ICCJ. Decizia nr. 2506/2010. Penal

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2506/2010

Dosar nr. 317/89/2009

Şedinţa publică din 24 iunie 2010

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Vaslui prin sentinţa penală nr. 358 de la 19 octombrie 2009 a respins cererea inculpatului D.C.V. şi părţilor civile S.T. şi S.V. de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii D.C.V. şi I.R.C.

S-a dispus condamnarea inculpatului D.C.V. la pedeapsa de 18 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen.

S-a constatat că fapta pentru care inculpatul D.C.V. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 196 din 08 mai 2009 a Judecătoriei Huşi este concurentă cu fapta din prezenta cauză.

În baza art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele arătate mai sus în pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

S-au aplicat inculpatului dispoziţiile art. 64 lit. a), b) şi art. 71 alin. (2) C. pen.

S-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului D.C.V. şi s-a dedus din pedeapsa rezultantă durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 octombrie 2009 la zi.

S-au anulat formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 196/2009 a Judecătoriei Huşi, dispunându-se emiterea unui nou mandat conform prezentei hotărâri, menţinându-se celelalte dispoziţii ale hotărârii arătate mai sus.

Prin aceeaşi sentinţă, inculpatul I.R.C. a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.

Au fost aplicate inculpatului dispoziţiile art. 64 lit. a) teza a-II-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile art. 71 C. pen.

În baza art. 81 C. pen. s-a suspendat condiţionat executarea acestei pedepse iar în baza art. 82 C. pen. s-a fixat taxa de încercare de 2 ani şi 3 luni.

S-a atras atenţia inculpatului I.R.C. asupra prevederilor art. 83 C. pen. privind revocarea.

Pe durata suspendării condiţionate a exercitării pedepsei principale s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii, conform art. 71 alin. (5) C. pen.

Au fost admise cererile părţilor civile Serviciul de Ambulanţă Iaşi şi Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr. N.O. Iaşi şi inculpatul D.C.V. a fost obliga la plata sumelor de 295,20 lei şi respectiv 146,67 lei, actualizate la data executării, conform art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin OUG nr. 72/2006.

Au fot admise în parte acţiunile părţilor civile S.T. şi S.V.

Inculpatul D.C.V. a fost obligat la plata de despăgubiri civile în cuantum de 15.000 lei către părţile civile S.T. şi S.V.

Inculpatul D.C.V. a fost obligat la plata sumei de 100.000 lei daune morale către partea civilă S.T., iar inculpatul I.R.C. la plata sumei de 50.000 lei daune morale către aceeaşi parte civilă S.T.

S-a respins cererea părţilor civile S.T. şi S.V. de obligare a inculpatului I.R.C. la plata de despăgubiri materiale.

Martorii P.S.F. şi O.C. au fost scutiţi de la plata amenzilor judiciare în cuantum de câte 500 lei aplicate prin încheierea din 22 iulie 2009.

Inculpatul D.C.V. a fost obligat să achite 400 lei cheltuieli judiciare către părţile civile S.T. şi S.V. şi 1.000 lei către stat.

Inculpatul I.R.C. a fost obligat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui nr. 713/P/2009 întocmit la data de 10 februarie 2009 şi înregistrat la această instanţă la data de 11 februarie 2009 sub nr. 317/89/2009 au fost trimişi în judecată inculpatul D.C.V. în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. şi inculpatul I.R.C. în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de loviri şi alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.

S-a reţinut prin actul de sesizare al instanţei că în noaptea de 25/26 octombrie 2008, în jurul orelor 24,00, după ce inculpatul I.R.C. a aplicat o lovitură de pumn victimei C.D., inculpatul D.C.V. a aplicat mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele victimei, cauzându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia.

Inculpatul D.C.V. a înţeles să dea declaraţie în instanţă, arătând că în timp ce se afla pe ringul de dans victima a început să-l provoace în sensul că a început să-l ghiontească, în condiţiile în care între ei fusese un conflict anterior, ocazie cu care el a fost cel bătut e victimă, că din Bucureşti unde se afla la muncă, victima îi trimitea mesaje de ameninţare.

Nu a înţeles să formuleze plângere împotriva victimei nici pentru loviri şi nici pentru ameninţare.

Când victima a încercat să plece de la discotecă, a ajuns-p din urmă şi în timp ce se afla în maşină pentru că aceasta continua să-l jignească a lovit-o cu pumnul prin geamul de la portiera dreaptă ce era deschis. Ulterior, când victima a coborât din maşină i-a mai aplicat o lovitură în zona feţei, astfel că aceasta a căzut jos, după care i-a mi aplicat 3 lovituri cu piciorul în zona capului.

