ICCJ. Decizia nr. 1899/2010. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1899/2010
Dosar nr. 2982/40/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 8 de la 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Botoşani, pronunţată în Dosarul nr. 2982/40/2009 a fost condamnat inculpatul Z.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 183 C. pen. la pedeapsa de 7 ani închisoare.
S-a făcut în cauză aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
A fost menţinută starea de arest şi dedusă din pedeapsa de executat durata reţinerii şi arestării preventive de la 17 aprilie 2009 la zi.
S-a constatat că partea vătămată Z.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
S-a dispus confiscarea corpului delict, înregistrat sub nr. 43 în registrul de corpuri delicte al tribunalului.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă S.S. Iaşi, suma de 2023,12 lei despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de spitalizare.
A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 3.000 lei cheltuieli judiciare, în care s-a inclus şi suma de 200 lei onorariu avocat oficiu ce urma a se achita Baroului de Avocaţi Botoşani din fondurile M.J.L.C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani din 7 iulie 2009 (Dosar nr. 946/P/2009) a fost trimis în judecată inculpatul Z.M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 183 C. pen.
S-a reţinut în sarcina inculpatului că, în ziua de 16 martie 2009 a aplicat mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele tatălui său Z.V., provocându-i leziuni care au dus la deces, în ziua de 16 aprilie 2009.
Examinând probele administrate în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, tribunalul a reţinut ca temeinic dovedită următoarea situaţie de fapt:
În ziua de 26 martie 2009, în jurul orelor 17,00, inculpatul Z.M. din satul Iezer, comuna H.H., s-a dus în vizită la tatăl său Z.V., care locuia în acelaşi sat. Tatăl inculpatului, în vârstă de 67 ani, locuia singur, iar vecinii îl vizitau şi deseori îi duceau mâncare.
În după-amiaza aceleiaşi zile, de 26 martie 2009, în jurul orelor 18,00, martorul M.G., vecin cu Z.V. a mers de două ori la locuinţa acestuia pentru a-l invita la praznicul organizat după decesul tatălui său, dar, de fiecare dată, inculpatul l-a trimis acasă.
După plecarea inculpatului, martorul a mers la victimă şi i-a dus un pachet cu alimente. Victima era umflată la faţă şi-i curgea sânge din gură, iar la întrebarea martorului a răspuns că a fost lovită de inculpat şi că „o doare tot corpul."
În zilele următoare, victima a început să se simtă din ce în ce mai rău şi a spus martorilor I.C. şi I.M. (vecini), când aceştia îi duceau de mâncare, că se simte foarte rău pentru că a fost lovită de inculpat. Mai mult, martorului I.C. i-a spus că inculpatul a lovit-o pentru că nu i-a dat bani din pensia pe care tocmai o primise. Victima le-a spus celor doi martori să nu-i mai aducă de mâncare pentru că se simte foarte rău şi nu poate să mănânce.
În ziua de 14 aprilie 2009, victima a fost transportată la Spitalul S.S. Iaşi, unde, pe data de 16 aprilie 2009, a decedat.
Cu ocazia necropsiei, aşa cum a rezultat din raportul de necropsie medico-legală din 19 mai 2009 (fila 63 dosar urmărire penală) s-au constatat: tumefacţii, echimoze, plăgi contuze, escare, fractură dublă de mandibulă, stază, edem cerebral, fracturi costale, aderenţe pleurale, stază, edem pulmonar, bronhopneumonie, hipertrofie ventriculară stg., aortică şi coronariană, stază viscerală, infiltrat hemoragic renal.
Acelaşi raport a concluzionat că moartea victimei Z.V. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutivă unui politraumatism cu fractură dublă de mandibulă, fracturi costale, complicat în evoluţie cu bronhopneumonie.
Topografia şi morfologia leziunilor de violenţă pledează pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente. Între leziunile de violenţă şi deces există legătură de cauzalitate indirectă.
Atât în cursul urmăririi penale, cât şi la interogator (fila 30 dosar), inculpatul a negat în mod constant fapta, susţinând că tatăl său ar fi fost lovit de o altă persoană (îl bănuieşte pe martorul M.G.), dar nu a sesizat organele de poliţie în acest sens. A mai arătat că martorul M. nu a fost niciodată la locuinţa tatălui său, fiind în duşmănie cu el, iar martorii I.C. şi I.M. au fot influenţaţi de lucrătorii de poliţie să-l indice pe el drept autor al acestei fapte.
