nu putea crea, în mod obiectiv, leziunile traumatice constatate pe corpul victimei, cel puţin în ceea ce priveşte cele două plăgi contuz-înţepate de pe gamba dreaptă 1 din 3 medie anterior (fixate prin fotografiere la dosar urmărire penală).

În acest sens, Curtea a reţinut, pe baza constatărilor consemnate în chiar cuprinsul raportului de nouă expertiză medico-legală din 28 ianuarie 2010, la capitolul III, pct. 1 - examenul extern al cadavrului, că plăgile respective au fiecare cca. 0,7 - 0,8 cm şi sunt situate la o distanţă de cca. 1,3 cm una faţă de alta, rezultând astfel o lungime maximă, la extremităţi, de 2,9 cm, iar, la centru, de 2,7 cm, aspect ce rezultă, de altfel, şi din fotografia judiciară anterior menţionată. În schimb, planşa fotografică realizată cu privire la săpăliga corp delict evidenţiază că distanţa dintre cele două coarne ascuţite ale acesteia este de 4 cm, după cum se consemnează, de altfel, şi în raportul de nouă expertiză medico-legală anterior menţionat, la capitolul V lit. c) - constatări pe corpul delict.

În ceea ce priveşte leziunile toraco-pulmonare (singurele care au determinat în mod direct decesul victimei), care se puteau produce numai prin lovire cu corp dur prelungit, potrivit concluziilor anterior menţionate ale raportului de nouă expertiză medico-legală, Curtea a constatat că asocierea acestora exclusiv cu coada săpăligii corp delict este lipsită de fundament, în condiţiile în care un asemenea obiect este unul comun, obişnuit în orice gospodărie ţărănească.

În privinţa celorlalte leziuni traumatice constatate pe corpul victimei, inclusiv excoriaţiile proeminente suprascapular dreapta şi braţ drept 1 din 3 inferior posterior (marcate prin fotografiere la dosar urmărire penală), cea din urmă corespunzând, ca regiune anatomică, petei de culoare brun-roşcată (probabil sânge) ce a fost evidenţiată pe bluza cu care era îmbrăcată victima (fixată prin fotografiere la dosar urmărire penală), Curtea a constatat, pe baza menţiunilor din acelaşi raport de nouă expertiză medico-legală, că acestea s-au produs prin lovire de corp/plan dur (posibil cădere de la acelaşi nivel), neavând, în consecinţă, nicio legătură cu săpăliga în discuţie.

Drept urmare, pentru toate motivele anterior expuse, Curtea a constatat că săpăliga ce constituie corpul delict în prezenta cauză nu reprezintă în fapt obiectul folosit la lovirea victimei, astfel că, acceptând chiar că îi aparţine inculpatului, ea nu poate fi reţinută ca un mijloc material de probă care să dovedească vinovăţia acestuia.

În acest context, Curtea, analizând şi declaraţiile martorului T.I., potrivit căruia, în după-amiaza aceleiaşi zile, în jurul orelor 15:30 - 16:00, inculpatul a venit la locuinţa sa şi i-a solicitat să-i repare coada unui ciocan, ocazie cu care a constatat că acesta era supărat şi agitat (în sensul că a solicitat efectuarea rapidă a lucrării, întrucât se grăbea să-şi priponească nişte capre), a constatat, pe de o parte, că obiectul respectiv nu a fost niciodată căutat şi ridicat de către organele de urmărire penală, nefiind vreodată suspectat de acestea a fi cel folosit la săvârşirea faptei, iar, pe de altă parte, că nu se poate face o legătură între acel obiect şi fapta dedusă judecăţii, în lipsa oricăror alte probe (care să permită, spre exemplu, stabilirea caracteristicilor sale fizice, în concret a dimensiunilor, pentru a fi raportate la particularităţile leziunilor traumatice constatate pe corpul victimei).

