ICCJ. Decizia nr. 1907/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1907/2010
Dosar nr. 1510/1/2010
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 466 de la 8 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 49375/3/2008 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.D.A. împotriva Deciziei penale nr. 251 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 11 septembrie 2008 la 8 februarie 2010.
A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă, ca instanţă de recurs a reţinut că prin sentinţa penală nr. 734/F din 11 septembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 49375/3/2008 s-a dispus în baza art. 174-175 lit. c) C. pen. şi art. 176 lit. a) C. pen. condamnarea inculpatului L.D.A. la pedeapsa de 22 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.
În temeiul art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen. a fot condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere.
Conform dispoziţiilor art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 22 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi dedusă prevenţia de la 11 septembrie 2008 la zi, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
A fost obligat inculpatul către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă, Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri la plata sumei de 327,88 lei cu titlu de despăgubiri civile.
De asemenea, a fost obligat inculpatul la 3000 lei despăgubiri civile către partea civilă G.F.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul şi la 3500 lei, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt că inculpatul L.D.A. şi victima L.D., soţia sa, locuiau fără forme legale în imobilul situat în Bucureşti, strada S.M., sector 5, aparţinând părţii civile G.F.
Între soţi exista o stare conflictuală generată de absenţele repetate şi nejustificate ale victimei din domiciliul comun şi reproşurile făcute acesteia de către inculpat care o bănuia că întreţine relaţii extraconjugale.
În ziua de 10 septembrie 2008, după ce inculpatul a venit de la serviciu, între cei doi a avut loc o discuţie mai aprinsă; inculpatul a aruncat pe fereastră, în curtea imobilului, mâncarea pregătită de victimă şi i-a adresat acesteia mai multe injurii. În continuare, inculpatul a luat un recipient în care se afla benzină şi a aruncat conţinutul acestuia peste victimă, după care a aprins focul, cu o brichetă.
O parte din benzină, s-a împrăştiat în cameră, pe mobilier şi îmbrăcămintea inculpatului.
În momentul contactului cu flacăra, benzina a luat foc, provocând o explozie ce a condus la spargerea ferestrei şi plafoanelor camerelor, precum şi la incendierea victimei.
Inculpatul a abandonat victima cuprinsă de flăcări, fugind în curte şi apoi în stradă, după care s-a prezentat la organele de poliţie. Deoarece prezenta urme de arsură, fiind şi el afectat de explozie, inculpatul a fost transportat la spital de organele de poliţie.
Victima a rămas în imobil unde a fost găsită până la venirea pompierilor de vecinii alertaţi de zgomotul exploziei, de flăcările care cuprinseseră apartamentul şi fumul gros care ieşea prin uşa imobilului.
Victima a fost găsită în locuinţă, căzută în mijlocul camerei şi arsă aproape în întregime, dar încă în viaţă; a fost transportată cu ambulanţa la Spitalul de Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri unde a decedat după 24 ore de la internare.
Prin raportul medico-legal de necropsie întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală M.M. s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat arsurilor prin flacără gr. II-III, circa 97 % suprafaţă corporală, între leziunile postcombustionale constatate şi deces existând legătură directă de cauzalitate.
Pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa şi că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 174-175 lit. c) şi art. 176 lit. a) C. pen. şi ale art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen.
De asemenea, au fost evidenţiate din considerentele sentinţei pronunţate de prima instanţă, argumentele privind vinovăţia inculpatului prin raportare la mijloacele de probă administrate, referirile la individualizarea pedepsei aplicate, precum şi la latura civilă a cauzei.
S-a mai menţionat faptul că hotărârea pronunţată în cauză a fost atacată cu apel de către inculpat şi partea civilă G.F.
Prin apelul declarat de inculpatul L.D.A. s-a arătat că judecata în prima instanţă a avut loc cu încălcarea dreptului la apărare, prin substituirea apărătorului ales al inculpatului cu un avocat desemnat din oficiu după repunerea cauzei pe rol, fără a exista motive întemeiate sau urgenţă în acest sens.
