ICCJ. Decizia nr. 1694/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1694/2010
Dosar nr. 2139/1/2010
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 574 de la 15 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1083/46/2009 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul F.I. împotriva sentinţei penale nr. 113/ F din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
A fost obligat recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă, ca instanţă de recurs a reţinut că prin plângerea formulată de petiţionarul F.I., deţinut în Penitenciarul Colibaşi s-a solicitat tragerea la răspundere penală a comisarilor de penitenciar S.E. şi I.C., medicila Spitalul Penitenciar Colibaşi, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât prin consultaţii şi evaluări medicale i-au pus diagnostice greşite.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, prin ordonanţa nr. 121/P/2008 din 2 iulie 2008 a dispus în baza art. 228 alin. (1) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de comisar S.E., medic specialist diabetolog în cadrul Spitalului Penitenciar Colibaşi şi în baza art. 228 alin. (1) raportat la art. 10 lit. c) din acelaşi cod, faţă de comisar I.C. medic specialist medicină generală, în cadrul aceluiaşi spital.
S-a reţinut în baza actelor premergătoare efectuate că medicul S.E. l-a diagnosticat iniţial pe petiţionar ca având diabet zaharat de tip II şi că urmare a scăderii valorilor glicemiei înspre limite normale, a fost reconsiderat diagnosticul într-unul de tulburare de glicoreglare.
Privitor la medicul specialist I.C., petentul a precizat că nu solicită efectuarea de cercetări.
Împotriva acestei ordonanţe, petiţionarul a formulat plângere care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 575/II/2/2009 din 30 iulie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, cu motivarea că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este corectă şi că faptele reclamate nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În baza art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petiţionarul F.I. s-a adresat Curţii de Apel Piteşti, susţinând că ordonanţa atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât prin diagnosticele stabilite, i-au fost produse vătămări imputabile medicilor reclamaţi.
Prin sentinţa penală nr. 113/ F din 17 noiembrie 2004, instanţa sesizată a respins plângerea ca nefondată, reţinând că petiţionarul chiar a renunţat la acea plângere şi a cerut că se ia act de retragerea ei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiţionarul F.I. care a solicitat casarea hotărârii, desfiinţarea rezoluţiei şi trimiterea cauzei la procuror în vederea „reanchetării".
Înalta Curte a constatat că recursul declarat nu este întemeiat.
Din examinarea actelor dosarului s-a constatat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimate este întemeiată, neexistând date sau indicii în sensul că acestea, în exerciţiul şi prin încălcarea atribuţiilor de serviciu, ar fi produs recurentului vătămări din cele prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Actele premergătoare efectuate au afirmat că recurentul petiţionar a fost supus unor examinări şi pe baza datelor clinice şi a examenelor de laborator s-a constatat iniţial că prezintă diagnosticul de „diabet zaharat tip II" ca într-un final, valorile glicemiei scăzând, să fie reconsiderat diagnosticul într-unul de „tulburare de glicoreglare".
Ca atare, fapta imputată medicului specialist diabetolog S.E., comisar în cadrul Spitalului Penitenciar Colibaşi nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Privitor la medicul de medicină generală I.C., comisar la acelaşi penitenciar, petiţionarul nu a solicitat efectuarea de cercetări.
Întrucât soluţia procurorului de netrimitere în judecată a persoanelor reclamate a fost în mod justificat menţinută, criticile din recurs, în sensul că s-ar impune casarea hotărârii primei instanţe, desfiinţarea rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei la procuror, nu au putut fi primite.
De altfel, la prima instanţă, petiţionarul a susţinut că înţelege să renunţe la plângere şi să se ia act de retragere, poziţia sa fiind luată în considerare de prima instanţă, care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen.
Faţă de considerentele expuse, curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi a art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul F.I., cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare F.I., ce a avut calitatea de recurent petiţionar în recurs, contestaţie ce a fost înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 2139/1/2010 la data de 11 martie 2010.
În motivarea contestaţiei în anulare formulate, contestatorul petiţionar a arătat în scris critici cu privire la greşeli făcute pe timpul anchetei de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, în sensul că intimaţii nu au fost anchetaţi pentru faptele comise, ci pentru abuz în serviciu, că domnii doctori M.L., M.M. şi alţi doctori din afara sistemului penitenciar au contribuit într-o formă organizată la distrugerea sa, trebuiau anchetaţi pentru fapta de fals în diagnosticare, supunere la rele tratamente, tentativă de omor şi malpraxis prin otrăvire, nu a renunţat la judecarea recursului la curtea de apel şi nici la judecată nu şi-a retras plângerea, precum şi alte aspecte privind afecţiunile sale.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul petiţionar F.I., sub aspectul admisibilităţii în principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind inadmisibilă contestaţia în anulare pentru considerentele ce se vor arăta.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură şi nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă şi limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestaţiei în anulare, ceea ce reprezintă o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
Astfel, în conţinutul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, sunt prevăzute cazurile de contestaţie în anulare, statuându-se că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) – i)1, cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 385 16 alin. (1).
Dispoziţiile art. 387 din acelaşi cod referitoare la cererea de contestaţie stipulează condiţiile referitoare la aceasta, respectiv la titulari şi motive, în sensul că:
„(1) Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) şi d), şi de procuror.
(2) În cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e) trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora."
De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e ), fără citarea părţilor. (2) Instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate."
Înalta Curte, verificând contestaţia în anulare formulată de contestatorul petiţionar F.I., prin prisma dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen., referitoare la admisibilitatea în principiu, a constatat că cererea de contestaţie în anulare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 387 cu referire la art. 386 C. proc. pen., respectiv contestatorul nu a arătat motivele pe care se sprijină contestaţia din cele prevăzute expres şi limitativ de art. 386 C. proc. pen., nedepunând şi neinvocând dovezi în susţinerea acestora.
Altfel spus, Înalta Curte consideră că motivele invocate de contestatorul petiţionar referitoare la modul în care a fost efectuată ancheta de către parchet, precum şi aspectele legate de nerenunţare la judecată şi la recurs, nu se circumstanţiază cauzelor expres şi limitativ prevăzute de lege stipulate în art. 386 lit. a) – e) C. proc. pen., deoarece aspectele învederate vizează critici privind fondul cauzei, ce exced condiţiilor impuse de legiuitor în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul petiţionar F.I. împotriva Deciziei penale nr. 574 din 15 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1083/46/2009.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul petiţionar F.I. împotriva Deciziei penale nr. 574 din 15 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1083/46/2009.
Obligă contestatorul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2685/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2689/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