Inculpatul I.R.C. a sosit şi el la locul unde se afla victima, căruia în discotecă inculpatul D.C.V. a recunoscut fapta şi a regretat-o, prezentându-se singur la organele de poliţie.

Inculpatul I.R.C. nu a înţeles să dea declaraţie în faţa instanţei, prevalându-se de dreptul la tăcere, cu precizarea că şi-a menţinut declaraţiile date în timpul urmăririi penale.

Din oficiu, cât şi la solicitarea inculpaţilor şi a părţilor civile, au fost audiaţi martorii: C.P., P.S.A., C.A.A., C.M.I., C.A., L.M., H.F.I., S.M., C.I.C., C.C., G.M., O.C. şi P.S.F.

S-au depus la dosar de către părţile civile S.T. şi S.V. xerocopii de pe biletele de călătorie auto, xerocopie după contractul individual de muncă a victimei, chitanţa nr. 63 din 27 octombrie 2008 privind ajutorul de înmormântare, referat de anchetă socială întocmit de Protecţia şi Asistenţa Socială din cadrul Primăriei comunei Stălineşti, bilete de ieşire din spital.

Din actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpatul D.C.V. şi inculpatul I.R.C. locuiesc în satul Oţetoaia, comuna Lunca Banului, judeţul Vaslui, iar victima C.D. locuia în satul Hura Văii, comuna Stănileşti, judeţul Vaslui.

Întrucât în comuna Lunca Bradului nu s-a organizat discotecă, tinerii de aici merg la discoteca ce se organizează săptămânal în comuna Stănileşti.

Conform declaraţiei inculpatului D.C.V., în cursul lunii martie 2008, victima C.D. şi doi prieteni ai săi, l-au bătut pe drum, în timp ce se întorcea acasă, crede el datorită unei fete, C.V., care a fost prietenă, atât cu victimă, cât şi cu inculpatul. Nu a făcut plângere penală la poliţie pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, astfel încât aceste aspecte nu au fost verificate.

În seara zilei de 25 octombrie 2008, victima C.D. a plecat la discoteca organizată în comuna Stănileşti împreună cu prietenii săi, P.S.A. şi R.R., cu maşina acestuia din urmă, însă acesta nu a rămas la discotecă, ci s-a întors acasă. Au ajuns în jurul orelor 21,30 şi, pentru că discoteca se deschidea la orele 22,00, au mers într-un bar din apropiere unde C.D. a consumat un suc, iar prietenul său o bere.

Când s-a deschis discoteca, cei doi au intrat şi au început să se distreze.

Acolo s-au întâlnit cu inculpatul D.C.V., care venise cu prietenii săi, precum şi cu inculpatul I.R.C., care venise singur.

Inculpatul D.C.V. a consumat două beri şi, conform spuselor sale, „era în curaj". Şi-a amintit de conflictul anterior avut cu victima C.D. şi s-a hotărât să-l bată.

Şi-a exprimat această intenţie şi faţă de agentul de pază al discotecii, martorul H.F.I., care i-a spus să se liniştească şi să nu facă scandal.

Inculpatul a continuat, însă, să fie agitat, intrând şi tot ieşind din discotecă.

Despre intenţia inculpatului a aflat şi victima C.D., care s-a hotărât să plece, temându-se să nu fie bătut.

În jurul orelor 24,00, victima C.D. l-a rugat pe martorul C.I.C. să-l ducă cu maşina acasă, întrucât „nişte băieţi vor să-l bată", însă nu i-a spus martorului cine anume vrea să-l bată.

Victima i-a spus şi prietenului său cu care venise la discotecă, P.S.A., că vrea să plece acasă, pentru că nu vrea să fie bătut şi l-a întrebat dacă merge şi el. Martorul i-a spus că vrea să mai rămână, iar C.D. l-a rugat să-l însoţească până la maşină, întrucât găsise pe cineva care să-l ducă acasă.

Astfel, victima a ieşit din discotecă, fiind urmată îndeaproape de C.I.C. şi P.S.A., şi s-a îndreptat către maşina lui C.I.C., un V.G., parcată pe partea dreaptă cum ieşi pe poarta discotecii.

Inculpatul D.C.V. l-a văzut pe C.D. părăsind discoteca şi a ieşit după el hotărât să-l bată şi să se răzbune.

Împreună cu inculpatul D.C.V. a ieşit şi inculpatul I.C.

Când s-au apropiat de maşină, martorul C.I.C. a deschis-o din telecomandă, iar victima s-a urcat pe locul din dreapta faţă. În acel moment au ajuns lângă maşină şi inculpatul D.C.V. şi inculpatul I.R.C.