Susţinerile inculpatului au fost infirmate însă de probele administrate în cauză: declaraţii de martori şi raportul de constatare medico-legală.
Astfel, martorul M.G., vecin cu victima a susţinut în mod constant, atât în declaraţiile date la urmărirea penală (fila 82 dosar), cât şi la instanţă (fila 43 dosar) că, în ziua de 26 martie 2009 a vizitat victima de 3 ori: de două ori nu a putut vorbi cu aceasta pentru că la domiciliul victimei era inculpatul şi nu l-a lăsat să stea de vorbă cu tatăl său, iar a treia oară a fost imediat după plecarea inculpatului, când a găsit-o pe victimă lovită şi plină de sânge. Mai mult, chiar inculpatul l-a văzut pe martor intrând în locuinţa tatălui său şi a strigat la el să plece acasă. Fiind vecin cu victima şi mergând de 3 ori în vizită la acesta, în după-amiaza zilei de 26 aprilie 2009, martorul nu vorbeşte despre o altă persoană care ar fi vizitat victima în acest scurt interval de timp, ci vorbeşte doar de prezenţa inculpatului la domiciliul acestuia. Deşi inculpatul a susţinut că victima s-ar fi aflat în duşmănie cu martorul M., nu a probat cu nimic această susţinere.
Declaraţia martorului M. s-a coroborat cu declaraţia martorului I.C. (fila 38 dosar), care a vizitat victima în zilele următoare comiterii faptei şi chiar în prezenţa celuilalt fiu al victimei – Z.V., aceasta a afirmat că a fost lovită de fiul M. pentru că nu i-a dat bani din pensie. Martorul I. a mai arătat că îl vedea frecvent pe inculpat la domiciliul tatălui său şi că nu s-a aflat niciodată în duşmănie cu inculpatul.
Deşi inculpatul a negat în mod constant fapta, în dovedirea susţinerilor de la interogator, nu a solicitat nici un fel de probe. A propus un martor în circumstanţiere, T.F., dar la termenul din 22 octombrie 2009, a renunţat la audierea acestuia.
Din ansamblul probelor administrate (procesul-verbal şi fotografiile efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului - filele 7-50 dosar, raportul de constatare medico-legală - filele 63-66 dosar, declaraţiile martorilor I.C., I.M. şi M.G.) a rezultat, fără dubii, vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. şi, în acest temei, a fost pedepsit.
La individualizarea pedepsei, prima instanţă a ţinut seama, potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fapta comisă (5-15 ani), de gradul concret de pericol social al faptei, de împrejurările în care a fost comisă fapta, dar şi de persoana făptuitorului, cunoscut cu antecedente penale (chiar dacă nu este recidivist) şi care, în mod constant, a negat comiterea faptei, fără însă a proba în vreun mod susţinerile sale.
Prima instanţă a apreciat că, faţă de gravitatea faptei comisă, scopul pedepsei şi reeducarea inculpatului nu pot fi atinse decât prin aplicarea unei pedepse orientată spre minimul special, cu executare în regim de detenţie.
Pe durata şi condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen., prima instanţă a menţinut starea de arest a inculpatului, iar, în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa de executat durata reţinerii şi arestării preventive de la 17 aprilie 2009 la zi.
Cât priveşte latura civilă a cauzei, prima instanţă a reţinut că, de înmormântarea victimei s-a ocupat fiul acesteia şi fratele inculpatului Z.V., care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, astfel încât s-a luat act de declaraţia acestuia (fila 53 dosar).
În temeiul art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea corpurilor delicte înregistrate sub nr. 43 în Registrul de corpuri delicte al Tribunalului Botoşani.
Întrucât victima a fost internată la Spitalul Clinic de Urgenţa S.S. Iaşi, iar acesta s-a constituit parte civilă cu suma de 2.023,12 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare, în temeiul art. 17 C. proc. pen. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin OUG nr. 72/2006, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.023,12 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel, în termenul legal, inculpatul Z.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului declarat, inculpatul apelant a arătat în esenţă că fapta nu a fost săvârşită de către el, ci de martorul M.G., astfel că se impunea achitarea sa în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar, în subsidiar, inculpatul apelant a mai solicitat reducerea cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată sub minimul special prevăzut de lege.
