ICCJ. Decizia nr. 1425/2010. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1425/2010

Dosar nr. 801/1/2010

Şedinţa publică din 14 aprilie 2010

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 273 din 27 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală – în Dosarul nr. 801/1/2010 s-a dispus, cu opinie majoritară, admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Constanţa, împotriva Deciziei penale nr. 39/ P din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

A casat Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 182 din 18 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia penală şi, în rejudecare:

A condamnat pe inculpatul G.M. (fiul lui G. şi M.) pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A condamnat pe inculpatul D.N. (fiul lui N. şi E.) pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A aplicat ambilor inculpaţi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe durata şi în condiţiile prev. de art. 71 C. pen.

În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prev.de art. 1451 C. proc. pen., dispusă faţă de ambii inculpaţi prin Decizia penală nr. 669 din 10 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, în Dosarul nr. 3306/57/2006.

Conform art. 88 alin. (1) C. pen., a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor durata reţinerii şi arestării preventive a acestora, după cum urmează:

- pentru inculpatul G.M. reţinerea din data de 7 iulie 2006 şi arestarea preventivă de la 11 iulie 2006 până la 10 noiembrie 2006;

- pentru inculpatul D.N. reţinerea şi arestarea preventivă de la 7 iulie 2006 până la 10 noiembrie 2006;

Potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (5) C. pen. a obligat pe inculpaţi la restituirea către denunţătorul P.C. a echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro, calculat la cursul B.N.R. de la momentul efectuării plăţii.

A menţinut măsura sechestrului asigurător luată în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa din 25 iulie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Secţia de Combatere a Corupţiei (filele 224-225 dosar u.p.), cu privire la terenul intravilan în suprafaţă totală de 805,68 m.p., cu destinaţie pentru construcţie, situat în Râmnicu Vâlcea, proprietatea inculpatului D.N.

Potrivit art. 189-191 C. proc. pen. a obligat pe inculpaţii D.N. şi G.M. la plata sumelor de câte 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, pentru judecata în faţa primei instanţe.

Sumele de câte 75 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţi până la prezentarea apărătorilor aleşi, urmând a fi plătite din fondul M.J.L.C.

Pentru a pronunţa această hotărâre Înalta Curte a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 126/P/2006 din 27 iulie 2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Secţia de Combatere a Corupţiei, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor G.M., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi D.N., pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul G.M., în calitate de primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea, a pretins, în perioada aprilie - iulie 2006, de la denunţătorul P.C., atât direct, cât şi prin intermediul inculpatului D.N., suma de 50.000 euro, redusă ulterior la 40.000 euro, în scopul îndeplinirii unui act ce intra în sfera atribuţiilor sale de serviciu, respectiv emiterea unui certificat de urbanism în condiţiile solicitate de persoana interesată.

În sarcina inculpatului D.N. s-a reţinut că, în calitate de viceprimar al municipiului Râmnicu Vâlcea, în perioada aprilie - iulie 2006, l-a ajutat, prin explicitarea solicitărilor, pe inculpatul G.M. să pretindă de la numitul P.C. suma de 50.000 euro, redusă ulterior la 40.000 euro, în scopul îndeplinirii unui act ce intra în sfera atribuţiilor de serviciu ale autorului infracţiunii, respectiv emiterea unui certificat de urbanism în condiţiile solicitate de persoana interesată, primind pentru sine şi pentru autorul infracţiunii suma totală de 25.000 euro.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 1316/P/2006, iar ulterior, prin încheierea nr. 6281 din 27 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Alba, unde Dosarul a fost înregistrat sub nr. 4510/90/2006.

Prin încheierea din data de 7 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul cu numărul de mai sus, s-a dispus, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160^b alin. (3) C. proc. pen.şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., menţinerea stării de arest a inculpaţilor.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia penală nr. 669 din 10 noiembrie 2006, a admis recursurile declarate de inculpaţii G.M. şi D.N. şi, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a acestora, cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., fără încuviinţarea instanţei de judecată, dispunând, totodată, punerea de îndată în libertate a inculpaţilor.

Prin sentinţa penală nr. 182 din 18 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Alba, în Dosarul nr. 4510/90/2006, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul G.M. (fiul lui G. şi M.), de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul D.N. (fiul lui N. şi E.), de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, prin înlăturarea dispoziţiilor art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP)

A fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, dispusă faţă de cei doi inculpaţi prin Decizia penală nr. 669din 10 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Alba lulia, în Dosarul penal nr. 3306/57/2006.

A fost desfiinţată măsura sechestrului asigurător luată în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa din data de 25 iulie 2006 cu privire la terenul în suprafaţă totală de 805,6 mp, cu destinaţie pentru construcţie, situat administrativ în Râmnicu Vâlcea, proprietatea inculpatului D.N.

A fost respinsă cererea de obligare a inculpaţilor la restituirea către denunţător a sumei de 5000 euro.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat, în faza de urmărire penală şi de judecată, s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, coroborând probele administrate în cursul urmăririi penale, cu cele administrate nemijlocit în cursul judecăţii, a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere de procuror la momentul trimiterii în judecată a inculpaţilor.

Astfel:

- a stabilit inexistenţa cererii pentru terenul din strada S., cerere care, contrar susţinerilor acuzării, nu constituia doar o simplă formalitate deoarece, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, mai precis cu dispoziţiile art. 15 şi art. 29 alin. (1) din Ordinul 1430/2005 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, pentru emiterea certificatului de urbanism, solicitantul trebuie să formuleze cerere şi să depună o întreagă documentaţie compusă din elementele precizate în actul normativ menţionat.

- a reţinut că, martorul P.C. „avea intenţia" de a obţine în perspectivă un certificat de urbanism pentru terenul din strada S., aspect despre care ştiau doar inculpatul D.N. şi martorul T. (angajat al SC R. SA), care i-a adus inculpatului D.N. contractul de vânzare - cumpărare cu privire la teren.