IV. Cu privire la mobilul faptei, din probatoriul cauzei rezultă următoarele aspecte:

Nici în faza de urmărire penală, nici în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, nu s-a putut stabili, pe baza declaraţiilor martorilor audiaţi, vreun motiv pertinent, care să susţină, din această perspectivă, acuzaţia că inculpatul ar fi autorul faptei.

Astfel, în rechizitoriu, fără a se face referire la vreun mijloc de probă, se menţionează, sub acest aspect, că inculpatul a săvârşit fapta „fiind indignat că victima se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi a pătruns fără consimţământ în curtea sa”, afirmaţie care, nefiind dovedită, reprezintă în fapt o simplă speculaţie.

La rândul său, prima instanţă, preluând aceeaşi teză, de asemenea în lipsa indicării vreunui mijloc de probă care să o confirme, însă, spre deosebire de procuror, doar ca posibilitate, menţionează că inculpatul a comis fapta fiind „intrigat probabil că victima se afla sub influenţa băuturilor alcoolice”.

Un astfel de mobil al faptei nu doar că nu este dovedit, dar nici măcar nu este credibil, fiind chiar neserios, în condiţiile în care inculpatul şi victima erau consăteni, cunoscându-şi prin urmare reciproc obiceiurile şi defectele.

În plus, analiza tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză nu relevă nicio dovadă în sensul că, între inculpat şi victimă, ar fi existat o stare conflictuală, aptă să genereze la un moment dat un comportament violent din partea celui dintâi.

Astfel, fiind audiaţi sub acest aspect de către Curte, martorii S.I., C.M., T.I., L.M. şi L.R. au precizat că nu cunosc ca victima să se fi aflat în relaţii de duşmănie cu inculpatul şi nici măcar dacă obişnuia să-l viziteze pe acesta.

Mai mult, nici măcar principalul martor al acuzării (N.S.) nu a declarat vreodată că, între inculpat şi victimă, ar fi existat relaţii de animozitate, ci, dimpotrivă, de prietenie şi încredere, de vreme ce, potrivit declaraţiei sale, victima mergea frecvent la locuinţa inculpatului, pentru a-i face frecţie.

V. Cu privire la declaraţiile şi comportamentul inculpatului (anterior şi ulterior faptei), din probatoriul cauzei rezultă următoarele aspecte:

Inculpatul a negat în permanenţă, în toate declaraţiile date pe parcursul procesului penal, săvârşirea faptei de care este acuzat, afirmând chiar că, în ziua de 07 aprilie 2008, victima nu a intrat în curtea locuinţei lui şi nu s-a aflat niciun moment acolo, această afirmaţie nefiind contrazisă de restul probatoriului administrat în cauză (astfel cum a fost analizat mai sus).

Afirmaţiile martorilor N.S. şi M.A., în sensul manifestării de către inculpat, anterior, a unui comportament violent, sunt lipsite de orice relevanţă, în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei sale pentru fapta ce face obiectul judecăţii, neavând nicio legătură cu aceasta sau cu victima. În plus, evenimentele relatate de martori datează din urmă cu mai mulţi ani şi sunt expuse subiectiv, dintr-o perspectivă personală, fiind cel puţin îndoielnice, în condiţiile în care realitatea lor nu a fost niciodată confirmată (spre exemplu, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti).