Inculpatul I.R.C. a prins de portiera maşinii, împiedicând victima să o închidă, iar inculpatul D.C.V. i-a tras un pumn în aţă prin portiera întredeschisă, solicitându-i victimei să coboare.

Pentru că victima a refuzat, inculpatul I.R.C. i-a tras un pumn în faţă, tot prin portiera întredeschisă şi i-a solicitat încă o dată să coboare, însă victima nu voia.

Întrucât s-a temut să nu-i fie lovită maşina, martorul C.I.C. i-a spus inculpatului I.R.C. să nu se bată în maşină, să nu i-o strice spunându-i că are şi el malină ca a lui şi ar trebui să înţeleagă situaţia.

Atunci, inculpatul I.R.C. l-a apucat de haine pe C.D. şi l-a scos forţat din maşină. În acest moment, inculpatul D.C.V. i-a aplicat o lovitură de pumn victimei în faţă, aceasta căzând în partea lateral-spate a maşinii.

Aici, inculpatul D.C.V. a început să lovească victima mai întâi cu pumnii, apoi cu picioarele, toate loviturile fiind aplicate în zona capului, după care a sărit de mai multe ori cu picioarele, toate loviturile fiind aplicate în zona capului, după care a sărit de mai multe ori cu picioarele pe capul victimei, aceasta rămânând la pământ inconştientă.

Tinerii din discotecă au ieşit şi ei afară, imediat după începerea conflictului, însă s-au temut să intervină şi să-l oprească pe inculpat.

După ce a sărit pe capul victimei, inculpatul D.C.V. s-a depărtat, îndreptându-se către poarta discotecii, afirmând că vrea să se întoarcă şi să continue să bată victima. Inculpatul I.R.C. i-a spus atunci să-l lase în pace, că-l omoară, dar inculpatul a spus „îl omor şi plătesc eu!"

Cu toate acestea, inculpatul nu s-a mai întors la victimă, fiind oprit de tinerii din faţa discotecii.

Inculpatul D.C.V. a plecat de acolo împreună cu inculpatul I.R.C., cu maşina acestuia, după ce a văzut că prietenul victimei sună la 112."

De victima C.D. s-au apropiat mai multe persoane care l-au mutat, ca să nu stea în balta de sânge până la venirea ambulanţei.

Victima a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr. N.O. Iaşi, unde a decedat.

Conform raportului de necropsie medico-legală nr. 5992 din 11 noiembrie 2008 întocmit de I.M.L. Iaşi, moartea numitului C.D. a fost violentă. Ea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală, hemoragie subarahnoidiană, fractură de piramidă nazală.

Topografia şi morfologia leziunilor au pledat pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente, urmată de cădere. Între leziunile cranio-cerebrale şi deces există legătură directă de cauzalitate.

Decesul datează din 26 octombrie 2008.

Fapta inculpatului D.C.V. de a aplica victimei C.D. lovituri cu pumnii şi picioarele cauzându-i leziunile descrise anterior, care au condus către deces, faptă comisă în loc public, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen.

Fapta inculpatului I.R.C. de a aplica o lovitură de pumn victimei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovire prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.

Instanţa a respins solicitarea apărătorului inculpatului D.C.V. de a dispune achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., motivat de faptul că, infracţiunea există, a fost săvârşită de inculpat, recunoscută şi regretată de către acesta, dovedită cu declaraţiile martorilor: C.P., P.S.A., C.A.A., C.I.C., C.C. etc.

Instanţa a apreciat că nu pot fi reţinute în favoarea inculpatului D.C.V. dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., vizând acordarea circumstanţelor atenuante, întrucât din conduita victimei nu a rezultat că aceasta l-ar fi provocat pe inculpat în aşa măsură, încât să-i pricinuiască o stare puternică de tulburare ori o agresiune aşa de puternică, încât să justifice o asemenea circumstanţă.

Aşa fiind, instanţa a respins şi această cerere formulată de inculpatul D.C.V. prin apărător.

A fost respinsă şi cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei privind pe inculpatul D.C.V. din infracţiunea prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. d) C. pen., nefiind dovedit că acest inculpat a ucis victime din motive josnice, respectiv din răzbunare, ci pe fondul unei ambiţii exacerbate, a conflictului preexistent între el şi victimă, precum şi a discuţiilor reciproce de ameninţare din discotecă.

Nu a rezultat din probele administrate că agresivitatea cu care inculpatul D.C.V. a acţionat s-a datorat unei dorinţe de răzbunare.