- a mai reţinut că, din înregistrările audio- video, care relevă dialogul dintre denunţător şi inculpatul G.M. din data de 6 iulie 2006, rezultă refuzul categoric al inculpatului G.M. la tentativa denunţătorului P.C. de a oferi mită, acest refuz fiind accentuat prin semnul exclamării, după cuvântul NU, rostit de către acesta.

În condiţiile în care mita urma să fie dată pentru terenul din strada S., nu poate fi explicată descrierea din starea de fapt din acuzare, privind înţelegerea prealabilă cu privire la nemulţumirea denunţătorului că nu a obţinut certificatul de urbanism pentru imobilul din strada C. şi pentru care era depusă întreaga documentaţie pentru obţinerea certificatului de urbanism.

- declaraţiile celor doi inculpaţi se coroborează şi anume că, în data de 5 iulie 2006, după discutarea problemelor de pe ordinea de zi, inculpatul D.N. i-a adus coinculpatului G.M. la cunoştinţă faptul că denunţătorul mai deţine un teren pe strada S., unde intenţiona să construiască un imobil cu 7 etaje, situaţie în care inculpatul G. a declarat că în zona respectivă se poate construi în condiţiile din PUZ (un imobil cu 7 etaje), dar cu acordul vecinilor.

În aceste condiţii inculpatul G.M. a aflat despre intenţiile denunţătorului de la inculpatul D., că doreşte să edifice o construcţie pe strada S. pe 5 iulie 2006, spre deosebire de terenul din strada C. pe care nu putea edifica o clădire cu 7 etaje.

În final, prima instanţă a stabilit „cu certitudine că sunt lipsite de credibilitate declaraţiile denunţătorului şi că rezultă intenţia de răzbunare a acestuia faţă de inculpatul G.M., prin intermediul coinculpatului D.N. cu care era prieten. De altfel, denunţătorul s-a folosit de inculpatul D.N. pentru că nu a reuşit să-l mituiască pe inculpatul G.M., nici măcar direct, atunci când a fost la sfârşitul iernii 2006 - în audienţă la inculpat şi i-a lăsat pe birou un plic cu bani.

Inculpatul i-a cerut să ia plicul şi să plece, în caz contrar va anunţa organele de pază."

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel D.N.A. - Serviciul Teritorial Anticorupţie Alba Iulia, motive de apel ce se găsesc la filele 5-15 din Dosarul nr. 4510/90/2006 al Curţii de Apel Alba Iulia şi care au vizat:

- nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii instanţei de fond apreciată de M.P. ca „fiind lovită de nulitate absolută, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 334 C. proc. pen. privind punerea în discuţie a noii încadrări juridice a infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului D.N.".

Astfel, în motivele de apel s-a susţinut că, potrivit art. 334 C. proc. pen., „în cazul schimbării încadrării juridice instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare juridică şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, chiar dacă prin schimbarea încadrării s-ar crea inculpatului o situaţie mai uşoară, or, în cazul de faţă, schimbarea încadrării juridice s-a făcut dintr-o formă de participaţie mai uşoară, respectiv complicitate la infracţiune, în autorat, ceea ce impunea cu atât mai mult, punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice", invocându-se în acest sens Decizia nr. 1050 din 24 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

- nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe sub aspectul greşitei soluţii de achitare dispusă faţă de inculpaţii G.M. şi D.N.

S-a susţinut că „este inadmisibil şi total lipsit de cea mai elementară etică profesională ca motivarea judecătorului să reprezinte o copie fidelă a concluziilor apărării (practic fiind copiate pasaje din concluziile scrise ale apărătorului inculpatului D.N. în motivarea sentinţei)".

Astfel, instanţa de fond „a reţinut o stare de fapt eronată, şi care nu corespunde stării de fapt reţinută în actul de sesizare a instanţei, făcând astfel o analiză şi o interpretare greşită a probelor".

- s-a susţinut de asemenea, că „judecătorul îşi întemeiază întreaga motivare cu privire la inculpatul G.M. pe lipsa situaţiei premisă a infracţiunii de luare de mită, respectiv împrejurarea ca funcţionarul să fie investit prin serviciul al cărui salariat este, cu o solicitare, de regulă scrisă, iar în lipsa unei astfel de investiri, funcţionarul nu este ţinut să efectueze un act de serviciu".

Astfel, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că pentru terenul din strada S., denunţătorul P.C. nu avea depusă nici o cerere de eliberare a unui certificat de urbanism, context în care inculpatul G.M. nu avea pentru ce să pretindă sau să primească bani sau alte foloase, şi conchide prin a aprecia că "infracţiunea nu există".

- o altă critică a constat în aceea că instanţa de fond nu a ţinut cont de probele administrate în cursul urmăririi penale, dând o valoare probatorie mult mai mare celor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

În acest sens, s-a solicitat a se avea în vedere plângerea şi declaraţia părţii vătămate P.C., discuţiile ambientale dintre denunţător şi inculpatul D.N., în ziua de 6 iunie 2006, din incinta restaurantului Hotelului M., declaraţia martorului T.F., probe care demonstrează vinovăţia celor doi inculpaţi. Pe cale de consecinţă, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Alba şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În subsidiar, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi, în urma rejudecării, pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestora.

Prin Decizia penală nr. 179/A/2007 din 10 decembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 4510/90/2006, Curtea de Apel Alba lulia, secţia penală, a admis, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., apelul declarat de D.N.A - Serviciul teritorial anticorupţie Alba lulia împotriva sentinţei penale nr. 182 din 18 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4510/90/2006, a desfiinţat sentinţa penală atacată şi a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Alba.

În motivarea deciziei penale s-a apreciat că, instanţa de fond, omiţând a pune în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a faptelor, într-o nouă încadrare, mai gravă, a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate absolută, situaţie în care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Alba.