Împrejurarea că, la numai trei zile de la data faptei, inculpatul şi-a pus în vânzare locuinţa din satul respectiv (între timp cumpărată de martorul L.N.E.) nu constituie nici ea o probă de vinovăţie, putând reprezenta, cel mult, un simplu indiciu, care nu este însă suficient de temeinic, întrucât, pe de o parte, inculpatul locuia acolo fără forme legale (locuinţa din sat îi servea drept reşedinţă de ţară), el având un domiciliu stabil în municipiul Roşiorii de Vede, iar, pe de altă parte, acesta şi-a manifestat în localitate intenţia de vânzare a imobilului, cu 2 - 3 luni înainte, după cum a declarat martorul C.M. În acelaşi timp, potrivit declaraţiilor martorului L.N.E., la un moment dat, familia inculpatului chiar s-a răzgândit în legătură cu vânzarea casei, temându-se ca această operaţiune să nu fie interpretată tocmai ca o dovadă a vinovăţiei sale, context în care inculpatul a şi afirmat faţă de martor că „o să intre la puşcărie nevinovat”. De asemenea, conform declaraţiilor aceluiaşi martor, în perioada 13 - 15 aprilie 2008, prin urmare înainte de ridicarea săpăligii din acea locuinţă (care s-a realizat de către organele de poliţie în data de 16 aprilie 2008), inculpatul şi-a încărcat şi transportat de acolo toate bunurile, inclusiv cele de uz gospodăresc (lopeţi, lemne, ciocane, fiare, etc.). Astfel fiind, dacă inculpatul s-ar fi considerat într-adevăr vinovat, iar săpăliga ar fi constituit corpul delict, nu se poate explica în mod raţional de ce tocmai acest obiect a fost lăsat în locuinţa respectivă, când, în mod firesc, el ar fi trebuit să fie primul bun pe care inculpatul să-l înlăture din acel loc.

În rechizitoriu, se mai invocă drept probă a vinovăţiei inculpatului declaraţia martorului M.I., menţinută şi în cursul cercetării judecătoreşti, potrivit căruia, în cursul unei discuţii pe care a purtat-o cu martorul V.F., acesta din urmă i-a relatat că soţia inculpatului, referindu-se la fapta comisă asupra victimei, i-a spus, cu privire la soţul său, că „ne-am dus dracu, a făcut-o, a făcut-o”, afirmând în continuare că acesta a lovit-o pe victimă „cu ciocanu şi cu furca”.

Cu privire la aceste susţineri ale martorului M.I., Curtea a constatat că ele nu doar că nu constituie o probă directă, dar nici măcar nu se întemeiază pe o discuţie personală a martorului respectiv, ci redau conţinutul - pretins reprodus acestuia - al discuţiei dintre alte persoane (martorul V.F. şi soţia inculpatului, C.M., audiată şi ea ca martor), care au negat însă orice discuţie în acest sens. Astfel fiind, declaraţia acestui martor, contestată de ceilalţi doi martori şi nesusţinută de alte dovezi care să confirme realitatea afirmaţiilor sale despre o discuţie la care el nu a participat, nu poate căpăta valoare probatorie, nefiind de natură să servească, în mod obiectiv, la aflarea adevărului, conform art. 78 C. proc. pen. În acelaşi sens, Curtea a reţinut şi împrejurarea că pretinsele obiecte folosite la săvârşirea faptei, potrivit declaraţiilor martorului respectiv (ciocanul şi furca), nu au fost indicate, nici măcar în rechizitoriu, drept corpuri delicte (în accepţiunea art. 195 teza I C. proc. pen.), nu au fost căutate şi ridicate de către organele de urmărire penală (aspect pe care Curtea l-a evidenţiat ca o altă deficienţă majoră a urmăririi penale, în condiţiile în care se invocă, în acuzare, tocmai declaraţia acestui martor) şi, ca atare, nici nu pot fi supuse unei expertizări pentru a se stabili dacă au sau nu vreo legătură cu fapta dedusă judecăţii.

Totodată, în rechizitoriu, s-a mai invocat drept probă a vinovăţiei inculpatului declaraţia martorului M.S., menţinută şi în cursul cercetării judecătoreşti, conform căruia, în data de 10 aprilie 2008, inculpatul l-a întrebat, ştiind că s-a aflat în închisoare, despre condiţiile din arest (cât timp poate fi arestat, dacă are voie să-şi ia cu el medicamente şi haine groase). Potrivit martorului, inculpatul era speriat şi neliniştit, afirmând că s-au dat declaraţii împotriva lui în legătură cu decesul victimei.

