ICCJ. Decizia nr. 2211/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2211/2010
Dosar nr. 46147/3/2007
Şedinţa publică din 7 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 6 din 7 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost condamnat inculpatul M.N. (fiul lui N. şi al E.) în baza art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi în baza art. 291 C. pen. la 2 luni închisoare, stabilindu-se, conform art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi 35 alin. (1) C. pen. ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 861, 862, 863 şi 864 C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate şi obligarea inculpatului de a se supune mai multor măsuri de supraveghere.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 24 septembrie 2007 la 11 iunie 2008.
În baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. s-a dispus anularea procurii autentificate din 30 iulie 2007 de către notarul public G.I. şi a cărţii de identitate pe numele O.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la 24 septembrie 2007 inculpatul M.N. s-a prezentat la Biroul notarial P., T., I., în vederea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 5, în calitate de mandatar al proprietarului imobilului menţionat, O.D., fiind însoţit de coinculpatul B.V.
În incinta biroului cei doi s-au întâlnit cu martorii V.D.A. şi R.A., primul fiind împuternicit de SC D. SRL să semneze contractul în calitate de cumpărător.
Deoarece societatea cumpărătoare intenţiona să facă plata prin virament bancar, inculpatul M.N. s-a deplasat la sediul B.P. M. unde şi-a deschis un cont bancar.
După ce inculpatul M.N. s-a întors la biroul notarial împreună cu martorul V.D.A. au semnat contractul de vânzare-cumpărare, preţul fiind convenit la 380.000 euro.
După semnarea contractului, părţile s-au deplasat la bancă în vederea îndeplinirii formalităţilor de plată, urmând ca ulterior să se întoarcă la notariat pentru a ridica exemplarele autentificate ale contractului de vânzare-cumpărare.
Ajungând în stradă, persoanele arătate au fost oprite de către organele de poliţie, a căror intervenţie fusese solicitată de către notarul public T.D.S. care, cunoscându-l personal pe numitul O.D., proprietarul imobilului şi avocat de profesie, l-a contactat telefonic, iar acesta i-a confirmat bănuiala că nu dăduse nimănui procura pentru a vinde casa şi terenul din str. E.S.
Vânzarea imobilului a fost posibilă datorită faptului că una sau mai multe persoane, rămase neidentificate, au procurat pe căi necinstite, în original, actele de proprietate ale imobilului apoi au confecţionat o carte de identitate falsă pe numele adevăratului proprietar, iar o persoană neidentificată s-a prezentat sub o identitate falsă la biroul notarului public G.I. care a întocmit procura autentificată din 30 iulie 2007.
Prin această procură falsă, persoana care s-a prezentat în numele adevăratului proprietar l-a împuternicit pe inculpatul M.N. să vândă imobilul din str. E.S.
Inculpatul M.N. a menţionat că, la jumătatea lunii iulie 2007, aflându-se la sediul Tribunalului Bucureşti, a fost acostat de două persoane care s-au prezentat ca fiind O.D. şi respectiv C., nepotul celui dintâi. Cei doi i-au propus să se ocupe de vânzarea imobilului din str. E.S., întrucât proprietarul O.D. urma să plece în străinătate. Acceptând propunerea, inculpatul s-a deplasat cu cei doi la notarul public G.I., unde s-a întocmit procura prin care O.D. îl împuternicea pe inculpat să-i vândă imobilul.
Inculpatul a susţinut că nu a cunoscut adevărata identitate a proprietarului şi că actele au stat în permanenţă la numitul C. identificat în persoana lui B.V., tot acesta urmând să încaseze banii în eventualitatea înstrăinării imobilului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 258 din 10 decembrie 2009 a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat în parte sentinţa primei instanţe şi rejudecând a dispus condamnarea inculpatului M.N. în baza art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. la 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi în baza art. 291 C. pen. la 3 luni închisoare, stabilind, conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Au fost înlăturate dispoziţiile art. 861, 862, 863 şi 864 şi cele ale art. 71 alin. (5) C. pen. şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar, primind criticile din apelul procurorului a constatat că pedepsele aplicate inculpatului pentru cele două infracţiuni sunt nelegale întrucât erau situate sub minimul prevăzut de textele incriminatoare, fără a fi recunoscute circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului.