Părţile civile prin apărător S.R. au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul I.R.C. a fost trimis în judecată din infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de omor calificat.

Din probele administrate în cauză nu au rezultat că între cei doi inculpaţi ar fi existat o înţelegere prealabilă privind înlesnirea sau ajutarea cu intenţie a inculpatului D.C.V. de către inculpatul I.R.C.

Nu au existat dovezi că inculpatul I.R.C. ar fi avut reprezentarea acţiunii pe care o va comite inculpatul D.C.V. şi a urmărilor ei, precum şi a împrejurării că actul de complicitate a contribuit la săvârşirea faptei.

Intenţia inculpatului a implicat o anumită legătură subiectivă între acesta şi autor. Această legătură se poate manifesta printr-o înţelegere expresă sau tacită, prealabilă sau concomitentă.

Or, în cauză nu există probe în acest sens.

A fost respinsă şi cererea părţilor civile S.T. şi S.V. prin care au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei faţă de inculpatul D.C.V. din infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 174, art. 176 lit. a C. pen., deoarece omorul este săvârşit prin cruzime atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta folosind metode cauzatoare de suferinţe prelungite şi de maximă intensitate ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de faţă.

Instanţa a respins cererea inculpatului I.R.C. formulată prin apărător şi prin care s-a solicitat achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât din declaraţiile martorilor P.S.F., P.S.A., C.I., C.C. a rezultat că cel care a lovit victima în timp ce se afla în maşină, pe scaunul din faţa dreaptă şi cel care a tras victima jos din maşină a fost inculpatul I.R.C.

Au fost înlăturate acele declaraţii nuanţate date de martori în timpul cercetării judecătoreşti şi care sunt în contradicţie cu declaraţiile date în timpul urmăririi penale, pentru că nu s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză.

Dacă inculpatul I.R.C. nu ar fi lovit victima în maşină şi nu ar fi tras-o jos, inculpatul D.C.V. nu ar fi avut cum să-şi continue activitatea infracţională, iar victima ar fi fost şi astăzi în viaţă.

Pentru infracţiunile săvârşite, inculpaţilor li s-a stabilit câte o pedeapsă la individualizarea căreia, în cadrul general prevăzut de art. 52 C. pen. şi 72 C. pen. au fost avute în vedere conduita procesuală a inculpaţilor, antecedenţa penală, împrejurările comiterii faptelor, de urmarea produsă, de gradul de pericol social concret al fiecărei fapte.

S-a apreciat de către instanţă că nu se impune a se acorda inculpaţilor beneficiul circumstanţelor atenuante facultative, prevăzut de art. 74 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen., inculpaţii D.C.V., I.R.C. şi părţile civile S.T. şi S.V., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În motivarea apelurilor părţilor civile S.T. şi S.V. au arătat că în mod greşit instanţa de fond nu a ţinut cont de apărările lor, formulate şi în scris, privind schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii şi în mod netemeinic nu i-au fost acordate toate despăgubirile solicitate şi pentru toţi cei care le-au solicitat.

În motivarea apelurilor părţilor civile a arătat că sunt nemulţumite de pedeapsa aplicată inculpatului I.R.C. care este prea mică, în timp ce singurul lor copile este mort.

În motivarea apelului, inculpatul D.C.V. a arătat că hotărârea instanţei de fond este lovită de nulitate, întrucât este nemotivată, nerealizându-se o activitate efectivă de judecată şi de rezolvare a fondului cauzei, instanţa preluând ad literam situaţia de fapt expusă în rechizitoriu, fără a-şi forma o convingere proprie, nefiind analizate probele pe care se sprijină soluţia, enumerându-se doar martorii fără a se arăta în concret care declaraţii sunt înlăturate.

De asemenea, există contradicţie în motivarea sentinţei şi în privinţa circumstanţelor atenuante, cărora nu le-a dat eficienţă conform art. 74 C. pen., deşi s-a reţinut că inculpatul D.C.V. a recunoscut şi regretat fapta, prezentându-se singur la organele de anchetă.

A arătat inculpatul că soluţia dispusă este rezultatul reţinerii unei situaţii de fapte greşite şi dacă se analizau corect probele se putea observa că lovitura aplicată victimei C.D. de către inculpatul I.R.C. este cea care a determinat căderea victimei şi lovirea la cap şi nu lovitura aplicată de inculpatul D.C.V.

Apărătorul inculpatului D.C.V. a arătat că declaraţia inculpatului de recunoaştere a lovirii victimei cu pumnul în faţă înainte de căderea acesteia la pământ nu poate fi reţinută în lipsa altor probe certe şi concludente, iar acestea nu există, întrucât martorii care l-au acuzat pe inculpatul D.C.V. sunt, fie rude cu inculpatul I.R.C., fie prieteni ai victimei.