Prin Decizia penală nr. 19 de la 10 martie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 2982/40/2009, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul Z.M., fiul lui V. şi S., în prezent deţinut în Penitenciarul Botoşani, împotriva sentinţei penale nr. 8 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Botoşani.
În temeiul art. 383 alin. (1)1 şi (2) C. proc. pen. a dedus în continuare durata arestării preventive a inculpatului de la 21 ianuarie 2010 la zi şi s-a menţinut starea de arest preventiv a acestuia.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul apelant să plătească statului suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel, din care suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu (avocat I.F.) se va avansa din fondurile M.J.R. în contul Baroului Suceava.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi încadrarea juridică a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul Z.M., acesta comiţând fapta în împrejurările reţinute de prima instanţă şi arătate pe larg în considerentele sentinţei penale atacate.
Într-adevăr, la data de 26 martie 2009, în jurul orei 17,00-18,00, inculpatul Z.M. a mers în vizită la tatăl său, Z.V., la locuinţa acestuia din satul Iezer, comuna Hilişeu Horia, judeţul Botoşani. Aici, pe fondul unei discuţii contradictorii spontane, legată de refuzul tatălui său de a-i da bani inculpatului apelant din pensia pe care tocmai o primise, acesta din urmă a început să-l lovească cu pumnii şi picioarele. După ce a plecat inculpatul apelant, victima Z.V. deşi se simţea rău nu s-a dus la un medic. Ulterior, la data de 14 aprilie 2009, agravându-se starea de sănătate a victimei, aceasta a fost transportată la Spitalul S.S. din Iaşi, unde, pe data de 16 aprilie 2009, a decedat. În urma necropsiei, aşa cum a rezultat din raportul de necropsie medico-legală nr. 7124 din 19 mai 2009 întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi s-a concluzionat că moartea victimei Z.V. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutivă unui politraumatism cu fractură dublă de mandibulă, fracturi costale, complicat în evoluţie cu bronhopneumonie; s-a mai arătat în acelaşi raport medico-legal că topografia şi morfologia leziunilor de violenţă pledează pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente, iar între leziunile de violenţă şi deces există legătură de cauzalitate indirectă.
Faptul că inculpatul este cel care a lovit victima cauzându-i leziunile ce în final (pe fondul unei intervenţii întârziate a medicilor) au dus la decesul victimei a rezultat fără nici un dubiu din declaraţiile martorilor M.G., I.C., I.M. şi Z.V., care s-au coroborat între ele dar şi cu raportul de necropsie medico-legală nr. 7124 din 19 mai 2009 întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi.
Astfel, martorul M.G., vecin cu victima, a declarat, atât la urmărirea penală, cât şi în faţa primei instanţe că, în ziua de 26 martie 2009, a încercat să viziteze victima de trei ori; primele două ori nu a putut vorbi cu aceasta pentru că la domiciliul victimei era inculpatul şi nu l-a lăsat să stea de vorbă cu tatăl său; a treia oară a fost imediat după plecarea inculpatului apelant, când a găsit-o pe victimă cu urme de lovituri şi plină de sânge; mai mult, acelaşi martor a declarat că atunci când inculpatul apelant l-a văzut pe martor intrând în locuinţa tatălui său a strigat la el să plece acasă.
Martorul I.C., care a vizitat victima în zilele următoare comiterii faptei a declarat, atât la urmărirea penală, cât şi în faţa primei instanţe, că a văzut urme de violenţă pe corpul victimei şi că aceasta i-a spus că a fost lovită de fiul ei M. (inculpatul apelant) pentru că nu i-a dat bani din pensie.
Martorul I.M., audiat fiind în cursul urmăririi penale a declarat că a vizitat victima în zilele următoare comiterii faptei şi că aceasta acuza dureri mari la maxilar şi la coaste (şi avea dificultăţi de deplasare pe care anterior nu le avuse) şi că victima i-a spus că a fost lovită de fiul ei, inculpatul apelant, dar că nu doreşte să cheme salvarea şi astfel fiul său să intre la puşcărie.
Martorul Z.V., fratele inculpatului apelant a declarat în cursul urmăririi penale că la data de 11 aprilie 2010, fiind recent întors de la muncă din străinătate şi-a vizitat tatăl, ocazie cu care a constatat că acesta era într-o stare proastă la pat şi prezenta urme de violenţă, iar atunci când l-a întrebat ce a păţit repeta prenumele inculpatului apelant, M.