Totodată, s-a apreciat că scopul pedepsei nu poate fi atins decât prin executarea acesteia în regim de detenţie, înlăturându-se dispoziţiile privitoare la suspendarea sub supraveghere a pedepsei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal inculpatul M.N., care, a susţinut că apelul declarat de procuror a fost greşit admis, deşi era tardiv şi că pe fond nu este vinovat de săvârşirea faptei, că aceasta nu există şi că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 51 C. pen. referitoare la eroarea de fapt.
S-a solicitat casarea deciziei atacată şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Recursul declarat este neîntemeiat.
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 362 C. proc. pen. procurorul şi inculpatul pot face apel cu privire la latura penală şi latura civilă, iar potrivit art. 363 termenul de apel este de 10 zile şi el curge pentru procuror şi pentru partea prezentă la dezbateri sau la pronunţare, de la pronunţare.
Din examinarea actelor dosarului se constată că soluţia primei instanţe a fost pronunţată la 7 ianuarie 2009, că inculpatul a fost prezent la dezbateri (fila 230 dosar fond) şi că hotărârea de condamnare a fost atacată numai de procuror la 15 ianuarie 2009 (fila 2 dosar apel) în termenul legal de 10 zile.
Aşa fiind, susţinerea inculpatului, în baza art. 3859 alin. (1) pct. 11 C. proc. pen., în sensul că apelul procurorului ar fi fost tardiv este neîntemeiată.
2. Potrivit dispoziţiilor art. 3851 alin. (4) C. proc. pen. nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului, ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin Decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare.
Analizând actele dosarului se constată că soluţia primei instanţe a fost modificată de instanţa de control judiciar în sensul că, urmare admiterii apelului procurorului, s-au aplicat pedepse legale de 5 ani închisoare, în baza art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. şi de 3 luni închisoare în baza art. 291 C. pen., cele stabilite de prima instanţă fiind greşit individualizate, sub minimul prevăzut de lege, fără recunoaşterea circumstanţelor atenuante.
Totodată, instanţa de apel a considerat că scopul pedepsei nu poate fi atins decât prin executarea acestuia în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen., înlăturându-se dispoziţiile art. 861, 862, 863 şi 864 C. pen. de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere şi ale art. 71 alin. (5) de suspendare a executării pedepsei accesorii.
Întrucât prin soluţia pronunţată în apel au fost majorate pedepsele şi s-a schimbat modalitatea de executare, inculpatul, care a achiesat la hotărârea primei instanţe, poate formula critici în recurs, potrivit dispoziţiilor evocate numai cu privire la aceste modificări.
3. Aşa fiind, motivele de casare invocate privind inexistenţa faptei ori incidenţa dispoziţiilor art. 51 C. pen. referitoare la eroarea gravă de fapt drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei, nu pot face obiect de examinare în prezentul recurs, în raport cu dispoziţiile imperative evocate, faptele şi vinovăţia fiind definitiv stabilite.
4. Examinând Decizia atacată, conform celor ce preced, numai cu privire la modificările hotărârii primei instanţe, în baza cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Curtea constată nefondată critica inculpatului recurent.
Astfel, pedepsele aplicate pentru infracţiunile aflate în concurs, de tentativă la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. şi uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., au fost individualizate chiar la minimul de 5 ani şi respectiv de 3 luni închisoare, avându-se în vedere, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pericolul social grav al faptelor, împrejurările comiterii lor, consecinţele la care putea fi expusă partea vătămată prin tranzacţia ilicită a imobilului aparţinând unui proprietar care în realitate nu avea nici o intenţie de înstrăinare a bunului său, de scopul urmărit de inculpat prin manoperele frauduloase în care s-a implicat, de obţinere a unui câştig pentru sine şi pentru alţii şi poziţia procesuală parţial sinceră a inculpatului.
Se mai constată că pedepsele aplicate ca şi pedeapsa de executat în regim de detenţie sunt de natură a asigura, potrivit art. 52 C. pen. constrângerea şi reeducarea inculpatului, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reintegrarea în comunitate a inculpatului.
Întrucât au fost respectate aceste dispoziţii legale şi nu există temeiuri de reconsiderare a cuantumului pedepselor ori a modalităţii de executare, critica formulată în sensul greşitei individualizări a pedepsei nu poate fi primită.
5. Faţă de considerentele ce preced, constatând neîntemeiate criticile formulate şi nerezultând existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi a art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul M.N. cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva Deciziei penale nr. 258 din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2200/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4560/2010. Penal → |
|---|