Nerespectarea dreptului la apărare a fost invocată de inculpat şi în raport de faptul că la pronunţarea soluţiei, prima instanţă nu ar fi avut în vedere concluziile scrise depuse de avocatul ales, deşi amânarea pronunţării se dispusese tocmai pe acest motiv.
De asemenea, a fost criticată greşita nereţinere în favoarea inculpatului a circumstanţei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., arătându-se că inculpatul era victima comportamentului necorespunzător al soţiei şi că acest fond, de permanentă tensiune, inculpatul a cedat, săvârşind fapta ce i se impută.
O altă critică adusă hotărârii primei instanţe a vizat greşita încadrare juridică a faptelor, susţinându-se că acestea au fost comise din culpă.
S-a arătat că inculpatul a stropit victima cu benzină, însă focul a pornit de la ţigara aprinsă a victimei şi, deşi acesta a încercat să o salveze, victima a refuzat, alegând să nu se îndrepte spre ieşire, aşa cum era normal.
În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, prin reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), b) şi c) C. pen.
Apelul declarat de partea civilă G.F. nu a fost motivat în scris şi nici susţinut oral.
Prin Decizia penală nr. 251 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri declarate în cauză, fiind prezentate în considerentele hotărârii menţionate, argumentele instanţei de apel, faţă de criticile formulate de apelanţi.
Şi, împotriva acestei decizii şi, în esenţă, pentru aceleaşi motive, în termen legal, a declarat recurs inculpatul L.D.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 6, 14 şi 17 C. proc. pen.
Recurentul inculpat în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen. a reiterat critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului la termenul când s-a judecat cauza în fond, prin substituirea avocatului ales al inculpatului cu un apărător desemnat din oficiu, dispoziţie ce a avut drept consecinţă o apărare pur formală pentru inculpat, avocatul din oficiu neavând timpul necesar pentru studiul şi cunoaşterea pieselor de la dosar.
S-a solicitat să se constate că, procedându-se în acest mod, au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la dreptul la apărare al inculpatului în procesul penal, încălcare ce atrage nulitatea absolută a hotărârii instanţei de fond, conform art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
În susţinerea cazului de casare privitor la greşita stabilire a pedepsei, s-a invocat omisiunea instanţelor de a reţine în favoarea inculpatului circumstanţa săvârşirii faptei în stare de provocare din partea victimei.
S-a arătat de către inculpat că relaţiile dintre el şi victimă erau tensionate; victima plecase în străinătate fără acordul său, iar de la revenirea în ţară era total schimbată, obişnuind să lipsească din domiciliul comun şi să consume alcool. Potrivit inculpatului, în ziua incidentului, victima i-ar fi reproşat lipsa performanţele sexuale, comparându-l în acest sens cu alţi iubiţi de-ai săi.
În aceste condiţii, inculpatul a reacţionat, aruncând conţinutul recipientului înspre victimă, fără a provoca el însuşi aprinderea focului.
S-a mai susţinut că victima nu avea un handicap locomotor sever, ci mai degrabă un defect de ordin estetic şi că în momentul declanşării focului, aceasta a refuzat să se salveze.
Ca urmare, s-a arătat că moartea victimei s-a datorat într-o oarecare măsură şi propriei atitudini avute după declanşarea focului, prin refuzul victimei de a se autoevacua din imobil ori de a solicita ajutor, comportament atipic unei persoane aflate în situaţia sa.
Cu această argumentare, invocându-se cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., s-a solicitat schimbarea de încadrare juridică în infracţiunea de omor din culpă prevăzută de art. 178 C. pen., susţinându-se că inculpatul nu a intenţionat uciderea victimei.
