ICCJ. Decizia nr. 1346/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1346/2010
Dosar nr. 2527/1/2010
Şedinţa publică din 8 aprilie 2010
Asupra recursurilor penale de faţă:
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată:
Prin încheierea de şedinţă din data de 09 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 666/109/2007, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, în baza art. 3002 rap. La art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor G.S.R., T.V. şi I.M.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că cei trei inculpaţi au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul nr. 2/D/P/2007 din 6 martie 2009 al D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Argeş.
În sarcina inculpatului G.S.R. s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, I.M.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi 37 alin. (1) lit. b) C. pen., T.V. pentru infracţiunile prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen. şi 37 alin. (1) lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că în perioada decembrie 2006 - ianuarie 2007, inculpaţii I.M.G., G.S.R. şi T.V., împreună cu inculpatul F.V., aflat în stare de libertate, în diverse împrejurări şi forme de participaţie, prin răpire, le-au transportat pe părţile vătămate S.A.M., B.I.E. cât şi pe M.A.M., minoră, din localităţile de domiciliu, în comuna Găneasa în scopul exploatării sexuale.
A reţinut instanţa de apel că se menţin temeiurile iniţiale ale arestării preventive, existând şi la acest moment bănuieli legitime privind comiterea infracţiunii pentru care sunt cercetaţi, fiind incident şi cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. pr. pen.
În raport de gradul ridicat de pericol social al faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor şi de necesitatea de a se asigura desfăşurarea normală a procesului penal, se impune a se menţine detenţia preventivă, având în vedere comportamentul acestora la urmărirea penală şi la cercetarea judecătorească.
A considerat instanţa de apel că la aprecierea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date ce sunt legate de persoana inculpaţilor, ci şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concurează la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infractionalitătii.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii G.S.R. şi I.M.G.
Inculpatul recurent G.S.R. a criticat încheierea atacată ca nelegală, întrucât, în opinia sa nu este motivată. A mai susţinut inculpatul că măsura arestării preventive a depăşit termenul rezonabil, devenind o executare anticipată a pedepsei şi că, pus în libertate, nu va săvârşi alte infracţiuni. O altă critică adusă de inculpat este aceea că nu i s-a acordat ultimul cuvânt.
A solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
Inculpatul recurent I.M.G. a solicitat revocarea măsurii arestării preventive, arătând că are un copil minor în întreţinere, că nu are antecedente penale şi că pus în libertate va avea posibilitatea să-şi pregătească mai bine apărarea.
Examinând încheierea recurată prin raportare la motivele invocate de către inculpaţii recurenţi dar şi din oficiu, în condiţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursurile nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Inculpaţii recurenţi au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă (inculpatul G.S.R. la 6 ani închisoare, inculpatul I.M.G. la 8 ani închisoare) pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, pentru inculpatul I.M. reţinându-se şi aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi 37 alin. (1) lit. b) C. pen.
În prezent cauza se află pe rolul Curţii de Apel Piteşti pentru soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţi şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş.
În mod corect instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3002 rap. la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. şi că menţinerea duratei arestării preventive a inculpaţilor se justifică, având în vedere că temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea iniţială - art. 143 şi 148 lit. f) C. proc. pen. - se menţin şi impun, în continuare, privarea de libertate a acestora.
Astfel, pe de o parte, probele administrate până la acest moment procesual nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis faptele pentru care au fost trimişi în judecată, ci dimpotrivă, le-au confirmat, prima instanţă pronunţând o hotărâre de condamnare împotriva acestora iar, pe de altă parte, pedeapsa prevăzută de lege pentru respectivele infracţiuni este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În aprecierea acestei ultime condiţii, Înalta Curte are în vedere, ca şi instanţa de apel, natura şi gravitatea faptelor pentru care sunt cercetaţi inculpaţii, împrejurările şi modalitatea în care se presupune că au acţionat -mai multe persoane împreună, prin răpire şi exercitare de violenţe, după un plan prestabilit, în scopul obţinerii de foloase materiale - aspecte ce pun în evidenţă potenţialul criminogen ridicat al inculpaţilor şi lipsa respectului faţă de valorile sociale apărate de lege.
Fapte de natura celor pentru care sunt cercetaţi inculpaţii au o puternică rezonanţă negativă în conştiinţa opiniei publice iar lăsarea în libertate a acestora ar genera neîncredere în capacitatea justiţiei de a reacţiona la asemenea fenomene care aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori apărate de lege cum este libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei.
La aceste elemente de apreciere legate de faptă se adaugă şi datele privind persoana inculpaţilor, care nu au vreo ocupaţie care să le asigure mijloacele materiale de subzistenţă, astfel că pe fondul parazitismului social există riscul ca, puşi în libertate, aceştia să îşi reia activitatea infracţională. în plus, inculpatul I.M. este recidivist ceea ce îndreptăţeşte şi mai mult temerea că dacă ar fi pus în libertate ar comite alte fapte penale pentru a obţine veniturile necesare traiului.
În consecinţă, cum temeiurile care au justificat arestarea preventivă a inculpaţilor G.S.R. şi I.M. nu au dispărut şi nici nu s-au modificat, cererile inculpaţilor de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu localitatea se privesc ca nefondate.
Critica formulată de inculpatul G.S.R. în sensul nemotivării încheierii atacate nu se verifică, instanţa de apel făcând referire la subzistenţa temeiurilor iniţiale ale arestări, atât în ceea ce priveşte existenţa unei bănuieli legitime privind comiterea infracţiunii cât şi îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu arătarea elementelor avute în vedere la aprecierea pericolului pentru ordinea publică.
Cu privire la pretinsa depăşire a termenului rezonabil al măsurii arestării preventive, Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., la calcularea acestui termen se are în vedere perioada cuprinsă între data arestării şi momentul pronunţării unei hotărâri în primă instanţă. Condamnarea inculpaţilor printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, pronunţată de o instanţă competentă, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. este de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestora în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia europeană.
Nici critica referitoare la neacordarea ultimului cuvânt nu se confirmă, în practicaua încheierii făcându-se menţiunea că „Inculpaţii G.S., I.M. şi T.V., având pe rând ultimul cuvânt, arată că lasă la aprecierea instanţei cu privire la starea lor de arest"
Pentru considerentele ce preced, constatând că încheierea atacată este legală şi temeinică, privarea de libertate în continuare a celor doi inculpaţi fiind necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. inculpaţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.S.R. şi I.M.G. împotriva încheierii din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 666/109/2007.
Obligă pe recurentul inculpat G.S.R. la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Obligă pe recurentul inculpat I.M.G. la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 8 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1079/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1579/2010. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs → |
|---|
