ICCJ. Decizia nr. 1915/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1915/2010
Dosar nr. 4080/1/2010
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă de la 6 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 39490/3/2009 (1092/2010) s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului S.C.A.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului S.C.A.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 1817/P/2009 a fost trimis în judecată inculpatul S.C.A. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, faptă prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), imputându-i-se că în dimineaţa de 28 iunie 2009, în timp ce se afla în zona B.V., fără o motivaţie anume, a lovit cu pumnul şi apoi cu o sabie de aproximativ 5-60 cm. lungime, în zona capului, pe partea vătămată K.R., provocându-i o leziune traumatică în zona temporală dreaptă.
Prin sentinţa penală nr. 238 din 26 martie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, prin apărătorul ales şi, în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, respectiv din art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul S.C.A. la 1 an închisoare în regim de detenţie, cu aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
Inculpatului i-a fost menţinută starea de arest, deducându-i-se la zi prevenţia.
Curtea de apel a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. şi art. 3001 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 160b C. proc. pen. care prevăd că arestarea inculpaţilor poate fi menţinută, în cursul judecăţii, motivat, fie dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, fie dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Din economia dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen. rezultă că la menţinerea arestării preventive, se impun a fi verificate, faţă de fiecare persoană pentru care se solicită menţinerea arestului preventiv, următoarele condiţii:
a) măsura preventivă a fost dispusă anterior în mod legal, există un mandat de arestare pus în executare, iar durata arestării nu a expirat;
b) temeiurile iniţiale care au fost avute în vedere la luarea măsurii impune în continuare privarea de libertate sau nu există temeiuri noi care să determine revocarea sau înlocuirea măsurii.
Analizând în concret, fiecare din cerinţele legale sus amintite, curtea de apel a constatat, în raport şi de probatoriile existente la dosarul cauzei, că sunt îndeplinite exigenţele prevăzute de art. 143 şi art. 146 C. proc. pen. raportat la art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Astfel, există certitudinea violentării părţii vătămate de către inculpat şi, indiferent de încadrarea juridică finală pe care o va îmbrăca la finalul cercetării judecătoreşti această manifestare a inculpatului a apreciat că modalitatea în care s-a desfăşurat aceasta din partea inculpatului: fără o motivaţie precisă, chiar şi după ce partea vătămată şi-a declinat calitatea de militar denotă un pericol concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta cercetarea în stare de libertate a inculpatului, având în vedere şi faptul că acesta nu este la primul conflict cu legea penală, fiind condamnat anterior de două ori, inclusiv pentru o infracţiune de violenţă (art. 239 alin. (1) şi (4) C. pen.) ceea ce denotă un potenţial violent al acestuia.
De altfel, acest lucru a fost avut în vedere şi de instanţa fondului, care, deşi a achiesat la solicitarea apărătorului ales al inculpatului de schimbare a încadrării juridice, concluzionând că fapta acestuia ar fi prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., a apreciat că se impune menţinerea arestării lui preventive.
Prin urmare, s-a apreciat că, condiţiile cumulative cerute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. se menţin, atât în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei mai mare de 4 ani la care este posibil a fi condamnat inculpatul pentru fapta dedusă judecăţii, cât şi cu privire la existenţa unor probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În accepţiunea curţii, art. 148 lit. f) C. proc. pen. presupune doar o analiză strict criminologică prin aprecierea elementelor probatorii existente deja la dosarul cauzei, necesitând efectuarea unor probatorii separate sub aspectul ultimei cerinţe a acestui articol pentru că altfel ar trebui acceptat că se pot administra probe privind un comportament viitor şi imprevizibil al inculpatului, ceea ce este nu numai imposibil, dar şi inadmisibil, având în vedere că probele trebuie să fie certe în momentul solicitării lor.
În raport de consideraţiile ce preced, în temeiul art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen., curtea de apel a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului S.C.A. şi i-a menţinut starea de arest preventiv.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termenul legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegala menţinere a stării de arest preventiv a inculpatului.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, procurorul a considerat încheierea de şedinţă nelegală şi netemeinică în raport cu dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., text de lege care a constituit temeiul juridic al arestării preventive a inculpatului.
Potrivit art. 148 lit. f) C. proc. pen. măsura arestării preventive poate fi luată (şi implicit menţinută) dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Având în vedere împrejurarea că instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-174 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen. a constatat că prima condiţie a textului de lege mai sus menţionat nu este îndeplinită, întrucât această din urmă infracţiune este sancţionată cu amenda sau închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
Faţă de cele de mai sus, procurorul a considerat că în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 160b alin. (3) C. proc. pen., ci dispoziţiile art. 160b alin. (2) C. proc. pen. în raport de care instanţa trebuia să revoce măsura arestării preventive.
Faţă de cele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) raportat la art. 160b alin. (4) C. proc. pen. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
La termenul de astăzi, în recurs, reprezentantul M.P., având cuvântul asupra recursului declarat, în concluziile orale, în dezbateri a susţinut că se impune admiterea acestuia, întrucât ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului într-o altă faptă, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 4 ani, nu mai subzistă temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi nu se mai justifică menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Apărătorul recurentului inculpat a solicitat admiterea recursului parchetului, casarea încheierii şi în rejudecare a se dispune revocarea măsurii arestării inculpatului şi punerea acestuia în libertate.
În ultimul cuvânt, recurentul inculpat a solicitat punerea sa în libertate.
Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin prisma dispoziţiilor art. 3856 cu referire la art. 141 C. proc. pen. aşa cum a fost modificat prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006, Înalta Curte constată recursul parchetului declarat împotriva încheierii din 6 mai 2010, ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Legiuitorul român a reglementat în conţinutul art. 148 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006 condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului.