Împotriva Deciziei penale nr. 179/A/2007 din 10 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia penală, în Dosarul nr. 4510/90/2006 au declarat recurs inculpaţii.

Prin Decizia penală nr. 1159 din 28 martie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4510/90/2006, au fost admise recursurile declarate de inculpaţii G.M. şi D.N. împotriva Deciziei penale nr. 179/ A din 10 decembrie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, a fost casată Decizia penală atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia, pentru soluţionarea pe fond a apelului declarat de D.N.A - Serviciul teritorial anticorupţie Alba Iulia, împotriva sentinţei penale nr. 182 din 18 iunie 2007 a Tribunalului Alba.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală sub nr. 698/57/2008, iar în cursul rejudecării apelului, prin încheierea nr. 1876 din data de 28 octombrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 7971/1/2008, a fost admisă cererea formulată de inculpatul G.M. şi s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Alba Iulia, la Curtea de Apel Constanţa, menţinându-se actele îndeplinite.

Cu prilejul susţinerii motivelor de apel în faţa Curţii de Apel Constanţa, reprezentantul M.P. a declarat că înţelege să critice hotărârea primei instanţe doar cu privire la greşita achitare a inculpaţilor, solicitând să se admită apelul, să se constate că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpaţilor G.M. şi D.N. şi, pe cale de consecinţă, condamnarea acestora.

Prin Decizia penală nr. 39/ P din 10 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 698/57/2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de D.N.A. – Serviciul teritorial anticorupţie Alba Iulia împotriva sentinţei penale nr. 182 din 18 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4510/90/2006, privind pe inculpaţii G.M. şi D.N.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Analizând cauza din perspectiva dispoziţiilor cuprinse în art. 52 C. proc. pen., instanţa de fond, în mod corect, a constatat că ansamblul probator administrat nu este în măsură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpaţii.

De asemenea, situaţia de fapt avută în vedere de prima instanţă este una corectă, evenimentele derulându-se în modalitatea prezentată de cei doi inculpaţi în declaraţiile pe care le-au dat şi confirmate de declaraţiile martorilor T.F., R.M., S.G. şi T.F., cât şi cu actele emise de autorităţile locale privind modalitatea de rezolvare a solicitărilor denunţătorului.

Trecând la analiza elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., instanţa de apel a reţinut că pentru a fi conturată latura obiectivă a acestei infracţiuni este absolut necesar ca actul pentru a cărei îndeplinire/neîndeplinire, funcţionarul pretinde/primeşte bani sau foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale acestuia, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu. Această cerinţă are o importanţă hotărâtoare pentru existenţa infracţiunii de luare de mită, deoarece, fiind vorba de o infracţiune de serviciu ea nu poate fi reţinută în sarcina unui funcţionar, decât în cazul încălcării unei obligaţii ce intră în competenţa sa de serviciu.

Cât priveşte latura subiectivă a infracţiunii, s-a constatat că „aceasta se săvârşeşte cu intenţie directă, pentru că făptuitorul realizează că primind banii sau foloasele, nu i se cuvin şi totuşi el le primeşte, le acceptă şi le pretinde".

În deplin acord cu prima instanţă, curtea de apel a reţinut că, „în mod obligatoriu, cerinţa esenţială pentru întrunirea elementelor materiale ale infracţiunii de luare de mită este aceea ca funcţionarul respectiv să fie investit cu o solicitare scrisă de către o persoană pentru întocmirea atribuţiilor de serviciu. În lipsa unei astfel de investiri, funcţionarul nu este ţinut să efectueze un act de serviciu, iar obligaţiile sale capătă consistenţă numai după momentul investirii cu cererea solicitantului".

Cum din documentaţia aflată la dosar rezultă că cererea SC R. SA pentru obţinerea certificatului de urbanism pentru terenul din str. S., a fost depusă pe data 1 august 2006, după arestarea celor doi inculpaţi, nefiind astfel îndeplinite cerinţele ce decurg din art. 15 şi art. 29 din Ordinul nr. 1430/2005, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, instanţa de apel a stabilit că „susţinerea denunţătorului în sensul că sumele de bani oferite inculpatului D.N., în vederea obţinerii PUZ-ului şi PUD-ului pentru această stradă, este nesinceră.

În aceste condiţii, inculpatul G.M., nediscutând niciodată cu P.C. despre acest teren, nu avea pentru ce să pretindă, să primească bani sau foloase, nici direct şi nici prin intermediul lui D.N., neexistând actul determinat ce ar fi intrat în sfera atribuţiilor sale de serviciu, astfel că nu a comis infracţiunea de luare de mită, întrucât aceasta nu există".

Inculpatul G.M., nefiind autorul infracţiunii de luare de mită, instanţa de apel a concluzionat că nu poate exista nici complicitatea la această infracţiune, care nu a fost dovedită, sub nicio formă, în cauză.

Mai mult decât atât, asemeni instanţei de fond, instanţa de control judiciar a evidenţiat faptul că banii primiţi de inculpatul D.N. au constituit, în realitate, un împrumut din partea unui vechi prieten.

Chiar dacă, în final, instanţa de apel a admis că s-au administrat şi probe în sprijinul incriminării, a conchis că acestea nu sunt suficiente pentru înfrângerea prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor, astfel că în mod corect, aceştia au fost achitaţi.

Împotriva deciziei penale sus-arătate a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –D.N.A. - Serviciul teritorial Constanţa, care a criticat greşita achitare a celor doi inculpaţi, apreciind că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

În susţinerea recursului, reprezentantul M.P. a învederat faptul că soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel s-a întemeiat doar pe declaraţiile inculpaţilor, confirmate în opinia ambelor instanţe, de declaraţiile a patru martori, fiind înlăturate nejustificat, din operaţiunea de evaluare a probatoriului administrat în cauză, celelalte declaraţii ale martorilor şi înregistrările video şi audio realizate în condiţii de legalitate.