Instanţa de recurs, examinând cauza în raport de criticile formulate şi cazurile de casare invocate a constatat că recursul inculpatului nu este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Nulitatea hotărârii pronunţate în fond s-a invocat în raport de dispoziţia instanţei privind substituirea apărătorului ales al inculpatului la termenul de dezbateri din 7 septembrie 2009 şi modul în care avocatul desemnat din oficiu a apărat interesele inculpatului.
S-a arătat că dispoziţia de substituire a apărătorului ales nu a ţinut seama de opoziţia inculpatului şi că avocatul numit din oficiu nu a asigurat o apărare efectivă în caz, având în vedere că îl asista pentru prima oară în proces pe inculpat şi nu cunoştea îndeajuns piesele dosarului.
S-a constatat că la judecata în primă instanţă, inculpatul a beneficiat de serviciile unui apărător ales până la termenul din 24 iulie 2009, când procesul s-a judecat în fond.
Încheierea de dezbateri întocmită în cauză a atestat faptul că apărătorul ales al inculpatului a formulat ample concluzii pe fondul acuzaţiilor şi că, la cererea sa, pronunţarea hotărârii finale a fost amânată în vederea depunerii de note scrise.
La termenul stabilit pentru pronunţarea hotărârii, judecătorul cauzei a dispus repunerea procesului pe rol, dispoziţie justificată de necesitatea completării probatoriului prin solicitarea de relaţii de la administraţia Spitalului Clinic de Urgenţe şi Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri, constituit parte civilă în cauză, cu privire la cuantumul cheltuielilor de spitalizare ocazionate de îngrijirile medicale acordate victimei presupusei infracţiunii de omor.
Actele dosarului au confirmat că, după repunerea procesului pe rol, nu au fost administrate alte probatorii şi nu s-au dispus alte măsuri, cu excepţia celei privind cheltuielile de spitalizare efectuate de unitatea spitalicească constituită parte civilă în cauză.
De asemenea, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., a fost stabilit termen intermediar în cauză pentru data de 20 august 2009 în vederea discutării stării de arest a inculpatului.
Apărătorul ales al inculpatului nu s-a prezentat la termenul acordat în acest sens, iar inculpatul a consimţit să fie asistat de un avocat numit din oficiu.
De altfel, cu privire la asistenţa juridică din oficiu asigurată pentru termenul intermediar nici nu s-au formulat obiecţiuni în cauză de către inculpat.
La termenul din 7 septembrie 2008, când au avut loc dezbaterile în fond după repunerea cauzei pe rol, apărătorul ales al inculpatului a lipsit de asemenea nejustificat din instanţă, astfel încât asistenţa juridică pentru inculpat a fost asigurată tot de un avocat numit din oficiu.
Încheierea de dezbateri nu a confirmat opoziţia inculpatului de a fi asistat de avocatul desemnat din oficiu, prealabil acordării cuvântului părţilor pe fondul cauzei; o asemenea opoziţie a fost formulată numai în cadrul acordării ultimului cuvânt al inculpatului, moment procesual prevăzut distinct şi situat în timp după închiderea oricăror dezbateri.
Or, inculpatul avea posibilitatea de a refuza asistenţa juridică din oficiu până la închiderea dezbaterilor.
S-a reţinut în acest sens că înainte de a se acorda cuvântul părţilor în dezbaterea finală, inculpatul a fost întrebat dacă mai are cereri de formulat în proces, cererea de amânare a judecăţii pe motivul neprezentării apărătorului ales, constituind o cerere prealabilă acordării cuvântului în fond.
Nici faptul că inculpatul nu are pregătire de ordin juridic nu a putut fi reţinută ca justificare pentru neformularea în termen a cererii de amânare pentru lipsa apărătorului ales, realitatea demonstrând că, dimpotrivă, persoanele de o condiţie asemănătoare, refuză de o manieră extrem de fermă dezbaterea oricărei chestiuni în lipsa avocatului ales, chiar şi pentru cazul în care le-ar fi uşurată propria situaţie în proces, tocmai ca urmare a imposibilităţii de a înţelege efectele juridice ale problemelor puse în discuţie.