A solicitat inculpatul D.C.V. în principal achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu a rezultat din probe cu certitudine că el este autorul actelor de violenţă care au determinat căderea victimei şi producerea leziunilor cranio-cerebrale ce au condus în final la decesul acesteia.

Inculpatul D.C.V. a arătat că încadrarea juridică dată faptei de instanţa de fond este greşită, nerezultând din probe intenţia sa de a omorî victima.

Astfel, inculpatul D.C.V. se afla la momentul săvârşirii faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări determinate de jignirile aduse de victimă, aflându-se şi sub influenţa băuturilor alcoolice.

Din declaraţiile martorului C. şi raportul de necropsie a rezultat că decesul victimei C.D. a survenit ca urmare a căderii la sol şi nu ca urmare a loviturilor directe aplicate asupra sa când se afla în picioare sau căzută la pământ.

Faţă de această situaţie, încadrarea juridică corectă a faptei este art. 183 C. pen. şi s-a impus reţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., conduita victimei din seara respectivă, provocându-l pe inculpat înainte de conflict şi anterior cu câteva luni în urmă.

De asemenea, inculpatul D.C.V. a solicitat reducerea pedepsei aplicate şi prin reţinerea de circumstanţe atenuante facultative în favoarea sa care, deşi au fost arătate de instanţa de fond, nu le-a dat eficienţă în sensul coborârii pedepsei sub minimul prevăzut de lege.

Inculpatul D.C.V. a arătat că latura civilă a cauzei a fost greşit soluţionată, fiind acordate despăgubiri materiale într-un cuantum prea mare faţă de cel dovedit, iar ajutorul de înmormântare în cuantum de 2.000 lei primit de părţile civile trebuia scăzut din suma totală cerută de acestea.

În contextul reţinerii stării de provocare, inculpatul D.C.V. a solicitat respingerea daunelor morale cerute de părţile civile, iar în subsidiar a solicitat reducerea daunelor morale acordate părţii civile S.T. sunt exagerate şi nemotivate.

În motivarea apelului inculpatul I.R.C. a arătat că instanţa de fond a apreciat greşit probele administrate, întrucât el nu a lovit victima, doar a scos-o din maşină şi a îndepărtat-o de lângă maşină.

De aceea a solicitat achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi pe cale de consecinţă exonerarea de la plata sumelor de orice natură reţinute în sarcina sa.

A arătat inculpatul I.R.C. că daunele morale acordate părţii civile S.T. sunt prea mari, solicitând respingerea sau reducerea lor.

Prin Decizia penală nr. 28 de la 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 0317/89/2009 au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părţile civile S.T., S.V. şi inculpaţii D.C.V., fiul lui I. şi M., deţinut în Penitenciarul Iaşi şi I.R.C. împotriva sentinţei penale nr. 358 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, pe care a menţinut-o.

A menţinut starea de arest a inculpatului D.I.C.V. şi a dedus la zi arestarea preventivă de la 19 octombrie 2009.

Au fost obligate părţile civile apelante să achite câte 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Au fost obligaţi inculpaţii apelanţi să achite câte 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că examinând actele şi lucrările cauzei, în mod corect şi în concordanţă cu materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că inculpatul D.C.V. a comis o infracţiune de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. împotriva victimei C.D., iar inculpatul I.R.C. a comis o infracţiune de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., împotriva părţii vătămate C.D.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este corectă şi corespunde probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, probe care au fost judicios interpretate.

Faptul că instanţa de fond a ajuns la concluzia că situaţia de fapt reţinută de procuror prin actul de sesizare al instanţei este la fel cu cea care a rezultat din toate probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi a reţinut aceeaşi situaţie de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind respectate în cauză prevederile art. 356 C. proc. pen.

În seara de 25 octombrie 2008 inculpaţii D.C.V., I.R.C. şi victima C.D. se aflau la discoteca organizată săptămânal în comuna Stănileşti.

Anterior prin martie 2008, între inculpatul D.C.V. şi victima C.D. a mai avut loc un conflict, în care se pare că inculpatul D.C.V. ar fi fost lovit de victimă şi amintindu-şi de incident, inculpatul D.C.V. s-a hotărât să-l bată pe C.D., spunându-i acest lucru şi martorului H.F.I., agitându-se prin discotecă.

Aflând despre intenţia inculpatului D.C.V., victima C.D. s-a hotărât să plece acasă cu maşina martorului C.I.C., rugându-l pe martorul P.S.A. să-l însoţească până la maşină, acesta nedorind să meargă acasă.