În opinia D.N.A. , împrejurarea reţinută de instanţe, conform căreia D.N. ar fi primit sumele de 5000 euro şi, respectiv, 20.000 euro cu titlu de împrumut de la martorul denunţător P.C., este în flagrantă contradicţie cu probele aflate la dosarul cauzei, din care rezultă, fără echivoc, vinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea acestora în judecată.

De asemenea, reprezentantul M.P. a susţinut că în cauză este îndeplinită condiţia „situaţiei premisă", fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, textul de lege impunând ca actul pe care-l negociază funcţionarul, să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale acestuia.

Cum, în speţă, sumele de bani care au fost pretinse pentru eliberarea unui certificat de urbanism, între cei doi inculpaţi existând o înţelegere, reprezentantul parchetului a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr. 182 din 18 iunie 2007 a Tribunalului Alba şi a Deciziei penale nr. 39/ P din 10 aprilie 2004 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului G.M. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/200 şi a inculpatului D.N. pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 C.pen, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000.

La termenul din data de 9 noiembrie 2009, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 alin. (1)¹ C. proc. pen., având, pe de o parte, obligaţia de a proceda la ascultarea inculpaţilor prezenţi, motivat de împrejurarea că ambele instanţe (de fond şi apel) nu au pronunţat împotriva acestora o hotărâre de condamnare, iar pe de altă parte, în respectarea şi a dispoziţiilor art. 70 alin. (2) C. proc. pen., le-a adus la cunoştinţă inculpaţilor faptul că au dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-le totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva lor, ambii inculpaţi prevalându-se de dreptul la tăcere (a se vedea încheierea de la fila 24 dosar recurs), drept asupra exercitării căruia nu au revenit până la finalizarea cercetărilor în prezenta cauză.

De altfel, în cauzele S. contra Regatului Unit şi O. şi F. contra Regatului Unit, C.E.D.O. a arătat că „deşi nu este menţionat, în mod expres, în art. 6 din Convenţie, dreptul la tăcere şi una din componentele sale, şi anume dreptul de a nu contribui la propria acuzare, constituie unul dintre standardele internaţionale larg recunoscute, care au stat la baza noţiunii de „proces echitabil" consacrată de art. 6 din Convenţie. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria acuzare sunt drepturi absolute, iar exercitarea oricăror forme de coerciţie directă, pentru ca o persoană acuzată să facă declaraţii care contribuie la propria acuzare, împotriva voinţei sale, aduce atingere, în sine, substanţei acestor două drepturi".

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Constanţa este fondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Din probatoriile administrate în cauză în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, analizându-se şi susţinerile parchetului şi ale apărătorilor celor doi inculpaţi, Înalta Curte reţine următoarea situaţie de fapt:

Inculpaţii G.M. şi D.N. au deţinut funcţiile de primar şi, respectiv, viceprimar în municipiul Râmnicu Vâlcea, localitate în care îşi desfăşura activitatea şi martorul denunţător P.C.

În calitate de acţionar majoritar la SC R. SA, martorul denunţător P.C. a cumpărat de la numitul I.R., la data de 2 decembrie 2005, un teren amplasat în municipiul Râmnicu Vâlcea, str. C., în suprafaţă de 280 mp, în scopul edificării unei construcţii.

Anterior tranzacţiei, martorul denunţător P.C. i-a solicitat vânzătorului un certificat de urbanism, care să ateste că terenul cumpărat poate fi folosit pentru dezvoltări imobiliare. Vânzătorul s-a conformat şi, prin mandatarul I.E., a obţinut de la Primăria Rm. Vâlcea, condusă de cei doi inculpaţi, certificatul de urbanism nr. 1731/29344 din 26 septembrie 2005 (filele 167-175 dos. urm. pen.), cu datele tehnice aflate în cuprinsul actului (procentul de ocupare a terenului - POT – de 80%, coeficientul de utilizare a terenului – CUT – de 0,93 şi regimul maxim de înălţime de patru nivele, respectiv, P + 3 E – parter şi 3 etaje), fapt ce a determinat realizarea tranzacţiei.

Ulterior dobândirii terenului, SC R. SA a solicitat, la rândul ei, Primăriei Rm. Vâlcea, un certificat de urbanism pentru acelaşi teren şi în aceleaşi condiţii generale de amplasament (procent de ocupare a terenului – POT - coeficient de utilizare a terenului – CUT - regim maxim de înălţime de patru nivele ş.a.), obţinând la data de 23 decembrie 2005, deci la numai trei luni, un act cu menţiuni total diferite faţă de primul certificat, toate în defavoarea sa (certificatul de urbanism nr. 2274/40725 din 23 decembrie 2005 – filele 176-181 dos.urm.pen.).

Nemulţumit de schimbarea nejustificată a datelor tehnice, martorul denunţător P.C. s-a prezentat la sediul Primăriei Rm.Vâlcea, unde l-a contactat personal pe inculpatul G.M. (primarul municipiului), deoarece martorul T.F. - director general executiv la SC R. SA, care se ocupase în numele societăţii de obţinerea certificatului de urbanism din 23 decembrie 2005 – îl avertizase că inculpatul G.M. nu este de acord ca SC R. SA să execute o construcţie pe terenul respectiv, în condiţiile solicitate (declaraţia martorului T.F., filele 40-41 dos.urm.pen.).

Martorul denunţător P.C. a solicitat personal inculpatului G.M. să-i elibereze un certificat de urbanism similar celui emis lui I.R., deoarece nu intervenise nici o schimbare în situaţia terenului, însă inculpatul i-a evidenţiat că, terenul fiind situat în centrul oraşului, este dificil să elibereze o autorizaţie de construcţie în regimul solicitat, dar că s-ar putea trece peste toate dificultăţile, în schimbul unei sume de bani neprecizată.