Deşi inculpatul a negat în mod constant fapta, declaraţiile martorilor amintiţi (care s-au coroborat între ele dar şi cu raportul medico-legal de necropsie) au infirmat susţinerile acestuia. Susţinerile acestuia în sensul că martorul M.G. ar fi cel care ar fi bătut victima nu s-au mai coroborat cu nici un alt mijloc de probă, prin urmare curtea de apel nu a dat curs solicitării acestuia de achitare a sa, în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.
În drept, în mod corect a considerat prima instanţă că acţiunile inculpatului Z.M. mai sus descrise se circumscriu, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, conţinutului constitutiv al infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. Chiar dacă în raportul de necropsie s-a concluzionat că între leziunile de violenţă şi deces există legătură de cauzalitate indirectă, moartea victimei fiind cauzată de o bronhopneumonie, această din urmă afecţiune a fost generată tocmai de leziunile fizice suferite ca urmare a agresiunii a cărui autor a fost inculpatul apelant. Prin urmare actele de agresiune fizică ale inculpatului apelant asupra victimei au constituit o contribuţie esenţială în ceea ce priveşte rezultatul produs (moartea victimei) şi nu au putut fi excluse din antecedenţa cauzală.
Curtea de apel a constatat, de asemenea că, prima instanţă a individualizat în mod corect pedeapsa aplicată inculpatului apelant, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi nu se impune o reducere a acesteia.
Curtea de apel a apreciat că nu se impunea reţinerea în favoarea inculpatului apelant de circumstanţe atenuante judiciare, în baza art. 74 C. pen. (criticile inculpatului apelant prin apărător în sensul că s-ar fi impus în ceea ce îl priveşte reducerea pedepsei, fiind neîntemeiate).
Reţinerea uneia sau mai multor împrejurări drept circumstanţe atenuante judiciare este atributul instanţei de judecată şi, deci, lăsată la aprecierea acesteia. Într-o atare apreciere, se ţine seama de gradul concret de pericol social al faptei comise, de modalitatea în care aceasta a fost săvârşită, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de elementele care caracterizează persoana făptuitorului.
Totodată, dacă instanţa a constatat existenţa unora din împrejurările enumerate exemplificativ de legea penală, nu este obligată să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, ci le va aprecia în raport cu pericolul social concret al faptei, cu ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce şi cu periculozitatea infractorului, spre a decide dacă au caracter atenuant sau nu.
Numai în măsura în care aceste din urmă împrejurări nu atribuie faptei supuse judecăţii o gravitate sporită, împrejurările exemplificate de legiuitor au semnificaţia unor circumstanţe atenuante judiciare.
În acelaşi timp însă se impune ca în cadrul operaţiei de individualizare a pedepsei, judecătorul să ia în considerare împreună toate criteriile prevăzute de norma legală amintită, să le evalueze laolaltă şi, după caz, să le acorde o pondere deosebită fiecăruia dintre acestea, determinată de propriul lor conţinut, în vederea stabilirii pedepsei celei mai corespunzătoare pentru reeducarea celui condamnat.
Or, raportându-se la speţa de faţă, curtea de apel nu a putut reţine în favoarea inculpatului apelant niciuna din împrejurările enumerate cu titlu exemplificativ în art. 74 C. pen., mai mult, neputând fi ignorate împrejurările ce atribuie faptei deduse judecăţii şi persoanei inculpatului un pericol social accentuat.
În acest context s-a impus, pe de-o parte, a se acorda atenţia cuvenită aspectelor că inculpatul apelant a acţionat profitând de avantajul forţei sale fizice superioare datorită diferenţei de vârstă faţă de victimă, asupra unei persoane apropiate - tatăl său, că după comiterea faptei inculpatul apelant nu a acordat nici un ajutor victimei, profitând de faptul că în momentul agresiunii nu a fost văzut de nimeni şi că inculpatul apelant deşi nu este recidivist are totuşi antecedente penale şi nu a recunoscut comiterea faptei.
Referitor la latura civilă a cauzei, în condiţiile în care a reţinut ca fiind întrunite în persoana inculpatului apelant a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998 şi urm. C. civ., în mod corect prima instanţă l-a obligat pe acesta la plata de despăgubiri civile către partea civilă Spitalul S.S. Iaşi (reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare ale victimei); de asemenea, corect s-a luat act de faptul că partea vătămată Z.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În consecinţă, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., curtea de apel a respins apelul declarat de inculpatul Z.M. împotriva sentinţei penale nr. 8 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Botoşani, ca nefondat.