Ieşind în stradă, victima C.D. s-a urcat pe locul din dreapta faţă în maşina marca V.G. parcată pe partea dreaptă cum ieşi pe poarta discotecii, maşina fiind deschisă cu telecomanda de la distanţă de martorul C.I.C., însă nu a mai apucat să închidă portiera, întrucât inculpatul I.T.C. care ieşise imediat din discotecă cu inculpatul D.C.V., a prins portiera maşinii.

Inculpatul D.C.V. prin portiera întredeschisă i-a tras victimei un pumn în faţă, cerându-i să coboare.

Inculpatul I.R.C. i-a tras şi el un pumn în faţă cerându-i, de asemenea, să coboare şi întrucât victima a refuzat, inculpatul I.R.C. a scos-o forţat din maşină, apucându-o de haine.

Inculpatul D.C.V. i-a aplicat apoi victimei o lovitură de pumn în faţă, aceasta căzând în partea lateral-spate a maşinii, după care a continuat să lovească victima cu pumnii şi picioarele în zona capului, sărind de mai multe ori cu picioarele pe capul victimei, apoi plecând cu maşina inculpatului I.R.C.

Victima C.D. a fost mutată din locul respectiv de mai mulţi tineri pentru a nu sta în balta de sânge, până la sosirea ambulanţei anunţată de prietenul victimei, apoi a fost dusă la spital, decedând la data de 26 octombrie 2008 în Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr. N.O. Iaşi.

Potrivit raportului de necropsie medico-legală din 11 noiembrie 2009, moartea victimei C.D. a fost violentă, datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutive unui traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală, hemoragie subarahnoidiană, fractură de piramidă nazală, topografia şi morfologia leziunilor pledând pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente urmată de cădere, existând legătură directă de cauzalitate între leziunile cranio-cerebrale şi deces.

Coroborând probele administrate în cauză, instanţa de fond a ajuns la concluzia justă că faptele există, au fost comise de inculpaţii D.C.V. şi I.R.C. şi s-a stabilit în mod corect vinovăţia acestora, respingându-se motivat cererile de schimbare a încadrării juridice.

Astfel, în mod corect şi motivat instanţa de fond a respins cererea părţilor civile S.T. şi S.V. de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului D.C.V. din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de omor deosebit de grav, cu aplicarea art. 75 lit. d) C. pen., în cauză neputându-se reţine că acesta ar fi comis fapta prin cruzimi, nefiind vorba de cauzarea unor suferinţe prelungite şi de maximă intensitate asupra victimei şi nici de ucidere a victimei din motive josnice, acţiunea inculpatului asupra victimei fiind determinată de ambiţia exacerbată a acestuia de a o pune la punct, amintindu-şi de conflictul anterior în care a fost bătut de victimă.

Şi în ce priveşte încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului I.R.C., instanţa de fond a făcut o analiză justă a probelor administrate, stabilind corect că acţiunea acestui inculpat de a lovi victima cu pumnul în faţă când se afla în maşina martorului C.I.C. şi de a o trage jos din maşină, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., nefiind vorba în cauză de o complicitate a acestui inculpat la infracţiunea de omor comisă asupra victimei de inculpatul D.C.V., inculpatul I.R.C. neavând reprezentarea acţiunii pe care urma să o exercite asupra victimei inculpatul D.C.V.

Faţă de această situaţie, instanţa de fond a respins temeinic cererea inculpatului I.R.C. de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., pe motiv că fapta nu există şi de asemenea, s-a respins temeinic cererea părţilor civile S.T. şi S.V. de schimbare a încadrării juridice a faptei comise de inculpatul I.R.C. în infracţiunea de complicitate la omor calificat.

Din ansamblul probelor administrate nu a rezultat că inculpatul D.C.V. ar fi fost provocat de victimă în seara respectivă prin violenţă, ameninţare sau atingere gravă a demnităţii, astfel încât să-i determine o stare de puternică tulburare sau emoţie, de natură a-l face să acţioneze violent asupra victimei, motive pentru care nu se impune reţinerea în favoarea inculpatului D.C.V. a circumstanţei atenuante obligatorii a scuzei provocării, prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., instanţa de fond respingând corect şi motivat cererea inculpatului.

Chiar dacă inculpatul D.C.V. a recunoscut şi regretat săvârşirea faptelor şi s-a prezentat în faţa organelor de cercetare penală, instanţa de fond, reţinând corect aceste împrejurări, aceasta nu înseamnă că vocaţia inculpatului D.C.V. la reţinerea de circumstanţe atenuante facultative, prevăzute de art. 74 C. pen. este obligatorie pentru instanţă, aceasta motivând de ce nu se impune acordarea de eficienţă acestor împrejurări în favoarea inculpatului, faţă de modalitatea concretă în care a comis fapta şi gradul ridicat de pericol social al acesteia.