La data de 14 februarie 2006, SC R. SA a solicitat, prin cererea înregistrată sub nr. 4954, avizarea documentaţiei privind edificarea unui imobil cu destinaţia birouri pe terenul din str. C., iar, prin adresa cu acelaşi număr din data de 7 martie 2006, Primăria Rm. Vâlcea, condusă de cei doi inculpaţi, i-a comunicat că documentaţia nu a fost avizată favorabil, regimul de înălţime propus fiind prea mare (filele 228; 229-244 dos.urm.pen.).

În aceste condiţii, la data 13 martie 2006, SC R. SA a revenit, prin cererea nr. 8174, solicitând un aviz similar, dar pentru o construcţie cu două nivele mai mică, însă, prin raportul întocmit de martora M.E.L. (şef serviciu la Direcţia urbanism din cadrul Primăriei Rm. Vâlcea – declaraţia martorei de la filele 190-193 dos.urm.pen. şi de la fila 125 dosar fond), aprobat de primarul G.M., s-a propus avizarea pentru o construcţie cu încă două nivele mai mică, revenindu-se practic, la certificatul de urbanism anterior, care îl nemulţumise pe martorul denunţător (filele 248-262 dos. urm. pen. şi raportul întocmit de inginer M.L., fila 245 dosar urm.pen.).

Cunoscând că respingerea, în două rânduri, a propunerii de avizare împiedica pentru viitor reiterarea acesteia, SC R. SA a cerut, la data de 27 martie 2006, retragerea propunerii de avizare a documentaţiei (fila 247 dos. urm. pen.).

Reamintindu-şi „sugestia" inculpatului G.M. din timpul discuţiei personale avută cu acesta, martorul denunţător P.C. a decis să-i ofere inculpatului suma de 5.000 euro, scop în care l-a contactat telefonic, în luna aprilie 2006, stabilind împreună o întâlnire în biroul primarului, în cursul aceleiaşi zile.

Găsindu-l pe inculpatul G.M. singur în biroul său, martorul denunţător P.C. i-a comunicat că a adus suma de 5.000 euro, iar acesta i-a cerut să remită banii viceprimarului, respectiv coinculpatului D.N., care îl aşteaptă în biroul său şi este informat despre întreaga situaţie.

Martorul denunţător P.C. s-a conformat şi a mers la biroul inculpatului D.N., care într-adevăr îl aştepta, depunând pe biroul acestuia plicul cu bani.

Inculpatul D.N. a cerut amănunte privind cuantumul sumei, iar când a aflat că este vorba numai de 5.000 euro s-a arătat nemulţumit, precizând că suma este suficientă numai pentru consilierii din cadrul consiliului local, în competenţa cărora intra modificarea planului de urbanism zonal, necesar eliberării certificatului de urbanism.

Înalta Curte a considerat că, acesta este momentul consumării infracţiunilor săvârşite de cei doi inculpaţi.

După aceasta, martorul denunţător P.C. a avut un alt contact cu inculpatul D.N., care i-a menţionat că suma iniţială trebuie înmulţită cu zece, astfel că acesta a înţeles că suma totală solicitată de inculpaţi este de 50.000 euro.

După toate aceste discuţii şi după înmânarea sumei de 5.000 euro, martorul denunţător P.C. a obţinut o copie a planului de urbanism zonal şi a constatat că, în continuare certificatul de urbanism emis pentru SC R. SA impunea condiţii restrictive, în raport de cel eliberat proprietarului anterior, astfel că împreună cu martorul T.F. şi cu numitul P.F. a mers inopinat la biroul inculpatului G.M. pentru a solicita explicaţii.

Inculpatul G.M. l-a îndrumat să formuleze o nouă cerere pentru emiterea certificatului de urbanism, cerere ce a fost înregistrată sub numărul 18713 din 13 iunie 2006 la Primăria Rm. Vâlcea (fila 157 dos. urm. pen.).

La data de 27 iunie 2006, martorul denunţător P.C. a mers la biroul inculpatului D.N., care i-a comunicat că certificatul de urbanism ce-i va fi eliberat, nu va fi în concordanţă cu planul urbanistic zonal, dându-i practic a înţelege că va avea în conţinut prevederi favorabile. În aceeaşi zi însă, a fost eliberat certificatul de urbanism nr. 1349/18713 din 27 iunie 2006 (filele 153-166 dos. urm. pen.), semnat de inculpatul G.M., în care fuseseră stabilite condiţii la fel de restrictive ca şi cele anterioare.

Acest lucru l-a determinat pe martorul denunţător P.C. să-i solicite inculpatului D.N. restituirea sumei de 5.000 euro şi, totodată, să denunţe întreaga activitate a inculpaţilor, D.N.A., denunţ făcut la data de 28 iunie 2006 (filele 27-29 dos. urm. pen.).

Neprimind banii de la inculpatul D.N., martorul denunţător P.C., al cărui scop evident era să realizeze o construcţie, acesta fiind obiectul de activitate al firmei pe care o reprezenta, s-a prezentat la data de 30 iunie 2006 la biroul inculpatului D.N. şi i-a propus acestuia ca, obiectul investiţiei să se transfere în str. S. din municipiul Rm. Vâlcea, unde SC R. SA deţinea un teren în suprafaţă de 420 mp, urmând ca, în situaţia în care în scurt timp va fi eliberat un certificat de urbanism favorabil, fără condiţii restrictive, el să remită suma de 50.000 euro, solicitată anterior pentru primul teren (cel din str. C.), pentru a fi distribuită celor implicaţi în emiterea respectivelor aprobări.

Propunerea a fost acceptată de inculpatul D.N.

