ICCJ. Decizia nr. 2219/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2219/2010
Dosar nr. 2339/1/2010
Şedinţa publică din 7 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 970 din 15 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de părţile civile W.E., G.C.I. şi G.L. împotriva deciziei penale nr. 111/A din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpatul D.F., s-a dispus casarea acestei decizii şi a sentinţei penale nr. 863/PI din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Timiş, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei şi infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., la greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., cât şi cu privire la soluţionarea laturii civile.
Rejudecând, s-a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei din trei infracţiuni prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., în tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 176 lit. b) C. pen. şi în baza acestui text, cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul D.F la 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. inculpatul a fost condamnat la 1 an închisoare.
Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de câte 1000 lei daune morale către părţile civile W.E., G.C.I. şi G.L. şi la 72,08 lei despăgubiri civile către Spitalul Judeţean Timişoara.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Pentru a decide astfel instanţa de recurs, primind criticile din recursurile declarate de procuror şi de părţile civile a constatat că dispoziţiile de schimbare a încadrării juridice data faptelor prin rechizitoriu din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 176 lit. b) C. pen. în trei infracţiuni de lovire prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen. şi cea de achitare pentru infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., precum şi neacordarea daunelor morale pentru părţile civile sunt greşite.
Astfel, s-a reţinut că, pe fondul unor neînţelegeri anterioare, la 29 octombrie 2002 între părţi a avut loc un conflict violent, în urma căruia părţile vătămate au suferit leziuni ce au necesitat mai multe zile de îngrijiri medicale.
Partea vătămată W.E. a fost internată la Spitalul Judeţean Timişoara Secţia chirurgie cu diagnosticul „plagă tăiată cervicală posterioară, regiunea parietooccipitală stânga, prin heteroagresiune" şi plăgi în alte zone ale capului (cervicală, parietală, în zona feţei – piramida nazală şi la membrele inferioare) produse cu un corp tăietor înţepător, stabilindu-se conform actului medico – legal din dosar că victima a avut nevoie de 12 zile de îngrijiri medicale, fără ca viaţa să îi fie pusă în primejdie.
Referitor la partea vătămată G.C.I. s-a constatat că ea a suferit plăgi în regiunea maxilară dreaptă, două plăgi de câte 2,5 cm. În zona temporal stânga şi antero posterior, o plagă verticală care o intersectează pe prima, de 3 cm., toate urmare a unor lovituri directe şi repetate cu corp tăietor înţepător.
Privitor la partea vătămată G.L. s-a constatat că ea a suferit plăgi la mâna dreaptă produse prin loviri directe cu corp tăietor, leziuni ce au necesitat pentru vindecare 7 zile de îngrijiri medicale.
Având în vedere că loviturile au vizat zone vitale ale corpului victimelor, respectiv capul, toracele, abdomenul, iar intensitatea loviturilor a fost foarte mare, una dintre răni în regiunea cervicală având o adâncime de 7 cm, că aceste lovituri au fost aplicate cu un briceag având lama suficient de lungă pentru a produce leziunea cu adâncimea arătată, instanţa de recurs a concluzionat că pe plan subiectiv inculpatul a acţionat cu intenţia de ucidere a victimelor şi că acest rezultat s-a produs din motive independente de voinţa sa.
Totodată, s-a constatat că, în momentul declanşării agresiunii, inculpatul se afla într-o puternică stare de tulburare, după declanşarea discuţiei cu partea vătămată G.C., iar apariţia celorlalte două părţi vătămate şi reacţia lor violentă a simplificat starea de tulburare.
Având în vedere că locul incidentului a fost în curtea părţilor vătămate, unde inculpatul a intrat înarmat, deţinând un briceag şi a refuzat să părăsească acea curte, instanţa de recurs a constatat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen. în ambele modalităţi.
Sub aspectul laturii civile s-a considerat că părţile vătămate, urmare agresiunii inculpatului, sunt îndreptăţite la acordarea daunelor morale de câtre 1000 lei, echivalent al prejudiciului estetic şi al suferinţelor la care acestea au fost expuse.
În contra acestei decizii, inculpatul D.F. a formulat la 16 martie 2010 contestaţia în anulare în baza art. 386 lit. e) C. proc. pen. susţinând că hotărârea instanţei de recurs este greşită sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 38514 alin. (1) şi art. 385 16 alin. (1) C. proc. pen.
Examinând cererea de contestaţie în baza art. 391 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. se constată că aceasta nu este admisibilă.
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când la judecata recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1).
Pe de altă parte, conform textelor menţionate, ascultarea este obligatorie când inculpatul prezent, nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.
2. Din examinarea actelor dosarului se constată că inculpatul a fost ascultat cu privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată atât la instanţa de fond (fila 56 dosar tribunal), cât şi la cea de apel (fila 54 dosar) – el formulându-şi apărări în legătură cu infracţiunile imputate şi cerând schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 176 lit. b) C. pen. cu cea de lovire prevăzută de art. 180 alin. (3) C. pen. – trei fapte, cerere încuviinţată de instanţă.
La fel inculpatul a fost ascultat şi şi-a formulat apărarea şi în legătură cu infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. în sensul că incidentul nu a avut loc în contra părţii vătămate ci în afara ei, în stradă.
3. Potrivit textelor evocate ascultarea inculpatului este obligatorie şi când împotriva lui nu s-a formulat o soluţie de condamnare.
Aceasta înseamnă că instanţele anterioare să fi pronunţate anterior achitarea pentru toate faptele deduse judecăţii iar în calea de atac a recursului să fie pronunţată pentru prima dată o soluţie de condamnare pentru respectivele fapte.
Or, în cauză, inculpatul a fost condamnat pentru agresiunea săvârşită asupra celor trei victime, în curtea acestora, iar instanţa de recurs a corectat soluţiile anterioare, procedând la schimbarea încadrării juridice conform celor ce preced, reţinând şi săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.
În această situaţie, potrivit textelor legale arătate, instanţa de recurs nu era obligată să procedeze la ascultarea inculpatului, în condiţiile în care împotriva acesteia s-a pronunţat soluţia de condamnare pentru una dintre fapte.
4. Potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., cererea de contestaţie poate fi admisă în principiu dacă este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul invocat este din cele prevăzute în art. 386 şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt în dosar.
Deşi primele două codiţii sunt îndeplinite, în legătură cu a treia condiţie, în cauză nu sunt întrunite cerinţele de admisibilitate, în absenţa obligaţiei de ascultare a inculpatului.
5. În consecinţă, Curtea urmează a respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul D.F., cu obligarea acestuia potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. la 300 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul D.F. împotriva deciziei nr. 970 din 15 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2204/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2236/2010. Penal - → |
|---|