Aşadar, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există cazul când inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Din perspectiva tehnicii de reglementare folosită rezultă două categorii de condiţii ce trebuie a fi îndeplinite cumulativ la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat.
Astfel, o primă categorie impune îndeplinirea, atât a condiţiilor prevăzute în art. 143 C. proc. pen., cât şi existenţa cazului stipulat la art. 148 lit. f) din acelaşi cod, realizarea acestora fiind cumulativă, prin folosirea conjuncţiei „şi", iar a doua categorie de condiţii, care, la rândul lor trebuie realizate cumulativ, folosindu-se aceeaşi conjuncţie, sunt cele stipulate chiar în conţinutul art. 148 lit. f) C. proc. pen., aceea privind cuantumul legal al pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită de inculpat şi anume pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum şi cea referitoare la existenţa probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte prima condiţie statuată la art. 148 lit. f) C. proc. pen., legiuitorul instituie un criteriu legal alternativ pe care îl raportează la infracţiunea săvârşită de inculpat şi anume acela ca legea să prevadă pentru aceasta, pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
Potrivit art. 141 C. pen. referitor la pedeapsa prevăzută de lege, conţinutul normei explică sensul juridic al expresiei în accepţiunea legii penale şi anume acela că „prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen. referitoare la verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii, legiuitorul prevede că „în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b.
În conţinutul art. 160b alin. (1) – (3) C. proc. pen. modificat prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006 se stipulează că în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Din analiza cauzei rezultă că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 1817/P/2009 emis la 5 octombrie 2009, inculpatul S.C.A. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Faţă de inculpatul S.C.A. a fost luată în cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive pe o durată de 29 de zile, de la 29 iunie 2009, până la 27 iulie 2009 inclusiv, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de cameră de consiliu din data de 29 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 28122/3/2009, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 157/UP din data de 29 iunie 2009, măsură ce a fost prelungită ulterior în aceeaşi fază procesuală, pentru ca în faza judecăţii, în primă instanţă să fie verificată şi menţinută.
Prin sentinţa penală nr. 238 de la 26 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 39490/3/2009 a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de către inculpatul S.C.A. prin apărător ales, iar în baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, din fapta prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în fapta prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), text de lege în baza căruia a condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, în regim de detenţie şi a menţinut starea de arest a inculpatului, a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 28 iunie 2009 la zi, dispunând celelalte măsuri, în condiţiile dispozitivului hotărârii arătate.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul S.C.A., iar în calea ordinară arătată, prin încheierea de şedinţă din 6 mai 2010, instanţa de apel a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, menţinând starea de arest a inculpatului, încheiere ce face obiectul prezentului recurs.
Înalta Curte, verificând încheierea atacată, prin raportarea prevederilor mai sus menţionate, al căror conţinut a fost evidenţiat în mod concret şi din perspectiva tehnicii legislative folosite de legiuitor, pe calea interpretării gramaticale, la infracţiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică de către prima instanţă, respectiv art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul S.C.A., menţinându-se măsura arestării preventive a acestuia, ce a fost constatată legală şi temeinică şi menţinută şi de către instanţa de apel, consideră că această din urmă instanţă a dispus cu nerespectarea dispoziţiilor legale, măsurile arătate.
Astfel, chiar dacă prin hotărârea dată de prima instanţă, ce nu are caracter definitiv, a fost schimbată încadrarea juridică a infracţiunii pretins a fi săvârşită de inculpat, într-o altă infracţiune pretins ca fiind comisă şi anume aceea de loviri sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), exista obligaţia instanţei de apel să verifice legalitatea şi temeinicia menţinerii măsurii arestării preventive dispuse de prima instanţă, prin prisma dispoziţiilor art. 3002 raportate la art. 160b C. proc. pen., în raport cu această ultimă infracţiune, neavând relevanţă infracţiunea iniţială pretins a fi săvârşită pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, întrucât controlul judiciar asupra măsurii arestării preventive este limitat, în raport cu fapta, în care a fost schimbată încadrarea juridică prin hotărârea pronunţată.
Odată investită pe calea ordinară a apelului împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, curtea de apel, ca instanţă de apel avea obligaţia sub aspectul controlului judiciar al măsurii preventive menţinute de prima instanţă, să verifice, în mod concret subzistenţa sau nu a temeiurilor prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen. la infracţiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică a faptei şi anume la aceea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), pretins a fi comisă de către inculpatul S.C.A., în condiţiile stabilite de prima instanţă.
Or, instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen., în mod nelegal a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului, dispusă de prima instanţă, faţă de infracţiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică, respectiv cea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) din acelaşi cod, ignorând una din condiţiile impuse de art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi anume aceea de legalitate, referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de inculpat şi anume detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, deoarece infracţiunea mai sus arătată se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Astfel, limita maximului special al pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru art. 180 alin. (2) C. pen., şi anume de 2 ani închisoare este inferioară, limitei pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită pentru care se poate dispune măsura arestării preventive, respectiv aceea mai mare de 4 ani, aşa încât menţinerea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat S.C.A. este nelegală, impunându-se revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului, în condiţiile art. 160b alin. (2) C. proc. pen., având drept consecinţă punerea de îndată în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosar nr. 39490/3/2009 (1092/2010 ), privind pe intimatul inculpat S.C.A.
Se va casa încheierea atacată şi, rejudecând, în baza art. 160b alin. (2) C. proc. pen. va revoca măsura arestării preventive a inculpatului S.C.A. şi va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apărarea intimatului inculpat, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosar nr. 39490/3/2009 (1092/2010), privind pe intimatul inculpat S.C.A.
Casează încheierea atacată şi, rejudecând, în baza art. 160b alin. (2) C. proc. pen., revocă măsura arestării preventive a inculpatului S.C.A. şi dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apărarea intimatului inculpat, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1907/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4348/2010. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