Ulterior acestor discuţii, respectiv la data de 4 iulie 2006, Tribunalul Vâlcea a autorizat interceptarea şi înregistrarea audio-video de convorbiri şi imagini purtate de martorul denunţător P.C. cu primarul G.M. şi viceprimarul D.N., iar din nota de redare a dialogului ambiental (filele 105 – 111 dos.urm.pen.) rezultă că, denunţătorul P.C. l-a vizitat pe inculpatul D.N. în biroul acestuia, unde a primit confirmarea că primarul G.M. a fost informat despre solicitarea referitoare la terenul din str. S. şi că urmează ca aceştia – primar şi viceprimar – să facă demersuri pentru rezolvarea favorabilă a cererii, prin ocolirea avizului comisiei arhitecţilor (a se vedea şi încheierea nr. 47 din 4 iulie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 1194/P/2006 al Tribunalului Vâlcea şi autorizaţia nr. 11 din 4 iulie 2006 – filele 48-50 dos. urm. pen.).

Totodată, s-a renegociat suma de 50.000 euro, hotărându-se reducerea acesteia la 40.000 euro, din care 5.000 euro, daţi anterior, rămâneau ca avans, 20.000 euro, urmau a fi remişi în zilele următoare, iar diferenţa, la „ieşirea" certificatului de urbanism.

Viceprimarul D.N. a confirmat înţelegerea şi a reiterat promisiunea că va discuta încă odată cu primarul G.M., inclusiv despre renegocierea sumei şi condiţiile de plată.

Neavând banii necesari, martorul denunţător P.C. a primit de la D.N.A. suma de 20.000 euro, marcată criminalistic, iar la data de 6 iulie 2006, în urma a două convorbiri telefonice, s-a întâlnit cu inculpatul D.N. la Restaurantul Hotelului M. din Râmnicu Vâlcea, având asupra sa suma marcată.

Din nota privind redarea dialogului ambiental de la filele 127-128 dos.urm.pen. rezultă că martorul denunţător P.C. i-a propus inculpatului D.N. să meargă la toaleta localului să facă tranzacţia, acesta din urmă fiind de acord şi, după primirea sumei de 20.000 euro, i-a reconfirmat că a vorbit cu inculpatul G.M. şi că întreaga problemă se va rezolva.

Imediat după această întrevedere, martorul P.C. s-a deplasat la biroul primarului G.M. pentru a se asigura, pe de o parte, că acesta are cunoştinţă de înţelegere şi, pe de altă parte, pentru a-l anunţa că i-a dat inculpatului D.N. suma de 20.000 euro.

Din nota de redare a dialogului ambiental de la filele 140-141 dos. urm. pen. rezultă că inculpatul G.M. i-a confirmat martorului denunţător P.C. că ştie despre înţelegerea realizată prin intermediul coinculpatului D.N., adăugând că trebuie şi acordul vecinilor, pentru ca martorul să poată construi pe acel teren. Totodată, din aceeaşi notă a mai rezultat că, inculpatul G.M. nu a avut nicio reacţie de respingere a discuţiei referitoare la bani şi scopul transmiterii acestor bani.

Din imaginile video conexe acestei discuţii rezultă că, în momentul în care martorul denunţător P.C. dă amănunte privind sumele de bani („20.000 acum şi, după aia, când iese certificatul, restul"), inculpatul G.M. gesticulează aprobativ cu mâna, iar cuvintele de despărţire adresate lui P.C. sunt „da, să trăiţi, numai bine!", nicidecum vreo atitudine de îndepărtare a acestuia din birou.

Situaţia de fapt descrisă mai sus este dovedită în cauză cu următoarele mijloace de probă:

- denunţul formulat de numitul P.C. (filele 27-29, dos. urm. pen.);

- declaraţiile martorului denunţător P.C. (filele 30-34 dos.urm.pen., filele 117-119 dos.fond şi filele 43-44 Dos. apel nr. 698/57/2008 al Curţii de Apel Constanţa);

- declaraţiile martorului T.F. (filele 40-41 dos.urm.pen. şi filele 137-138 dos. fond);

- declaraţiile martorului M.T. – secretar al Primăriei Rm. Vâlcea (filele 182-185 dos. urm. pen. şi fila 139 dos. fond);

- declaraţiile martorului J.C. – director executiv al Direcţiei urbanism din cadrul Primăriei Rm. Vâlcea (filele 194-196 dos. urm. pen. şi fila 146 dos. fond);

- declaraţiile martorei M.E.L. (filele 190-193 dos. urm. pen. şi fila 125 dos. fond);

- declaraţiile martorei O.P. – inspector la Direcţia urbanism din cadrul Primăriei Rm. Vâlcea (filele 186-189 dos. urm. pen. şi fila 145 dos. fond);

- certificatul de urbanism din 26 septembrie 2005 şi documentaţia aferentă (filele 167-175 dos. urm. pen.);

- certificatul de urbanism din 23 decembrie 2005 şi documentaţia aferentă (filele 176-181 dos. urm. pen);

- certificatul de urbanism din 27 iunie 2006 şi documentaţia aferentă (filele 153-166 dos. urm. pen);

- cererea din 14 februarie 2006 depusă de SC R. SA la Primăria Râmnicu-Vâlcea şi adresa-răspuns din 7 martie 2006 (filele 228, 229-244 dos. urm. pen);

- cererea din 13 martie 2006, prin care SC R. SA a solicitat Primăriei Râmnicu-Vâlcea avizarea unui plan urbanistic de detaliu (filele 248-262 dos. urm. pen);

- raportul întocmit de inginer M.L. şi aprobat de primarul G.M., prin care s-a propus avizarea planului urbanistic de detaliu „Construcţie pentru birouri SC R. SA" (fila 245 dos. urm. pen);

- cererea din 27 martie 2006, prin care SC R. SA a solicitat retragerea propunerii de avizare a documentaţiei prin modificarea P.U.Z. (fila 247 dos. urm. pen);-adresa din 7 iulie 2006, emisă de Primăria Râmnicu Vâlcea, conţinând principalele atribuţii de serviciu ale inculpatului G.M. (fila 151 dos. urm. pen.);