Ca urmare, instanţa de fond nu avea obligaţia de a repune cauza pe rol, pe temeiul cererii inculpatului privind amânarea judecăţii formulată în ultimul cuvânt.
Dispoziţia instanţei de a reţine cauza în pronunţare ulterior acestui moment, nu a nesocotit dreptul la apărare al inculpatului nici pentru faptul că în cadrul dezbaterilor în fond nu s-au formulate alte concluzii, părţile menţionând pe rând că îşi menţin concluziile formulate anterior.
Singurul element de noutate l-a constituit exprimarea poziţiei părţilor cu privire la decontul cheltuielilor de spitalizare depus de partea civilă, după repunerea cauzei pe rol.
Chestiunea în discuţie era însă subsecventă şi subsidiară rezolvării în fond a acţiunii penale şi nu necesita un punct de vedere elaborat din partea avocatului numit din oficiu.
Că acest aspect nu era de importanţă pentru inculpat o dovedeşte şi faptul că acţiunea civilă exercitată de unitatea spitalicească în proces nu a fost contestată de inculpat în căile de atac de care a uzat în cauză.
În ceea ce priveşte latura penală a procesului, apărătorul ales al inculpatului a avut posibilitatea de a formula concluzii în cauză şi de a depune note scrise înainte de repunerea pe rol, apărări ce au fost analizate de instanţă şi examinate separat în considerentele sentinţei pronunţate.
În condiţiile în care situaţia de fapt dedusă judecăţii nu a fost cu nimic modificată după repunerea cauzei pe rol, formularea de concluzii suplimentare nu era necesară, în mod obiectiv.
De asemenea, instanţa de recurs a împărtăşit fără rezerve observaţiile instanţei de apel formulate în legătură cu obligaţiile ce reveneau avocatului ales al inculpatului, pe temeiul mandatului primit în proces.
În raport de considerentele arătate, instanţa de recurs a constatat că, în caz, dreptul la apărare al inculpatului a fost respectat.
Examinând cauza în raport de celelalte critici formulate în recursul inculpatului, instanţa de recurs a constatat că şi acestea sunt nefondate.
Inculpatul a susţinut că nu a intenţionat uciderea victimei şi că rezultatul socialmente periculos pentru viaţă s-a produs din motive ce nu-i sunt imputabile, atât pentru faptul că nu el ar fi declanşat aprinderea focului, care ar fi pornit de la o ţigară aprinsă, cât şi pentru aceea că, ulterior acestui moment, victima ar fi refuzat să se salveze, hotărând să rămână în imobil şi să nu solicite ajutor.
Probele administrate în cauză au demonstrat însă că inculpatul a urmărit uciderea victimei, iar modalitatea în care acesta a acţionat nu a lăsat nici o şansă de supravieţuire victimei.
Astfel, s-a reţinut că pe fondul relaţiilor tensionate existente între părţi, determinate în opinia inculpatului de comportamentul necorespunzător al victimei, care obişnuia să consume alcool, să lipsească de acasă şi să întreţină relaţii extraconjugale, în ziua de 10 septembrie 2008, după ce inculpatul a venit de la serviciu, între părţi a izbucnit o ceartă, inculpatul adresând injurii victimei şi aruncând pe fereastră mâncare pregătită de aceasta.
Potrivit, recunoaşterii inculpatului şi relatărilor victimei, imediat după incident şi în timpul celor 24 ore cât a supravieţuit incendiului, acesta a luat un recipient în care se afla în amestec şi produs petrolier de tipul benzinelor, al cărui conţinut l-a aruncat peste victimă; o parte din amestecul inflamabil s-a împrăştiat în cameră, pe mobilier şi îmbrăcămintea inculpatului.
A rezultat, aşadar, că cel care a creat condiţiile producerii incendiului a fost inculpatul.
Cu referire la acest aspect, este de menţionat că, iniţial, inculpatul a declarat în faţa organelor de poliţie că nu avea cunoştinţă de cauza care determinase producerea incendiului.