Prin probele administrate în faţa instanţei de control judiciar, inclusiv declaraţia inculpatului D.C.V. care-şi schimbă parţial poziţie în cauză, nu s-a modificat cu nimic situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi nu se impune în această fază procesuală schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului D.C.V. din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., neputându-se reţine că decesul victimei C.D. a survenit ca urmare a căderii la sol şi lovirii de acesta, aşa cum a susţinut inculpatul.

Individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor D.C.V. şi I.R.C. s-a făcut în mod temeinic de instanţa de fond care a ţinu cont, atât de criteriile generale, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul de pericol social ridicat al faptelor comise, modalitatea concretă a săvârşirii faptelor, precum şi de circumstanţele personale ale inculpaţilor care sunt infractori primari, au recunoscut parţial faptele şi le regretă.

Cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor a fost apreciat corect de instanţa de fond, acesta fiind în măsură să ducă la atingerea scopului educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., în vederea formării unei atitudini corecte a inculpaţilor faţă de ordinea de drept şi faţă de normele de convieţuire socială şi pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Situaţia infracţională a inculpatului D.C.V. a fost corect rezolvată de instanţa de fond care a aplicat regulile de la concursul de infracţiuni şi cele privind contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică, prevăzute de art. 33, art. 34 C. pen. şi art. 36 C. pen.

Acţiunea civilă a cauzei a fost corect soluţionată de instanţa de fond care având în vedere actele depuse de părţile civile şi martorii audiaţi în latura civilă a admis în parte acţiunea părţilor civile S.T. şi S.V. şi a obligat inculpaţii la plata de despăgubiri civile pentru prejudiciile cauzate prin faptele comise.

Astfel, inculpatul D.C.V. a fost obligat la despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare şi pomeni ulterioare în cuantum de 15.000 lei, apreciat temeinic ca dovedit prin probele administrate, faţă se suma de 22.050 lei solicitată de părţile civile.

Cuantumul daunelor morale a fost just apreciat de instanţa de fond, în raport de fapta fiecărui inculpat, faţă de pierderea suferită de S.T., fiind singurul copil, suma acordată fiind echitabilă şi proporţională cu suferinţa încercată.

Faţă de cele relevate, motivele de apel formulate de părţi în cauză sunt neîntemeiate.

Constatând din examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen. că nu există motive de desfiinţare a sentinţei apelate, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de părţi civile S.T. şi S.V. şi inculpaţii D.C.V. şi I.R.C. împotriva sentinţei penale nr. 358 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, pe care a menţinut-o.

Întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la arestarea preventivă a inculpatului D.C.V. şi acestea au impus menţinerea în continuare a stării de arest preventiv a inculpatului în baza art. 381, art. 383, art. 350 C. proc. pen. instanţa a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului D.C.V. şi a dedus din pedeapsa rezultantă durata arestului preventiv de la 19 octombrie 2009 la zi.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. instanţa a obligat apelanţii la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri inculpaţii D.C.V. şi I.R.C., fără a arăta iniţial motivele de recurs.

La termenul de la 15 aprilie 2010, în recurs, Înalta Curte a luat în examinare, din oficiu, verificarea legalităţii arestării preventive a inculpatului D.C.V., fiind consemnate concluziile părţilor şi ultimul cuvânt al inculpatului asupra măsurii arătate, după care, deliberând, în baza art. 300²cu referire la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a constatat ca legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului D.C.V., pe care a menţinut-o, iar onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 100 lei se va plăti din fondul M.J.L.C., potrivit încheierii de la acea dată, aflată la filele 17-18 dosarul Înaltei Curţi.

În considerentele încheierii menţionate, instanţa de recurs a făcut referire la sentinţa penală nr. 358 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, secţia penală.

Mandatul de arestare preventivă a fost emis în temeiul art. 143, art. 149¹, art. 148 lit. f) şi art. 151 C. proc. pen.

S-a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 25/26 octombrie 2008, în jurul orelor 24,00, inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu pumnii şi cu picioarele victimei C.D., cauzându-i leziuni traumatice care au condus spre deces.

Sentinţa anterior arătată a fost apelată de părţile civile S.T. şi S.V. şi de inculpaţii D.C.V. şi I.R.C.

Prin Decizia penală nr. 28 din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi de minori a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părţile civile S.T. şi S.V. şi de inculpaţii D.C.V. şi I.R.C.