- procesul-verbal din 5 iulie 2006, privind marcarea criminalistică a sumei de 20.000 euro(filele 55-56 dos. urm. pen);

- procesul-verbal din 6 iulie 2006 de constatare a infracţiunii flagrante (filele 57-61 dos. urm. pen.);

- autorizaţia de interceptare şi înregistrare nr. 11 din 4 iulie 2006, emisă de Tribunalul Vâlcea (fila 50 dos. urm. pen);

- încheierea nr. 47 din 4 iulie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 1194/P/2006 al Tribunalului Vâlcea (filele 48-49 dos. urm. pen);

- procesul-verbal de certificare a interceptărilor şi înregistrărilor audio-video din 18 iulie 2006, încheiat de Tribunalul Vâlcea (filele 147-150 dos. urm. pen);

- procesul-verbal de certificare a interceptărilor şi înregistrărilor audio-video din 18 iulie 2006, încheiat de Tribunalul Vâlcea (filele 147-150 dos. urm. pen);

- un suport magnetic tip miniDV, marca S.E., conţinând imagini înregistrate în cursul supravegherii operative a denunţătorului P.C. în perimetrul Primăriei Râmnicu-Vâlcea, efectuată la 4 iulie 2006, împreună cu procesul-verbal (filele 86-91 dos. urm. pen);

- un suport digital tip CD RW marca R., ce conţine înregistrarea ambientală audio-video a dialogului purtat de P.C. cu inculpatul D.N., în sediul Primăriei Râmnicu-Vâlcea, la data de 4 iulie 2006, începând cu ora 15,19 împreună cu procesul-verbal şi nota de redare (filele 103-111 dos. urm. pen);

- un suport digital tip CD marca V., ce conţine înregistrarea audio-video a dialogului ambiental purtat de denunţătorul P.C. cu inculpatul D.N. în incinta Restaurantului Hotelului M. la data de 6 iulie 2006, începând cu ora 14,10, împreună cu procesul-verbal şi nota de redare (filele 112-137 dos. urm. pen);

- un suport digital marca V., ce conţine înregistrarea audio-video a dialogului ambiental purtat de denunţătorul P.C. cu inculpatul G.M. în sediul Primăriei Râmnicu-Vâlcea, la data de 6 iulie 2006, începând cu ora 15,07, împreună cu procesul-verbal şi nota de redare (filele 138-141 dos. urm. pen);

- un suport digital tip CD R marca V., ce conţine două convorbiri telefonice purtate de P.C. cu inculpatul D.N. la data de 6 iulie 2006, orele 12,14, respectiv 13,48 şi o convorbire telefonică purtată de P.C. cu inculpatul G.M. la data de 6 iulie 2006, ora 14,56, împreună cu procesele-verbale şi notele de redare (filele 98-102 dos. urm. pen.), toate acestea coroborându-se cu declaraţiile inculpatului G.M. (filele 293-297, 300 dos. urm. pen., filele 111-113 dos. fond, fila 30 Dosar apel nr. 698/57/2008 al Curţii de Apel Constanţa) şi cu declaraţiile inculpatului D.N. (filele 272-280, 283 dos. urm. pen., filele 114-116 dos. fond şi fila 31 Dos. apel nr. 698/57/2008 al Curţii de Apel Constanţa);

În opinia minoritară, s-a reţinut, în esenţă, că probele administrate în cauză nu furnizează dovezi certe privind vinovăţia inculpaţilor şi că, în lipsa unor probe certe, nu se poate dispune condamnarea unei persoane.

Nefiind înlăturată prezumţia de nevinovăţie, soluţia de achitare pronunţată de instanţele de fond şi apel a fost apreciată ca fiind legală şi pe cale de consecinţă recursul parchetului ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au formulat contestaţie în anulare condamnaţii G.M. şi D.N., solicitând admiterea acesteia şi pe cale de consecinţă rejudecarea recursului în condiţiile şi după procedura stabilită de art. 392 C. pen.

Au solicitat, totodată, conform art. 390 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei cu privire la care au formulat contestaţie în anulare.

Din conţinutul contestaţiei (f. 1 dosar) rezultă invocarea, de către condamnaţii G.M. şi D.N., a cazului de contestaţie circumscris dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Pronunţând o hotărâre de condamnare a inculpaţilor – susţin contestatorii condamnaţi - instanţa a dispus şi restituirea sumei de 5.000 euro către denunţătorul P.C., deşi o atare calitate procesuală nu există în C. proc. pen. Or, potrivit art. 19 din Legea nr. 78/2000, denunţătorul are - în opinia contestatorilor – calitatea de parte vătămată.

În condiţiile în care partea vătămată P.C. nu a fost citată în această calitate la judecarea recursului, se apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., impunându-se, pe cale de consecinţă admiterea contestaţiei în anulare şi rejudecarea recursului.

La termenul de judecată din 17 martie 2010 contestatorul G.M., prin apărător ales, a depus concluzii scrise, solicitând admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, invocând incidenţa cazului de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., prin necitarea, în recurs, a denunţătorului P.C.(f. 16-23).

La acelaşi termen s-au depus, de acelaşi contestator, „precizări şi concluzii scrise" (f. 25-36) învederându-se faptul că dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., trebuiesc analizate „ca o consecinţă a aplicării art. 386 lit. a) C. pen. coroborat cu art. 323 şi art. 289 C. proc. pen. referitor la obligaţia instanţei de recurs de a proceda la ascultarea inculpatului personal atunci când instanţele de fond şi apel nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare, respectând principiile nemijlocirii, publicităţii, oralităţii şi contradictorialităţii".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorii G.M. şi D.N. prin prisma dispoziţiilor art. 386 şi următoarele C. proc. pen., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai în acele situaţii în care, pentru restabilirea legalităţii şi pentru asigurarea drepturilor esenţiale ale părţilor în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti trebuie sacrificată.