În temeiul art. 383 alin. (1)1 şi 2 C. proc. pen. s-a dedus în continuare durata arestării preventive a inculpatului de la 21 ianuarie 2010 la zi şi s-a menţinut starea de arest preventiv a acestuia (temeiurile care au justificat luarea măsurii impunând în continuare privarea de libertate a acestuia ).
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., curtea de apel l-a obligat pe inculpatul apelant să plătească statului suma de 400 lei cu titl.
de cheltuieli judiciare din apel, din care suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu (avocat I.F.) s-a avansat din fondurile M.J.R. în contul Baroului Suceava.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul Z.M., criticând-o, arătând în scris că ambele instanţe nu au ţinut sau au omis aspecte şi împrejurări în circumstanţiere, acesta considerându-se nevinovat şi condamnat pe nedrept, pe baza a două declaraţii date de doi martori falşi puşi de organele penale pentru a-l acuza că a săvârşit asemenea infracţiune pe care nu a comis-o, martorii se aflau în duşmănie cu acesta şi cu familia sa, că s-a deplasat la locuinţa tatălui său pe care l-a găsit în comă şi a sunat la 112, a chemat ambulanţa şi s-a dus la spital cu tatăl său, că organele de poliţie şi martorii au consumat băuturi alcoolice, că li s-a dictat martorilor ce să scrie în declaraţii.
La termenul de la 29 aprilie 2010, Înalta Curte a luat în examinare, din oficiu, verificarea legalităţii arestării preventive a inculpatului Z.M., consemnându-se concluziile părţilor, după care deliberând, Înalta Curte, în baza art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a constatat ca legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului Z.M., pe care a menţinut-o, iar onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 100 lei s-a plătit din fondul M.J.L.C., aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la filele 15-16 dosarul Înaltei Curţi.
În considerentele încheierii mai sus menţionate, instanţa de apel a făcut referiri la sentinţa pronunţată de prima instanţă, la situaţia de fapt, reţinută în esenţă, sentinţa fiind atacată cu apel, la Decizia instanţei de apel, precum şi faptul că această din ultimă hotărâre a fost atacată cu recurs.
Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, curtea de apel a apreciat că acestea se menţin şi în prezent şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, existând suficiente indicii temeinice în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen., că acesta a comis faptele pentru care a fost condamnat.
Potrivit art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen. în cauzele în care inculpaţii sunt arestaţi preventiv, instanţa este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în tot cursul judecăţii, inclusiv în căile de atac, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160b alin. (2) sau (3) C. proc. pen.
În speţă, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că, ulterior pronunţării hotărârii de condamnare în primă instanţă, nu au intervenit temeiuri noi.
Totodată, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite şi ambele condiţii ale art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, în raport cu gravitatea infracţiunii menţionate.
În consecinţă, Înalta Curte a apreciat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, astfel că, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a acestuia.
S-a constatat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică şi, având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului Z.M. subzistă şi că impun privarea de libertate în continuare.
La termenul de astăzi, fiind întrebat de către Înalta Curte, recurentul inculpat a precizat că este de acord să fie asistat de apărătorul desemnat din oficiu.
Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor şi în rejudecare reducerea pedepsei aplicate inculpatului sub minimul special prevăzut de lege, prin acordarea unei eficienţe mai mari circumstanţelor reale şi personale ale inculpatului, care este singurul întreţinător al celor doi copii minori.
Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursului declarat de inculpat, precum şi poziţia recurentului inculpat, din ultimul cuvânt, în care a solicitat admiterea recursului, arătând că a dus victima la spital şi se consideră nevinovat au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de recurentul inculpat Z.M. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele de recurs invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatului Z.M. în săvârşirea infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului Z.M., care în ziua de 26 martie 2009, deplasându-se la locuinţa tatălui său, Z.V., în vârstă de 67 de ani, ce locuia singur, în locuinţa sa din satul Iezer, comuna Hilişeu Horia, fiind vizitat de vecini, ce îi aduceau mâncare, i-a aplicat acestuia numeroase lovituri pe tot corpul, victima simţindu-se din ce în ce mai rău zilele următoare, spunându-le martorilor I.C. şi I.M. (vecini), care i-au adus de mâncare că a fost lovită de inculpat, fiind transportată şi internată la Spitalul S.S. Iaşi, în ziua de 14 aprilie 2009, pentru ca în ziua de 16 aprilie 2009 aceasta să decedeze, constatându-se la necropsie că moartea victimei a fost violentă, datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutivă unui politraumatism cu fractură dublă de mandibulă, fracturi costale, complicat în evoluţie cu bronhopneumonie, topografia şi morfologia leziunilor de violenţă pledând pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente, între leziunile de violenţă şi deces existând o legătură de cauzalitate indirectă, întruneşte, atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen.