Ulterior, şi-a nuanţat declaraţiile, recunoscând că el a fost cel care a împrăştiat amestecul inflamabil, dar că această acţiune nu ar fi urmărit incendierea victimei.
S-a menţionat în acest sens că victima a fost cea care ar fi afirmat în cadrul discuţiei contradictorii avute în ziua incidentului că şi-ar da foc dacă ar putea, referindu-se la starea sa de degradare în care ajunsese să trăiască şi că, în acest context, inculpatul a luat sticla cu benzină pe care o avea în locuinţă şi pe care o folosea la prepararea unei soluţii medicinale şi a aruncat-o în cameră, conţinutul acesteia vărsându-se pe covor şi stropind în cădere şi hainele victimei.
Leziunile prezentate pe corpul victimei nu au lăsat nici o îndoială cu privire la modalitatea în care s-au petrecut faptele.
Raportul medico-legal de necropsie a stabilit că victima prezenta arsuri grave pe circa 97 % din suprafaţa corporală.
Or, dacă victima ar fi fost numai atinsă de stropii în cădere ai amestecului inflamabil din recipient nu putea înregistra arsuri de o asemenea amploare, situate pe întreaga suprafaţă corporală.
Dimpotrivă, faptul constatat a demonstrat că victima a fost ţinta acţiunii conştiente a inculpatului, care a împrăştiat o cantitate suficientă de amestec inflamabil asupra acesteia, urmărind astfel uciderea ei, prin incendiere şi neluarea nici unei măsuri în vederea stingerii focului.
S-a reţinut, de asemenea, că însăşi victima a declarat că inculpatul a turnat benzină peste ea după care i-a dat foc şi a părăsit încăperea.
Faptul că după declanşarea focului, inculpatul a fugit din locuinţă, deplasându-se la poliţie unde a declarat că nu cunoştea cauzele producerii incendiului, în loc de a solicita ajutorul vecinilor şi de a încerca stingerea focului în care ardea soţia sa, a demonstrat că acesta a acţionat în baza rezoluţiei de a ucide victima şi a urmărit prin acţiunile sale suprimarea vieţii acesteia.
Inculpatul a fost cel care a declanşat şi aprinderea focului, observaţiile primei instanţe făcute pe marginea acestui aspect fiind perfect corecte în circumstanţele cazului.
Astfel, şi în opinia instanţei de recurs, incendiul nu putea fi provocat decât de o flacără şi nu de o ţigară aprinsă, având în vedere forţa exploziei. Dacă amestecul cu benzină ar fi fost aprins de la o ţigară, aprinderea nu îmbrăca forma unei explozii.
Or, în speţă, aprinderea focului fusese spontană şi pe o suprafaţă mare.
Întreaga activitate desfăşurată de inculpat - turnarea pe hainele victimei a amestecului inflamabil, urmată de aprinderea focului a relevat prin ea însăşi, rezultatul său inevitabil, moartea victimei, consecinţă pe care nu numai că a prevăzut-o, dar a şi urmărit-o, având în vedere şi atitudinea inculpatului, de totală indiferenţă faţă de victimă, după săvârşirea faptei.
Modalitatea în care a acţionat inculpatul a pus victima în imposibilitate de a reacţiona şi de a se salva.
A rezultat, aşadar, că în mod corect a fost reţinută în cauză încadrarea prevăzută de art. 174-175 lit. c) şi art. 176 lit. a) C. pen., omorul deosebit de grav fiind dat de modalitatea în care inculpatul a înţeles să suprime viaţa victimei, prin cauzarea unor suferinţe puternice prelungite în timp, altele decât cele care însoţesc moartea violentă.
Inculpatul a acţionat asupra victimei din gelozie, bănuind-o că întreţine relaţii în afara căsătoriei.