Cu privire la susţinerile martorului, Curtea a apreciat că nici ele nu constituie o probă de vinovăţie a inculpatului, putând reprezenta, cel mult, simple indicii, care nu sunt însă nici măcar suficient de temeinice, întrucât comportamentul acestuia este unul normal în cazul unei persoane deja suspectate la acel moment de săvârşirea unei fapte atât de grave, chiar nevinovată fiind. De altfel, se observă că inculpatul nu a recunoscut vreodată, nici faţă de martorul în discuţie, nici faţă de un alt martor, că ar fi săvârşit fapta respectivă, dimpotrivă exprimându-şi în mod explicit temerea că „va face puşcărie”, deşi este nevinovat.

În final, Curtea a remarcat faptul că, în loc să procedeze, în mod legal, la strângerea de probe certe, care să permită lămurirea cauzei mai presus de orice îndoială (ceea ce ar fi presupus, cu prioritate, efectuarea unei cercetări imediate la pretinsul loc al faptei, luarea rapidă a tuturor măsurilor necesare pentru evidenţierea elementelor medico-legale indispensabile stabilirii cu exactitate a orelor agresiunii şi respectiv decesului victimei, dar şi identificarea, conservarea şi expertizarea în termen util a mijloacelor materiale de probă, operaţiuni care nu s-au realizat şi nici nu mai pot fi efectuate în prezent, având în vedere timpul îndelungat care a trecut de la data faptei), procurorul a fost preocupat, în special, de construirea pentru inculpat a unui portret de om violent şi aparent vinovat, pe baza unor declaraţii de martori în care se relatează împrejurări fie îndoielnice, fie lipsite de forţă probatorie şi, ca atare, nerelevante în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt.

Împotriva deciziei penale nr. 72/A din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

O primă critică vizează greşita încadrarea juridică dată faptei, în drept aceasta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 C. pen.

Astfel, inculpatul a aplicat numeroase lovituri cu pumnii, picioarele şi cu un corp dur alungit-înţepător, într-o zonă vitală - zona toracică, precum şi în alte zone ale corpului. Multitudinea leziunilor, precum şi intensitatea loviturilor care au cauzat decesul demonstrează că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului - moartea, pe care chiar dacă nu l-a urmărit l-a acceptat, ceea ce exclude caracterizarea faptei ca infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Cea de a doua critică priveşte netemeinicia hotărârii de achitare a inculpatului, din analiza probatoriului administrat rezultând că cel care a exercitat acte de violenţă asupra victimei, cauzându-i leziuni traumatice în urma cărora a decedat este inculpatul C.C.

În motivarea recursului declarat de procuror se arată că înscrisurile medico-legale se coroborează cu declaraţiile martorilor C.M., T.I., N.S., L.R., C.A., M.N., B.C., L.N.E., procesul-verbal întocmit la 16 aprilie 2008 de către organele de urmărire penală privind corpul delict - săpăliga cu coadă din lemn - ridicat de la locuinţa martorului L.N.E.

În drept, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 385⁹ pct. 17 şi 18 C. proc. pen.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Probele administrate atât la urmărirea penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti nu au demonstrat, dincolo de orice dubiu, că inculpatul este autorul faptei pentru care a fost trimis în judecată, respectiv a infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., constând în aplicare de lovituri victimei M.G. cu o săpăligă, lovituri ce au condus la decesul acesteia.

Instanţa de apel a realizat o examinare amănunţită a întregului material probator administrat, inclusiv în cursul soluţionării apelului şi a concluzionat corect în sensul că prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpatului, prevăzută de dispoziţiile art. 66 alin. (1) C. proc. pen., nu a fost răsturnată prin probe certe din care să rezulte dincolo de orice îndoială că inculpatul a comis fapta pentru care este acuzat.

Actul de trimitere în judecată s-a bazat pe declaraţiile martorilor, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, raportul de necropsie, concluzionându-se că numai inculpatul a agresat victima, fiind nemulţumit de faptul că aceasta a pătruns în locuinţa sa.

În rechizitoriu se mai reţine că loviturile nu au fost aplicate cu intensitate sporită, neconstatându-se leziuni grave la nivelul capului sau în zone anatomice vitale, iar din punct de vedere subiectiv, inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a ucide victima.