Din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi a judecăţii, respectiv a declaraţiilor martorilor I.C. (filele 75-78 dosarul parchetului şi fila 38 dosarul tribunalului), I.M. (filele 79-81 dosarul parchetului), M.G. (filele 82-85 dosarul parchetului şi fila 43 dosarul tribunalului), Z.V. (filele 86-90 dosarul parchetului), I.C.M. (filele 91-92 dosarul parchetului), P.M.A. (filele 93-98 dosarul parchetului), I.A. (fila 99 dosarul parchetului), declaraţii în care fie au discutat cu victima, percepând în mod direct ce aceasta le-a comunicat, fie indirect din ceea ce au auzit, cu procesul-verbal şi fotografiile efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului (filele 7-27 dosarul parchetului), cu raportul de constatare medico-legală (necropsie), aflat la filele 63-66 dosarul parchetului, act ce atestă multiplele leziuni, precum şi mecanismul producerii lor, a rezultat contribuţia concretă a inculpatului în comiterea infracţiunii, acesta lovind victima cu intenţie, pentru ca rezultatul letal survenit ulterior, respectiv moartea numitului Z.V. să se producă din culpă, aşa încât inculpatul a acţionat cu praeterintenţie în săvârşirea infracţiunii de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte.
În sensul celor mai sus menţionate este declaraţia martorului I.C., dată în cursul cercetării judecătoreşti, în primă instanţă care a precizat că „Menţin declaraţiile date la urmărirea penală f. 75-82 dosar. Sunt vecin cu locuinţa defunctului Z.V. şi ştiu că acesta locuia singur, motiv pentru care deseori mergeam în vizită la el şi îi duceam de mâncare. Cu o zi înainte de a fi transportat la spital (îmi amintesc că a fost dus la spital într-o zi de luni, în primăvara acestui an iar eu fusesem în vizită dumineca seara), am trecut pe la el şi l-am găsit pe Z.V. în pat, iar acesta m-a rugat să-i aduc o găleată cu apă. Acesta mi-a spus că a fost lovit de fiul său Z.M., că îl doare tot corpul şi nu se poate deplasa, aspecte constatate personal de mine pentru că l-am văzut umflat la faţă, în zona maxilarului, nu mai reţin dacă era partea dreaptă sau stânga. Eu am discutat cu victima şi acesta mi-a relatat că fiul său M. i-a cerut bani din pensie şi pentru că a refuzat să-i dea acesta l-ar fi lovit. Cu ceva timp înainte, din câte îmi amintesc cu vreo 3 zile înainte, fiul cel mare al victimei, Z.V. a fost în vizită la acesta, chiar împreună cu el am intrat în casa tatălui şi reţin, că, cum tatăl era în aceeaşi stare, acesta i-a spus că va veni într-una din zile să-l ducă la spital. Şi fiul V. l-a întrebat pe tată ce anume s-a întâmplat şi i-a relatat acelaşi lucru, respectiv împrejurarea că ar fi fost lovit de Z.M…Este adevărat că în momentul în care lucrătorii de poliţie au venit la locuinţa mea pentru a-mi lua declaraţie, m-au surprins consumând băuturi alcoolice cu nişte prieteni, dar nu este adevărat faptul că mi-ar fi fost dictată declaraţia ori că mi s-ar fi sugerat ce anume să declar, aceasta cu atât mai mult cu cât eu am dat mai multe declaraţii la Poliţia Dorohoi, una din ele chiar în prezenţa procurorului, astfel încât este imposibil de a-mi fi fost dictată declaraţia. Nu am avut niciodată vreo altercaţie cu inculpatul şi nici nu ne-am certat cu privire la tăierea unor arbori dintr-o lizieră."
