ICCJ. Decizia nr. 1953/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1953/2010
Dosar nr. 4178/1/2010
Şedinţa publică din 17 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, având pe rol spre soluţionare apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul N.M. (fiul lui l. şi al N. cercetat în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav şi violare de domiciliu, prevăzute şi pedepsite de art. 174 -175 alin. (1) lit. a) - art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.) împotriva sentinţei penale nr. 193 din 10 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia penală, la termenul din 4 mai 2010, a luat în examinare, din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., legalitatea luării şi temeinicia menţinerii stării de arest preventiv a inculpatului N.M. şi a fixat termen la 25 mai 2010, pentru soluţionarea apelurilor formulate în cauză.
Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului N.M., reţinând că în mod legal şi temeinic, atât prima instanţă, cât şi instanţa de control judiciar au constatat că măsura arestării preventive dispusă anterior este legală şi temeinică, fiind luată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, iar motivele care au stat la baza luării ei, subzistă şi în prezent, neintervenind elemente noi care să determine adoptarea altei soluţii.
Instanţa de prim control judiciar a mai menţionat în considerente că, pe de o parte, inculpatul a fost reţinut legal, pe baza condamnării pronunţată de un tribunal competent (Tribunalul Bucureşti secţia I penală, care prin sentinţa penală nr. 193 din 10 martie 2010, printre altele, l-a condamnat pe inculpatul N.M. la o pedeapsă rezultantă de 25 închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. a) - art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.), iar pe de altă parte, că există motive verosimile de a bănui că inculpatul apelant se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost cercetat şi condamnat, în primă instanţă, în speţă, fiind îndeplinite cumulativ dispoziţiile art. 143 cu referire la art. 681 C. proc. pen.
Prin aceeaşi încheiere, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a mai reţinut că, în cauza dedusă judecăţii, există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, existând indicii temeinice de vinovăţie pentru inculpatul N.M. (art. 160b C. proc. pen. art. 143 C. proc. pen. combinat cu art. 148 lit. f) C. proc. pen.), iar infracţiunile pentru care inculpatul recidivist a fost cercetat, trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă (omor deosebit de grav şi violare de domiciliu în concurs real) sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 4 ani.
Totodată, s-a mai constatat, justificat, de către instanţa de apel, faţă de natura şi gravitatea faptelor de care este acuzat inculpatul şi raportat la împrejurările şi modalităţile în care se reţine că a acţionat, la urmările produse, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva încheierii mai sus - menţionate, în termen legal, a formulat recurs inculpatul N.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeincie, pentru motivele detaliate în partea introductivă a prezentei decizii.
La termenul fixat pentru soluţionarea cauzei, recurentul inculpat, prin apărător, în esenţă, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a acestuia, arătând că nu mai subzistă temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea măsurii fată de acesta.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 160a alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa, poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi dacă există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În speţa dedusă judecăţii, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că inculpatul N.M. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti emis la data de 03 iunie 2008, sub nr. 3071/P/2008, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. a) - art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 192 alin. (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În esenţă, s-a reţinut, că în fapt, în data de 11 decembrie 2008 ora 17.30, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost sesizat telefonic de către dispeceratul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Ilfov cu privire la faptul că, în aceeaşi zi, în jurul orelor 17.00, a fost ucisă o persoană de sex feminin, numita D.M.C., în curtea imobilului său din oraşul Voluntari, aceasta fiind atacată de către fostul concubin, numitul N.M., în vârstă de 32 de ani, cu un cuţit cu lama de circa 30 de centimetri.
S-a mai reţinut că inculpatul i-a aplicat nouă lovituri de cuţit în partea stângă spate a toracelui, hemitoracelui şi în coapsa stângă şi că atacul a fost extrem de rapid şi deosebit de violent, victima neapucând să reacţioneze în nici un fel, două dintre lovituri traversându-i victimei, din lateral, întreaga cutie toracică şi secţionându-i inima şi ambii plămâni.
Prin sentinţa penală nr. 193 din 10 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, l-a condamnat pe inculpatul N.M. la o pedeapsă rezultantă de 25 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor astfel cum au fost reţinute în sarcina sa.
