ICCJ. Decizia nr. 2082/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2082/2010
Dosar nr. 4530/1/2010
Şedinţa publică din 26 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 17 mai 2010 Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 6052/86/2009, a dispus în baza art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160b alin. (4) C. proc. pen. menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor P.O. şi L.L.
Pentru a pronunţa această încheiere instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 41 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Suceava, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul P.O., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, faptă prev. şi ped. de art. 323 Cp. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de introducere în ţară de droguri de mare risc şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a condamnat pe inculpatul P.O., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen. a contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi.
S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată reţinută în sarcina inculpatului L.L. şi prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea de deţinere de droguri de mare risc.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârşirii infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, faptă prev. şi ped. de art. 323 C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003.
În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 a condamnat pe inculpatul L.L., la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de introducere în ţară de droguri de mare risc şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a condamnat pe acelaşi inculpat, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen. a contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă şi aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor P.O. şi L.L.
Măsura arestării preventive a inculpaţilor a fost luată prin încheierea nr. 20/ A din 13 iunie 2009 şi, respectiv nr. 18/ A din 13 iunie 2009 pentru o perioadă de 29 zile, motivat de faptul că sunt date temeiurile prev. de art. 143, 148 C. proc. pen., respectiv că sunt indicii temeinice de comitere a faptelor pentru care sunt cercetaţi, pedepsele prevăzute de lege sunt mai mari de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura a fost menţinută pe toată durata soluţionării cauzei în primă instanţă.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b C. proc. pen.
Conform art. 160b alin. (3) teza I C. proc. pen., în cazul în care instanţa constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea acestei măsuri.
Analizând persistenţa temeiurilor avute în vedere la luarea şi ulterior menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, Curtea a constatat că acestea subzistă în cauză.
Din materialul probator efectuat până în prezent, s-a relevat că există dovezi din care rezultă presupunerea de comitere, de către inculpaţi, a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată şi ulterior condamnaţi de către prima instanţă, subzistând aşadar temeiul prev. de art. 143 C. proc. pen.
Relativ la temeiul prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Curtea a reţinut că faţă de natura şi modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunilor, împrejurările în care inculpaţii au acţionat, gravitatea deosebită a faptelor şi urmările produse, lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Chiar dacă de la momentul comiterii faptei s-a scurs o perioadă de timp, rezonanţa ei în rândul colectivităţii din care părţile fac parte nu s-a diminuat şi nu a dispărut.
Aşadar, s-a apreciat că subzistă şi la acest moment în cauză temeiurile ce au stat la baza luării acestei măsuri, nejustificându-se revocarea ei sau înlocuirea cu una restrictivă de drepturi dintre cele prev. de art. 145, respectiv 1451 C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri în termen legal au declarat recurs inculpaţii P.O. şi L.L.
La termenul de astăzi 26 mai 2010, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpaţi, a solicitat admiterea recursurilor, casarea încheierii recurate, revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea inculpaţilor în stare de libertate, considerând că aceştia nu pot influenţa cursul judecării cauzei, solicitând ca instanţa să aibă în vedere faptul că până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpaţii pot fi judecaţi în stare de libertate.
Examinând recursurile declarate de inculpaţii P.O. şi L.L. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta sunt nefondate.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de apel este legală şi justificată.
Astfel, procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului preventiv în temeiul art. 3002 C. proc. pen., cu art. 160b C. proc. pen., „dacă instanţa constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanţa menţine prin încheiere motivată, arestarea preventivă". Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva inculpaţilor nu s-au schimbat.
Alegerea şi menţinerea măsurii de prevenţie se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor de împrejurările concrete în care se presupune că s-au comis, etc.
Privită din perspectiva criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, s-a raportat şi prin prisma circumstanţelor concrete ale cauzei, cum ar fi: consecinţele produse sau care s-ar fi putut produce, frecvenţa infracţiunilor de acest gen şi necesitatea unei prevenţii generale şi nu în ultimul rând la atitudinea procesuală a apelanţilor inculpaţi.
Prin lăsarea în libertate a apelanţilor-inculpaţi s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială de nesiguranţă, în opinia publică fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalităţii actului de justiţie, în condiţiile în care cetăţenii ar constata că persoane acuzate de săvârşirea unor infracţiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în libertate.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate apelanţilor-inculpaţi trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franţei (de exemplu cauza L., hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
În cauza dedusă judecăţii s-a constatat, pentru aspectele mai sus prezentate, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, subzistă şi în prezent, infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi apelanţii-inculpaţi de instanţa de fond sunt în măsură, prin natura lor şi consecinţele produse şi care s-ar fi putut produce, să releve un pericol cert, real şi actual pe care l-ar prezenta inculpaţii pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi în raport de fapta ce formează obiectul judecăţii", se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din C.E.D.O., art. 5 parag. 3 din Convenţie, modificat prin Protocolul nr. II, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Referindu-se la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statut ca acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente(Decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau "o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privinţă, Curtea Europeană face precizarea ca noţiunea de "acuzaţie penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de "urmări importante" privitoare la situaţia învinuitului (Decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza H. c. Olandei).
Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data pronunţării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (Decizia din 27 iunie 1968 în cauza E. contra Germaniei).
Curtea Europeană a avut în vedere şi "comportamentul acuzatului" cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza D. contra Franţei).
Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a apelanţilor-inculpaţi nu a putut fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluţionare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menţinerii măsurii arestului preventiv este conformă şi cu aceste dispoziţii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că lăsarea apelanţilor-inculpaţi în libertate, în această fază a procesului penal ar genera, aşa cum se arăta, o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret pentru ordinea publică şi că prin operaţiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. a fost examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă, precum şi celelalte probe administrate, acestea fiind cele care au conferit elemente în susţinerea pericolului concret pentru ordinea publică, şi pe cale de consecinţă pentru menţinerea măsurii arestului preventiv al inculpaţilor.
Desigur că în aprecierea pericolul concret pentru ordinea publică, care nu se confundă cu gradul de pericol social al infracţiunii reţinute în sarcina inculpaţilor, trebuie analizate şi împrejurările comiterii faptei, dar nici nu poate fi ignorată gravitatea acestora, presupuse a fi fost comise de inculpaţi, cât şi a urmărilor produse dar mai ales la amploarea pe care au cunoscut-o săvârşirea unor asemenea fapte în ultimul timp în ţara noastră; toate acestea însă reclamă intervenţia cât mai urgentă a autorităţilor în stoparea cât mai eficientă a unor asemenea fapte, ori o asemenea intervenţie se poate realiza prin aplicarea măsurii arestului preventiv, realizându-se astfel un act de justiţie eficient.
Menţinerea stării de arest a celor doi apelanţi-inculpaţi s-a considerat a fi justificată şi prin prisma art. 5 parag. 1 din C.E.D.O., inculpaţii fiind condamnaţi chiar nedefinitiv de o instanţă de judecată independentă şi imparţială.
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Constatând că sunt întrunite atât cerinţele art. 148 lit. f), art. 3002 şi ale art. 160b alin. (3) C. proc. pen., cât şi prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.O. şi L.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 mai 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 6052/86/2009.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenţii inculpaţi P.O. şi L.L. vor fi obligaţi la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.O. şi L.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 mai 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 6052/86/2009.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4563/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2084/2010. Penal. Contestaţie (Plângere) cu... → |
|---|