Martorul M.G. în declaraţia dată în faţa primei instanţe a arătat că „Menţin declaraţia dată la cercetări fila 82 dosar. În ziua de 26 martie 2009, după înmormântarea tatălui meu m-am deplasat la locuinţa victimei Z.V., vecin cu mine, pentru a-l invita la parastas. Mi-a răspuns fiul acestuia, respectiv inculpatul Z.M. care era în vizită la tatăl său împreună cu soţia şi cei doi copii. Inculpatul mi-a spusă să merg acasă pentru că tatăl va veni mai târziu după ce vor pleca musafirii. După cca. ½ h m-am deplasat din nou la locuinţa victimei şi de astă dată a ieşit din casă inculpatul care era mult mai nervos şi mi-a spus pe un ton răspicat să plec acasă pentru că tatăl său este ocupat şi nu poate veni. După încă ½ h am luat hotărârea să-i duc eu pomana vecinului, astfel că am bătut la locuinţa acestuia, iar când a ieşit l-am văzut plin de sânge, cu o cârpă în mână îmbibată în sânge, încât cu greu am putut discuta cu el. Nu de mult timp plecaseră şi inculpatul Z.M., dovadă că acesta mi-a văzut în momentul în care am intrat în locuinţa tatălui şi a început să strige la mine. Din discuţiile purtate cu victima am înţeles că ar fi fost bătută de fiul Z.M. cu puţin timp în urmă, iar urmele de violenţă erau vizibile pe faţa victimei. Victima m-a rugat insistent să sun la salvare şi poliţie şi mi-a cerut să fac orice pentru a-l lua de la locuinţa sa întrucât inculpatul îl ameninţase cu moartea. Am sunt la 112 precum şi la salvare, însă nu am văzut să fi răspuns cineva la apelurile mele ci, doar la câteva zile am văzut şi salvarea şi poliţia la locuinţa victimei. Eu nu vizitam victima dar îl întâlneam frecvent şi ştiu că părinţilor mei li s-a plâns că ar fi fost agresat de fiul său şi cu alte ocazii. Apreciez că ultima vizită am făcut-o victimei în jurul orei 19-20. Nu am avut nici o altercaţie cu inculpatului, niciodată…".
Martorul I.M. în declaraţia dată în cursul urmăririi penală a arătat că „…După ce Z.V. a fost bătut de fiul său, Z.M., primul se deplasa foarte greu, spune că-l dor coastele şi maxilarul şi chiar spunea să nu-i mai duc de mâncare pentru că nu poate să mănânce. În aceste împrejurări, Z.V. mi-a mai spus să nu anunţ Salvarea pentru că nu vrea să-l bage în puşcărie pe fiul său, Z.M., care l-a bătut şi din cauza bătăii se simte foarte rău. Înainte ca Z.V. să-mi spună că a fost bătut de fiul său, Z.M. şi din această cauză se simţea foarte său, Z.V. se simţea bine, se deplasa singur cu uşurinţă şi nu acuza durerile menţionate dup ce a fost bătut de fiul său, Z.M. Înainte ca Z.V. să fie bătut de fiul său, Z.M., atât eu, cât şi fiul meu, I.C., îi duceam de mâncare lui Z.V., pentru că acesta locuia singur şi rudele nu aveau grijă de el, dar după ce a fost bătut de fiul său, Z.M., Z.V. a spus să nu-i mai ducem de mâncare, pentru că nu poate mâncare că-l dor maxilarul şi coastele. Z.V. nu putea să fie bătut de altcineva, pentru că nu avea duşmani şi pe la el treceam doar cei care-i duceam de mâncare…".