S-a susţinut de către inculpat că săvârşirea faptei s-a datorat atitudinii provocatorii a victimei care, în ziua incidentului, i-ar fi reproşat lipsa performanţelor sexuale, comparându-l în acel sens cu alţi parteneri de-ai săi.
Nu au fost dovedite însă pretinsele reproşuri ale victimei făcute inculpatului în momentele anterioare producerii incidentului.
S-a dovedit numai că relaţiile dintre părţi erau conflictuale şi că ele aveau ca punct de plecare refuzul victimei de a continua desfăşurarea raporturilor de familie în condiţii normale.
Săvârşirea faptei pe fondul unei stări conflictuale mai vechi nu poate avea însă semnificaţia unei provocări în sensul art. 73 lit. b) C. pen., în lipsa altor elemente de fapt care să determine concluzia că inculpatul a acţionat sub impulsul unei puternice tulburări sau emoţii produse în psihicul său de comportamentul ilicit şi actual al victimei.
Conflictul preexistent dintre inculpat şi victimă şi mai ales cauzele care l-au generat au justificat mai degrabă concluzia că inculpatul a acţionat stăpânit de gelozie şi de neputinţa de a corija comportamentul general al victimei faţă de relaţia lor de familie.
De asemenea, instanţa de recurs a constatat că în cauză nu există temeiuri de reducere a pedepsei, având în vedere contextul de săvârşire a faptei şi modul în care inculpatul a acţionat, suprimând viaţa victimei.
Ca urmare, hotărârile pronunţate în cauză nu au fost supuse cazurilor de casare invocate în susţinerea recursului.
Aşa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului L.D.A. a fost respins, ca nefondat şi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare L.D.A., ce a avut calitatea de recurent inculpat în recurs, contestaţie ce a fost înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1510/1/2010 la data de 19 februarie 2010, fără a arăta în scris motivele de contestaţie în anulare.
La termenul de judecată de la 1 aprilie 2010, Înalta Curte faţă de lipsa dosarului în care s-a pronunţat Decizia contestată a amânat cauza la 13 mai 2010, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data menţionată, aflată la fila 6 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de astăzi, nu s-a dispus citarea contestatorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., pentru apărarea acestuia prezentându-se apărător desemnat din oficiu, avocat K.A.
Înalta Curte a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare.
Apărătorul contestatorului a solicitat să se aprecieze asupra admisibilităţii contestaţiei, în raport cu motivele invocate de contestator.
Reprezentantul M.P. a pus concluzii de respingere, ca inadmisibilă în principiu a contestaţiei în anulare formulată de contestator, arătând că motivele invocate de acesta nu sunt dintre cele expres prevăzute de lege.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul L.D.A., sub aspectul admisibilităţii în principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind inadmisibilă contestaţia în anulare pentru considerentele ce se vor arăta.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură şi nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă şi limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestaţiei în anulare, ceea ce reprezintă o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
Astfel, în conţinutul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, sunt prevăzute cazurile de contestaţie în anulare, statuându-se că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) – i)1, cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1). Dispoziţiile art. 387 din acelaşi cod referitoare la cererea de contestaţie stipulează condiţiile referitoare la aceasta, respectiv la titulari şi motive, în sensul că:
„(1) Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) şi d), şi de procuror.
(2) În cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e) trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora."
De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e), fără citarea părţilor. (2) Instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate."
Înalta Curte, verificând contestaţia în anulare formulată de contestatorul L.D.A., prin prisma dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen., referitoare la admisibilitatea în principiu, a constatat că cererea de contestaţie în anulare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 387 cu referire la art. 386 C. proc. pen., respectiv contestatorul nu a arătat motivele pe care se sprijină contestaţia din cele prevăzute expres şi limitativ de art. 386 C. proc. pen., nedepunând şi neinvocând dovezi în susţinerea acestora.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul L.D.A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din 8 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 49375/3/2008.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul L.D.A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din 8 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 49375/3/2008.
Obligă contestatorul la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4345/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1915/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