Înalta Curte constată, în acord cu concluziile instanţei de apel, pentru motivele pe larg expuse în considerentele deciziei recurate, că din declaraţiile martorilor audiaţi nu a rezultat cu certitudine că victima a mers la locuinţa inculpatului în ziua respectivă, ci la locuinţa numitului C.A., unde a şi fost văzut de martorul L.M.

Ulterior, victima s-a deplasat la locuinţa martorului T.D., iar potrivit declaraţiilor acestui martor atunci când a plecat victima a făcut dreapta pe o uliţă laterală şi nu s-a deplasat spre locuinţa inculpatului, aspect confirmat şi de martora M.N.

În continuare, victima a fost văzută de martorii B.C. şi G.I. aşezată pe canapeaua de la poarta martorului D.I., unde a şi fost găsită decedată.

Martorul N.S. a arătat într-adevăr că a văzut victima că a intrat fără să strige în curtea inculpatului, însă instanţa de apel a înlăturat corect declaraţiile acestuia din materialul probator, faţă de intervalele orare indicate de martorii T.I., M.N., B.C. coroborate cu schiţa străzilor realizată de organul de urmărire penală şi potrivit cărora era practic imposibil ca victima să se deplaseze şi la locuinţa inculpatului.

Pe de altă parte, martorul N.S. a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. asupra victimei, astfel că declaraţiile sale apar ca subiective, aceasta cu atât mai mult cu cât între martor şi inculpat există o relaţie de duşmănie mai veche.

Referitor la declaraţiile martorei C.A. - concubina martorului N.S., în mod corect au fost înlăturate, martora relatând cele spuse de concubinul său şi care sunt contrazise de declaraţiile martorului L.R., potrivit cărora în ziua respectivă, în prezenţa sa, N.S. nu a arătat despre întâlnirea cu victima.

Martorul S.I. - vecin cu inculpatul - a declarat în cursul soluţionării apelului că în ziua respectivă nu a auzit nimic suspect dinspre curtea inculpatului şi nici nu a văzut-o vreodată pe victimă în curtea acestuia.

Declaraţiile martorei M.N., pe care îşi întemeiază acuzarea parchetul şi potrivit cărora victima avea faţa desfigurată în momentul când a întâlnit-o, sunt contrazise de fotografiile judiciare realizate cu ocazia cercetării la faţa locului şi din care se observă că victima nu prezenta nicio leziune vizibilă la nivelul feţei.

Nici comportamentul ulterior al inculpatului nu poate fi interpretat în sensul vinovăţiei acestuia.

Inculpatul şi-a pus în vânzare locuinţa din satul respectiv la trei zile de la data faptei, însă potrivit declaraţiilor martorului C.M., acesta intenţiona să vândă locuinţa cu circa 2 - 3 luni înainte.

De asemenea, în perioada 13 - 15 aprilie 2008, inculpatul şi-a încărcat şi transportat din locuinţă toate bunurile, mai puţin săpăliga ridicată ulterior de organele de poliţie şi despre care se reţine că inculpatul a folosit-o la comiterea faptei.

Or, nu este explicabil de ce inculpatul ar fi lăsat un asemenea obiect în locul respectiv, dacă l-ar fi folosit pentru agresarea victimei şi ar fi luat toate celelalte bunuri.

Pentru aspectele arătate, precum şi pentru toate considerentele avute în vedere de instanţa de apel în pronunţarea soluţiei de achitare, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de procuror potrivit dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, acest motiv de recurs nu se impune a fi analizat faţă de considerentele deja expuse, potrivit cărora inculpatul nu este autorul şi, în consecinţă, nu poate fi analizată vinovăţia acestuia, ca latură subiectivă a infracţiunii.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 72/A din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul C.C.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 octombrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 1278/2010. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1292/2010. Penal. Contestaţie la executare... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3495/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3505/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3521/2010. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3523/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3530/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3534/2010. Penal