Martorul Z.V. în declaraţia dată în cursul urmăririi penale a menţionat că „…Miercuri, pe data de 8 aprilie 2009 am venit de la muncă din străinătate, iar sâmbătă pe data de 11 aprilie 2009, am mers la un vecin al tatălui meu, I.M., pentru rezolvarea unor probleme personale şi cu această ocazie am aflat că tata se simte rău, pentru că a fost bătut de fratele meu, Z.M. Am plecat la locuinţa tatălui meu împreună cu I.C., fiul lui I.M. Afară era întuneric şi tatăl meu nu are curent electric în casă. Am aprins o brichetă, ne-am uitat la el şi am văzut că era umflat la faţă. L-am întrebat ce a păţit, nu s-a ridicat din pat, nu putea să vorbească, în schimb la întrebările mele cu privire la ce a păţit repeta M. L-am lăsat în casă cu intenţia ca în zilele următoare să trec pe la el ziua, să văd ce are pentru a-l transporta la spital. Marţi, pe data de 14 aprilie 2009, în jurul orei 13,00 a trecut pe la locuinţa mea fratele meu, Z.M. care era speriat şi mi-a spus să dau telefon la Salvare pentru că tata nu mai vorbeşte şi este într-o situaţie critică. Am sunat la 112 şi a venit o salvare cu care tata a fost transportat la spital. Astăzi mi s-a adus la cunoştinţă faptul că tata a decedat la Spitalul S.S. din Iaşi…".
Aşadar, vinovăţia inculpatului Z.M. a fost dovedită, materialul probator administrat a infirmat poziţia de negare a comiterii faptei, adoptată de către inculpat, în declaraţiile date în cursul urmăririi penale, filele 70-74 dosarul parchetului şi fila 30 dosarul tribunalului, iar apărările susţinute cu privire la relaţiile de duşmănie cu martorii nu se susţin.
În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte constată critica formulată de recurentul inculpat, în ultimul cuvânt, în sensul că este nevinovat, ca fiind nefondată, întrucât aşa cum s-a arătat din conţinutul mijloacelor de probă mai sus evidenţiate a rezultat că autorul faptei de loviri şi vătămări cauzatoare de moartea asupra victimei Z.V. este fiul acestuia, respectiv inculpatul Z.M.
Astfel, între percepţia asupra materialului probator administrat şi soluţiile pronunţate de către instanţe există o deplină concordanţă, aşa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
De asemenea, Înalta Curte consideră că sub aspectul individualizării pedepsei aplicată inculpatului, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare, a fost făcută o corectă adecvare cauzală a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social în concret ridicat al faptei comise, de valoarea socială lezată, de modalitatea de săvârşire a infracţiunii, multitudinea loviturilor aplicate victimei, calitatea acesteia, fiind tatăl inculpatului, fiind în vârstă de 67 de ani, neacordarea unui ajutor imediat acestuia, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, care în antecedenţă a mai fost condamnat pentru furt calificat şi lovire, nefiind recidivist, a negat comiterea infracţiunii.
Prin cuantumul pedepsei aplicate orientat către minimul prevăzut de lege, cu executare în regim de detenţie, s-a considerat în mod just că acesta este singurul în măsură să asigure realizarea scopurilor de exemplaritate şi educativ ale pedepsei, dând posibilitatea îndreptării atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa viitoare pozitivă.
Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului Z.M. de 7 ani închisoare cu executare în regim de detenţie respectă şi principiul proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul moral şi de personalitate al inculpatului.
Astfel, instanţa de recurs constată, pe de-o parte, că în mod corect instanţa de apel a motivat neaplicarea în mod distinct a circumstanţelor atenuante judiciare, atât în raport cu circumstanţele reale ale faptei comise, urmărilor produse, calitatea victimei, dar şi circumstanţelor personale ale inculpatului, iar pe de altă parte, în baza propriului examen asupra cauzei în raport cu aceeaşi solicitare formulată în recurs, nu se justifică aplicarea circumstanţelor prevăzute de art. 74 lit. a) – c) C. pen. şi a consecinţelor acestora, în planul reducerii pedepsei, în condiţiile art. 76 din acelaşi cod, întrucât condiţiile impuse de norma menţionată nu sunt realizate, în raport cu ansamblul conduitei inculpatului anterior faptei, lipsa unei reacţii imediate după agresarea tatălui său, acesta fiind lăsat fără ajutor o perioadă relativ mare până la internarea sa în spital, iar atitudinea sa constantă procesuală a fost aceea de negare a săvârşirii faptei, aşa încât nu se impune reducerea pedepsei, aceasta fiind just individualizată, nefiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele.
Totodată, verificând hotărârea atacată nu s-a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat Z.M. împotriva Deciziei penale nr. 19 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Se va deduce din cuantumul pedepsei aplicate recurentului inculpat, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 17 aprilie 2009 la 13 mai 2010.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat Z.M. împotriva Deciziei penale nr. 19 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din cuantumul pedepsei aplicate recurentului inculpat, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 17 aprilie 2009 la 13 mai 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4341/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1903/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
