ICCJ. Decizia nr. 2256/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2256/2010
Dosar nr. 4744/1/2010
Şedinţa publică din 9 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 27 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului R.D. în baza art. 3002 şi art. 160b C. proc. pen., apreciind că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat impunând în continuare menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.D., apreciind-o ca nelegală şi netemeinică, întrucât temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat, faţă de declaraţia dată la termenul din 27 mai 2010 de către inculpata P.V., iar cercetarea judecătorească se apropie de final, astfel încât nu mai subzistă indiciile din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele de care este acuzat. De asemenea, lăsarea în libertate a inculpatului nu poate prezenta pericol pentru ordinea publică, neexistând probe certe în acest sens.
De asemenea se impune înlocuirea măsura arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara.
Faţă de aceste critici, recurentul inculpat R.D. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. constată recursul nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce urmează.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. nr. 207/P/2009 din 26 noiembrie 2009 a fost trimis în judecată inculpatul R.D. pentru săvârşirea a două infracţiuni de luare de mită şi a două infracţiuni de favorizare a infractorului, fapte prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. c) C. pen.
S-a reţinut, în esenţă, că în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul R.D., în calitate de judecător la Tribunalul Prahova, a pretins şi primit, prin intermediul inculpatei P.V.I., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 de euro de la inculpaţii S.I. şi S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
S-a mai reţinut că în cursul lunii octombrie 2009, acelaşi inculpat, fiind învestit cu soluţionarea cererii formulate de inculpatul P.F.N. în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului Prahova, cu ajutorul inculpatei P.V.I., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 de euro.
Conform art. 3002 C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b C. proc. pen.
Dispoziţiile art. 160b alin. (3) C. proc. pen. prevăd că dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
La arestarea preventivă a recurentului inculpat R.D. s-au reţinut ca temei în drept prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică".
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că măsura arestării preventive a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-a schimbat.
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată. Faptul că inculpata P.V. audiată la termenul din 27 mai 2010 a revenit asupra declaraţiei date în cursul urmăririi penale, nu este de natură să schimbe temeiurile în baza cărora inculpatul R.D. a fost arestat, declaraţia acesteia, urmând să fie analizată şi valorificată prin raportare la celelalte probe administrate, proces în urma căruia instanţa va stabili în ce măsură aceasta corespunde adevărului.
Simpla declaraţie a unei părţi din procesul penal ale cărei afirmaţii nu se coroborează cu alte probe administrate, nu este de natură să ducă la concluzia că temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat.
Probele dosarului furnizează, până în acest moment procesual, indicii temeinice ce susţin presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiuni pentru care este cercetat, sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia constituie un pericol pentru ordinea publică (K. c. Polonia, H. c. Austria).
După cum s-a reţinut în jurisprudenţa C.E.D.O., pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi şi stabili realitatea şi natura infracţiunii pretins comise, acesta, fiind scopul cercetării judecătoreşti, detenţia permiţând desfăşurarea normală a acesteia (caz C. vs. Turcia).
Legitimitatea menţinerii în detenţie provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecăţii şi constatarea existenţei de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de regula respectării libertăţii individuale (V.D.T. vs. Spania, P. vs. Italia).
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornite de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O., care în câteva cauze împotriva Franţei (L.) prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte – prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficient pentru protejarea interesului public care ar impune detenţia preventivă (V. c. Serbiei).
Apărarea ordinii publice, este pertinent şi suficient dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că punerea în libertate a inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.
Menţinerea stării de arest a inculpatului poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public, care în pofida prezumţiei de nevinovăţie, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea inculpatului.
În speţă, în raport de gravitatea infracţiunii pentru care este judecată recurentul inculpat (infracţiunea de corupţie), împrejurările în care se presupune că au fost comise (în calitate de judecător a primit sume de bani pentru punerea în libertate a unor inculpaţi) Înalta Curte constată că inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Faptele de corupţie de care este acuzat inculpatul sunt de natură a afecta grav prestigiul justiţiei, ca instituţie a statului responsabilă să aplice legea şi să stabilească adevărul într-o cauză, fiind de neconceput ca un magistrat să-şi folosească atributele funcţiei pentru a promova aparenţa că o persoană poate oferi mită pentru a obţine într-o procedură judiciară soluţia pe care şi-o doreşte.
Pe de altă parte, modalitatea de comitere a faptei – pretinderea unei sume mari de bani pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, implicarea în cauză a unei persoane intermediare, denotă abilitatea din partea judecătorului în manipularea justiţiabililor în interesul său pentru primirea unor sume de bani cu titlu de mită – ca folos material necuvenit, implicit rezultând şi un pericol social decurgând din gravitatea faptelor comise şi valorile sociale lezate.
În acest context nemenţinerea unor măsuri preventive faţă de anumite persoane, în condiţiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora într-o activitate infracţională, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiţie, consecinţă necompatibilă cu principiile unei societăţi democratice.
Este adevărat că inculpatul, anterior a avut o conduită ireproşabilă, acest aspect neputând fi ignorat, însă aceste circumstanţe personale sunt irelevante prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei care justifică menţinerea măsurii arestării preventive, acestea putând fi eventual valorificate, în cazul în care se va stabili vinovăţia inculpatului, în procesul individualizării unei eventuale pedepse.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O. privitoare la necesitatea stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi în raport de fapta ce formează obiectul judecăţii, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din C.E.D.O., modificat prin Protocolul nr. 11, „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente (Decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau „o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).
În această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de „urmări importante" privitoare la situaţia învinuitului (Decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza H. c. Olandei).
Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil", Curtea a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului (Decizia din 27 iunie 1968 în cauza E. contra Germaniei).
Curtea Europeană a avut în vedere şi „comportamentul acuzatului" cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza D. contra Franţei).
Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a inculpaţilor, nu poate fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O.
Autorităţile judiciare au luat toate măsurile, desigur în raport şi de complexitatea cauzei, pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei.
De altfel, aşa cum se arăta, data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil", C.E.D.O. a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului.
Or, în cauză, instanţa de fond nu a pronunţat o hotărâre cu privire la infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, neputându-se vorbi de o încălcare a termenului rezonabil.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, evaluând gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, modul şi circumstanţele în care se presupune că au fost săvârşite, reacţia publică declanşată datorită faptelor presupus a fi comise de acesta, starea de tulburare socială care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea de libertate în această fază a procesului penal este necesară, punerea în libertate, prezentând pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual şi real pentru ordinea publică.
Pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte, constată că, în această fază a procesului penal, nu se impune luarea unei măsuri alternative neprivative de libertate împotriva inculpatului. De asemenea şi pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti, este justificată menţinerea măsurii arestării preventive (M. vs. Austria).
Faţă de cele reţinute, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga pe recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală pronunţată în Dosarul nr. 11294/2/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4567/2010. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2269/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