Principiul stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care, garanţiile acordate de lege părţilor au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului.

Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor şi condiţiilor în care poate fi utilizată contestaţia în anulare constituie o garanţie că această cale extraordinare de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecăţii şi nu o va transforma într-o posibilitate - la îndemâna oricui şi oricând – de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat şi al stabilităţii hotărârilor definitive.

Din examinarea dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. rezultă că folosirea contestaţiei în anulare nu trebuie admisă decât în acele situaţii în care prin desfiinţarea hotărârii - care a dobândit putere de lucru judecat - partea are posibilitatea de a-şi valorifica drepturile şi garanţiile procesuale nesocotite de instanţa de recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 386 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. – caz de contestaţie invocat în cauză – împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare „când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii".

În cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei în anulare instanţa este obligată, potrivit art. 391 C. proc. pen., să examineze, mai întâi, admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie, întemeiată pe vreunul din cazurile prevăzute de art. 386 lit. a) – c) şi e) C. proc. pen., ocazie cu care va constata dacă cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul din cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori au fost invocate dovezi care sunt la dosar.

Prin urmare, în această fază prealabilă, instanţa se limitează doar la verificarea cererii de contestaţie în anulare sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în principiu.

Folosirea cazului de contestaţie prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. invocat de contestatorii condamnaţi G.M. şi D.N., respectiv neîndeplinirea – conform legii – a procedurii de citare, este limitată, atât prin dispoziţii exprese, cât şi prin aplicarea unor principii de drept procesual penale consacrate.

Legea recunoaşte dreptul de a face contestaţie în anulare numai părţilor din proces – inculpat, parte vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente – respectiv procurorul.

Referirea expresă a textului la „părţi" şi la procuror, exclude posibilitatea folosirii acestei căi de atac extraordinare, de către alte persoane.

Pe de altă parte pentru cazurile prevăzute de art. 386 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen. nu poate face contestaţie decât partea care nu a fost legal citată şi a lipsit de la judecata în recurs sau partea care a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa de împiedicarea care a avut-o.

Nici o altă parte din proces nu poate folosi contestaţia în anulare, care este proprie numai părţii care a lipsit de la judecata în recurs, chiar dacă se află pe aceeaşi poziţie procesuală cum ar fi inculpatul cu un alt inculpat sau o parte vătămată cu o altă parte vătămată.

Aşa fiind, inculpatul prezent la judecata în recurs, nu poate face contestaţie în anulare pe motiv că faţă de partea vătămată sau partea civilă, lipsă la judecata în recurs, procedura nu a fost îndeplinită în mod legal.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că contestatorii condamnaţi G.M. şi D.N. au invocat lipsă de procedură cu denunţătorul P.C.

Raportat la dispoziţiile legale invocate anterior şi la regulile care disciplinează procedura contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată pe de o parte, că cei doi contestatori condamnaţi puteau invoca dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. doar în ipoteza în care procedura de citare cu aceşti, în recurs, nu ar fi fost îndeplinită conform legii iar, pe de altă parte, denunţătorul P.C. nu are calitatea de „parte" în sensul cerut de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000 – text introdus prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în M.O. nr. 279 din 21 aprilie 2003 – banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2).

Această reglementare constituie pentru mituitor, un beneficiu, absolvindu-l de pedeapsă, iar sub aspect material, poate solicita, restituirea banilor sau avantajelor materiale oferite drept mită.

Raţiunea instituirii dispoziţiilor art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 a avut în vedere, în primul rând, atitudinea mituitului faţă de fapta comisă şi care, ca urmare a autodenunţului şi regretului pentru săvârşirea acesteia, nu prezintă pericol social ridicat. În al doilea rând, s-a avut în vedere interesul pentru descoperirea acestui gen de infracţiuni.

În atare condiţii calitatea de denunţător nu este similară cu calitatea de parte vătămată sau parte civilă, astfel cum sunt definite aceste noţiuni în dispoziţiile art. 24 C. proc. pen.

Neavând calitatea de parte nu putea uza de calea contestaţiei în anulare nici denunţătorul, - în nume propriu – şi nici celelalte părţi cu care procedura de citare a fost îndeplinită în condiţiile legii.

În fine, în legătură cu cuprinsul cererii de contestaţie se impune a se observa că potrivit art. 387 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul este obligat să arate toate cazurile de contestaţie pe care le invocă şi toate motivele aduse în sprijinul acestora.

Această cerinţă împiedică partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte încălcări ale legii de procedură neindicate anterior.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curtea constată că în cererea de contestaţie au fost invocate numai dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. – lipsa de procedură cu denunţătorul P.C. – iar referirea la dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., s-a făcut doar în concluziile scrise, acest text devenind aplicabil – în opinia contestatorilor – în ipoteza reţinerii lipsei de procedură cu denunţătorul şi pe cale de consecinţă admiterea pe fond a contestaţiei în anulare şi rejudecarea recursului.

Pe de altă parte, din conţinutul încheierii de şedinţă din data de 9 noiembrie 2009 (f. 24 dosar recurs) rezultă că inculpaţii s-au prevalat de dreptul la tăcere, instanţa de recurs fiind obligată să constate incidenţa dispoziţiilor art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 390 şi art. 391 alin. (2) C. proc. pen. va respinge, ca nefondată cererea de suspendare şi ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii condamnaţi G.M. şi D.N.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii condamnaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondată, cererea formulată de contestatorii condamnaţi G.M. şi D.N. de suspendare a executării Deciziei penale nr. 273 din 27 ianuarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 698/57/2008.

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii condamnaţi G.M. şi D.N. împotriva Deciziei penale nr. 273 din 27 ianuarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 698/57/2008.

Obligă contestatorii condamnaţi la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3534/2010. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3539/2010. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1292/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1317/2010. Penal. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1411/2010. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1414/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 1449/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 1688/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1698/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs