ICCJ. Decizia nr. 2039/2010. Penal
Comentarii |
|
/ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2039/2010
Dosar nr.5947/108/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2010
Asupra recursurilor penale de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 339 din 17 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad, în baza art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a fost condamnat inculpatul D.P., fiul lui L. şi C.A., deţinut în Penitenciarul Arad, la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen. pe o durată de 3 ani, cu excepţia dreptului de a alege.
În baza art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., cu înlăturarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen. pe o durată de 3 ani, cu excepţia dreptului de a alege.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., art. 65 alin. (3) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare pe care inculpatul o execută şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen. pe o durată de 3 ani cu excepţia dreptului de a alege.
Pe durata şi în condiţiile art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 29 septembrie 2009 la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestului preventiv a inculpatului.
În baza art. 17 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998-999 C. civ., inculpatul a fost obligat să plătească părţilor vătămate M.P.F. prin reprezentant legal M.C. şi M.G. prin reprezentant legal M.A. câte 5000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 477/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad a fost trimis în judecată inculpatul D.P. pentru săvârşirea a două infracţiuni de viol în varianta agravantă, în formă continuată, prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen.
Din probele administrate în cauză în cursul urmăririi penale, respectiv rezoluţia de începere a urmăririi penale, plângerea penală, declaraţiile părţilor vătămate, examinările medico-legale ale acestora, declaraţiile martorilor, declaraţiile inculpatului, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul a locuit în cursul anului 2007 într-o garsonieră împreună cu numita M.A., concubina sa, M.C., sora concubinei şi cu fetiţele acesteia din urmă, respectiv M.P.F. de 11 ani şi M.C. În acelaşi bloc locuieşte şi minora M.G. de 12 ani care este prietenă cu partea vătămată M.P.F.
Profitând de momentele în care rămânea singur acasă cu partea vătămată M.P., inculpatul, în perioada octombrie 2008 - august 2009 a obligat-o pe aceasta să îl masturbeze de mai multe ori şi de două ori să îi facă sex oral, inculpatul ameninţând-o pe partea vătămată că dacă va spune mamei şi mătuşii ce se întâmplă, va scăpa de la închisoare, va veni acasă şi le va omorî. Minora i-a cerut de mai multe ori inculpatului să o lase în pace şi a încercat să evite momentele în care rămânea acasă cu acesta.
În perioada iunie 2009 - septembrie 2009, inculpatul, aflându-se casă doar cu minora M.P. a obligat-o o dată şi pe minora M.G., care venise în vizită, să îl masturbeze alternativ cu M.P. Inculpatul a ameninţat-o în acelaşi mod şi pe partea vătămată M.G.
În toată această perioadă, inculpatul a avut un comportament necorespunzător, deschizând discuţii pe teme sexuale cu minora M.P. şi să vizioneze pe calculator scene pornografice împreună cu cele două minore şi cu martorul M.R.
Inculpatul a recunoscut martorilor M.R. şi M.A. că are o relaţie cu M.P., că o iubeşte şi că aşteaptă să mai crească pentru se căsători cu ea.
Inculpatul a recunoscut iniţial săvârşirea faptelor, pentru ca apoi să revină şi să recunoască doar faptele privitore la minora M.P., iar ulterior, în instanţă a revenit asupra tuturor declaraţiilor date anterior cu motivaţia că s-au făcut presiuni asupra lui de către organele de anchetă.
Din declaraţia pe care inculpatul a dat-o în faţa instanţei, deşi nu a recunoscut săvârşirea faptelor, este evidentă atitudinea pe care acesta a avut-o faţă de minora M.P., pe care a privit-o şi a trata-o nu ca pe o fetiţă de 11 ani ci ca pe o femeie, discutând cu aceasta despre relaţii sexuale şi făcându-i complimente.
S-a reţinut că faptele au fost săvârşite de inculpat profitând de imposibilitatea părţilor vătămate de a-şi exprima voinţa, acestea au vârste la care nu se poate considera că au reprezentarea a ceea ce semnifică din punct de vedere biologic şi moral un act sexual pentru a lua o hotărâre în deplină cunoştinţă de cauză, ceea ce echivalează cu lipsa consimţământului din punct de vede juridic.
Mai mult, în privinţa părţii vătămate M.P., inculpatul a profitat de încrederea pe care aceasta o avea în el, că s-a purtat frumos cu ea, i-a cumpărat diverse lucruri pentru a-i crea sentimentul că o ocroteşte şi că nimic din comportamentul său nu îi va dăuna.
Astfel, s-a reţinut de instanţa de fond că fapta inculpatului, care în mai multe rânduri, în perioada octombrie 2008 - august 2009 a obligat-o pe minora M.P.F. în vârstă de 11 ani să îl masturbeze şi să îi facă sex oral, profitând de vârsta fragedă a acesteia şi ameninţând-o că îi va omora familia dacă va spune cuiva, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzut de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Fapta aceluiaşi inculpat care o dată, în perioada iunie 2009 - septembrie 2009, aflându-se singur în locuinţă împreună cu minorele M.P.F. şi M.G. de 12 ani a obligat-o pe aceasta din urmă să îl masturbeze alternativ cu minora M.P., profitând de imposibilitatea minorei de a-şi exprima voinţa, de vârsta acesteia şi ameninţând-o că o va bate atât pe ea cât şi pe membri familiei sale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., cu înlăturarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) Instanţa de fond a reţinut ca fiind dovedit un singur act material al infracţiunii de viol, apreciindu-se că nu sunt incidente dispoziţiile art. 334 C. proc. pen.
Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi inculpatul D.P.
în motivarea apelului parchetului s-a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului este mult prea blândă în raport cu pericolul social deosebit al infracţiunilor comise şi în mod greşit s-a dispus exceptarea dreptului de a alege de la interzicerea exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen. atât în baza art. 65 alin. (2) C. pen. ca pedeapsă complementară, cât şi pe durata şi în condiţiile art. 71 C. pen. ca pedeapsă accesorie.
Apelul inculpatului nu a fost motivat în scris.
Prin Decizia penală nr. 12/ A din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală s-au respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi inculpatul D.P. împotriva sentinţei penale nr. 339 din 17 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, în deplină concordanţă cu ansamblul probelor existente la dosar.
S-a arătat că situaţia de fapt a fost corect reţinută şi deşi inculpatul nu a recunoscut comiterea faptelor, vinovăţia acestuia rezultă din atitudinea procesuală, cu ocazia primei audieri a recunoscut săvârşirea infracţiunii faţă de ambele minore, iar apoi a recunoscut fapta doar cu privire la minora M.P.
În depoziţiile date în faţa instanţei de părţile vătămate M.P. şi M.G. acestea au descris cu lux de amănunte atitudinea ilicită a inculpatului, declaraţiile acestora coroborându-se cu declaraţia martorului M.R.
S-a reţinut că actele cu caracter obscen asupra celor două părţi vătămate au fost comise de inculpat profitând de neputinţa acestora de a se apăra şi de a reacţiona din cauza vârstei lor fragede şi în lipsa consimţământului lor care nu au avut reprezentarea caracterului acţiunilor efectuate.
În ce priveşte pedeapsa aplicată, s-a apreciat că aceasta este just individualizată în raport de prevederile art. 52 C. pen. şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În ce priveşte pedeapsa accesorie şi cea complementară, aplicate inculpatului s-a arătat că interzicerea generală şi nediferenţiată a dreptului de vot a deţinuţilor, dacă este aplicabilă de drept tuturor deţinuţilor condamnaţi, ce se află în executarea pedepsei, indiferent de natura pedepsei principale şi independent de natura sau gravitatea infracţiunii pe care au comis-o şi de situaţia lor personală, este incompatibilă cu art. 3 din protocolul 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Obligativitatea aplicării dispoziţiei menţionate, de către autoritatea judecătorească română, rezidă din aceea că prin Legea nr. 30/1994 a fost ratificată Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În acelaşi sens s-a făcut referire şi la Decizia nr. 74/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care a statuat că dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I – c) C. pen. nu se va face în mod automat prin efectul legii ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite de art. 71 alin. (3) C. pen.
Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul D.P.
În recursul său, parchetul a criticat hotărârea atacată cu privire la pedepsele aplicate inculpatului, pe care le consideră neîndestulătoare în raport de gravitatea deosebită a infracţiunilor comise şi persoana inculpatului şi în mod nelegal nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen. atât ca pedeapsă complementară, cât şi ca pedeapsă accesorie.
Inculpatul a criticat hotărârea instanţei de apel cu privire la încadrarea juridică dată faptei, solicitând schimbarea încadrării în art. 198 C. pen. întrucât actele sexuale au avut loc cu consimţământul minorelor, cât şi cu privire la pedeapsa aplicată, pe care o consideră exagerată.
Recursurile declarate sunt nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului penal, de limitele de pedeapsă, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
In speţă, aplicarea pedepsei rezultante de 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de viol asupra minorelor M.P. şi M.G. de 11 şi respectiv 12 ani, răspunde criteriilor de individualizare prevăzute de textul de lege menţionat, precum şi dispoziţiilor art. 52 C. pen. privind pedeapsa şi scopul acesteia, putând conduce la reeducarea inculpatului.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că la aplicarea pedepsei principale, instanţa de fond a avut în vedere nu numai pericolul social al faptei şi consecinţele acesteia pe termen lung asupra minorelor, trauma psihică la care cele două fete au fost supuse, dar şi persoana inculpatului care, deşi nu este cunoscut cu antecedente penale, nu a dat dovadă de sinceritate, încercând să inducă în eroare organele judiciare.
Nu numai pedeapsa principală a fost apreciată în mod corect de instanţa de fond, cât şi pedeapsa interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) teza I C. pen., atât ca pedeapsă complementară cât şi accesorie.
Potrivit Deciziei nr. 74 din 5 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind modul de aplicare a pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. s-a stabilit că dispoziţiile art. 71 C. pen. se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I - c) nu se face în mod automat, prin efectul legii ci trebuie supusă aprecierii instanţei de judecată, în raport de criteriile indicate în alin. (3) al art. 71 C. pen.
Procedând la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I C. pen. în baza art. 65 alin. (2) C. pen. şi în condiţiile art. 71 C. pen. instanţa de apel a avut în vedere nu numai dispoziţiile deciziei în recurs în interesul legii menţionate mai sus, cât şi prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi ale Constituţiei României.
Hotărârea instanţei de apel este corectă şi în ce priveşte încadrarea juridică dată faptei comise de inculpat, din probele dosarului rezultând fără nici un dubiu că acesta a săvârşit două infracţiuni de viol în formă continuată asupra celor două minore, prin constrângere şi ameninţare, profitând de imposibilitatea acestora de a se apăra şi de a avea reprezentarea a ceea ce li se întâmplă.
Fată de considerentele menţionate, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, iar recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul D.P. sunt nefondate, urmând a fi respinse în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Se va deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, timpul reţinerii şi arestării preventive.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul D.P. împotriva Deciziei penale nr. 12 din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului reţinerea şi arestarea preventivă de la 29 septembrie 2009 la 25 mai 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 25 mai 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 4350/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2064/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
---|