De asemenea, se mai reţine că prima instanţă, corect şi justificat a constatat că faptele pentru care inculpatul a fost cercetat şi dedus judecăţii sunt grave şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia, iar pedepsele prevăzute de legea penală pentru infracţiunile reţinute în actul de inculpare sunt mai mari de 4 ani închisoare.
Totodată, Înalta Curte constată că existenţa pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării inculpatului în libertate, s-a relevat urmare modalităţii violente în care acesta a acţionat, numărului mare de lovituri aplicate, obiectului vulnerant folosit, dar şi consecinţelor nefaste produse (întrucât inculpatul a lovit cu intensitate şi în mod repetat cu cuţitul pe fosta sa concubină.în zona cutiei toracice, unde se află organe vitale, secţionându-i inima şi ambii plămâni şi,în final, provocându-i decesul).
Prin urmare, în speţă, justificat, s-a apreciat că sunt îndeplinite, atât cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., cât şi cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. dispunându-se, întemeiat, menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Înalta Curte mai constată că, deşi pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul ca trăsătură esenţială a infracţiunii, nu se poate face abstracţie de natura şi gravitatea faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, de împrejurările şi modalitatea extrem de violentă în care a acţionat acesta şi, nu în ultimul rând, de consecinţele ireversibile ale faptei sale reprobabile, întrucât a ucis-o cu sânge rece pe fosta sa concubină, mama fiului său, privându-l astfel, pe minor de afecţiunea şi grija maternă.
S-a mai reţinut, corect, că toate aceste împrejurări au reliefat periculozitatea inculpatului şi au avut ca rezultat o stare de temere şi nesiguranţă în rândul comunităţii locale, aşa încât lăsarea sa în libertate ar avea o rezonanţă negativă la nivelul societăţii civile şi insecuritate socială.
De asemenea, Înalta Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O., câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente şi suficiente a o justifica, mai ales că o detenţie preventivă de 1 an şi 4 luni (inculpatul N.M. fiind reţinut la 12 decembrie 2008 şi ulterior arestat preventiv din 13 decembrie 2008, conform mandatului de arestare preventivă emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, din aceeaşi dată), nu depăşeşte un termen rezonabil în sensul art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O.
De asemenea, Înalta Curte, în raport şi de prevederile art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că "se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia", constată, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă, că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor şi de gravitatea acestora, dar mai ales efectul negativ resimţit de societatea civilă în cazul lăsării acestuia în libertate, constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect incidenţa, dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât cauza se află încă în faza soluţionării apelurilor în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu termen fixat la 25 mai 2010.
De asemenea este evident, îndeplinită şi condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică, întrucât toate infracţiunile pentru care a fost cercetat şi dedus judecăţii sunt, prin ele însele, fapte grave ce au adus atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege: libertatea şi viaţa persoanei, pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpatul, fiind actual şi concomitent cu cel al posibilităţii influenţării probelor, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, reţinând corect, îndeplinirea cumulativă a dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat corect atunci când a menţinut, justificat, măsura arestării preventive a inculpatului, constatând motivat, că există indicii temeinice că acesta a săvârşit faptele deduse judecăţii, fapte care, prin modalităţile prin care s-au comis, conduc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Totodată, Înalta Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpatului N.M. exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor oneşti în actul de justiţie, iar manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii.
De altfel, legalitatea şi temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată, constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere nu s-au schimbat, neputând fi reţinută susţinerea apărătorului recurentului inculpat, în sensul că, această măsură nu se mai impune, urmând a fi revocată .
Pentru considerentele mai sus-enunţate şi constatând că judecarea cauzei cu inculpatul în stare de arest, cel puţin până la acest moment, va asigura celeritatea şi buna desfăşurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva încheierii din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 24345/3/2009 (nr. 1093/2010).
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-l obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva încheierii din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 24345/3/2009 (nr. 1093/2010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1902/2010. Penal. Tăinuirea unui bun provenit... | ICCJ. Decizia nr. 3608/2010. Penal → |
|---|