Totodată, a fost menţinută starea de arest a inculpatului D.C.V. şi s-a dedus la zi arestarea preventivă de la 19 octombrie 2009.

Decizia Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi de minori, a fost atacată cu recurs de către recurenţii inculpaţi D.C.V. şi I.R.C.

Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, curtea de apel a apreciat că acestea se menţin şi în prezent şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, existând suficiente indicii temeinice în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen., că acesta a comis faptele pentru care a fost condamnat.

Potrivit art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) C. proc. pen. în cauzele în care inculpaţii sunt arestaţi preventiv, instanţa este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în tot cursul judecăţii, inclusiv în căile de atac, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160^b alin. (2) sau (3) C. proc. pen.

În speţă, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că, ulterior pronunţării hotărârii de condamnare în primă instanţă, nu au intervenit temeiuri noi.

Totodată, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite şi ambele condiţii ale art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, în raport cu gravitatea infracţiunii menţionate.

În consecinţă, Înalta Curte a apreciat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, astfel că, în temeiul art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a menţinut starea de arest preventiv a acestuia.

A constatat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică şi, având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului D.C.V., subzistă şi că impun privarea de libertate în continuare.

La dosarul cauzei au fost depuse în mai multe exemplare motivele de recurs formulate în scris de inculpatul D.C.V. şi împuternicirea avocaţială a apărătorului ales al acestuia, aflate la filele 25-40 dosarul Înaltei Curţi.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de recurentul inculpat D.C.V., prin apărător a menţionat că soluţia dispusă de prima instanţă de control este consecinţa modului deficitar în care a tratat motivele de apel formulate de inculpatul D., Decizia curii perpetuând, practic, elementele de nelegalitate ale Tribunalului Vaslui în privinţa rezolvării fondului cauzei şi cuprinsului hotărârii.

Rezolvarea formală a unora din motivele invocate şi neanalizarea altora constituie primul motiv de nelegalitate al deciziei recurate şi impune, ca efect, casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen.

Inculpatul Dinică a invocat nelegalitatea sentinţei Tribunalului Vaslui sub aspectul nemotivării acesteia în conformitate cu prevederile art. 356 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.; în concret, inculpatul a susţinut că în considerentele hotărârii se regăsesc actele şi voinţa procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată, această parte a hotărârii nu poate fi considerată opera instanţei şi nu poate reprezenta o activitate efectivă de judecată în condiţiile în care este redată ad litteram situaţia de fapt expusă în rechizitoriu.

Faţă de această critică concisă, fără nicio altă motivaţie, instanţa de apel s-a mulţumit să răspundă în următoarea manieră: „faptul că instanţa de fond a ajuns la concluzia că situaţia de fapt reţinută de procuror prin actul de sesizare al instanţei este la fel cu ceea ce rezulta din probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi a reţinut situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind respectate în cauză prevederile art. 356 C. proc. pen." - pag. 14 din decizie.

Evident că un asemenea răspuns, faţă de motivul de apel invocat nu a putut fi primit, fiind cu totul străin de regulile care guvernează soluţionarea unei căi de atac; de aceea se poate considera că instanţa de apel nu a răspuns criticii adusă de inculpat - o motivare generică, formală, ce nu analizează concret aspectele de nelegalitate pe care inculpatul le-a sesizat echivalează cu o nemotivare, ceea ce face ca Decizia astfel pronunţată să fie supusă casării.

Instanţa de control judiciar este datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, chiar dacă îşi însuşeşte concluziile şi motivele instanţei a cărei hotărâre este atacată, fiind obligată să verifice şi să dea o apreciere personală cererilor, excepţiilor puse în discuţie şi materialului probator.

Simpla însuşire de către instanţa de apel a motivării cuprinse în sentinţa primei instanţe nu este suficientă atunci când această hotărâre este motivată insuficient sau defectuos.

Pe de altă parte, important este că nu se contestă faptul că motivarea sentinţei este o copie fidelă a rechizitoriului, ceea ce face casabilă şi hotărârea primei instanţe.

Curtea de Apel Iaşi nu a analizat şi nu a răspuns în niciun fel criticilor invocate de inculpatul D.C.V. de la pct. I - 2, 3, 4, 5, 6 (latura penală) IV. - 2, 5 (latura civilă) din motivele de apel. Acestea se refereau la neanalizarea probelor administrate pe parcursul întregului proces penal, neidentificarea „declaraţiilor nuanţate", lipsa de motivare pentru reţinerea unor declaraţii şi înlăturarea altora, neanalizarea apărărilor inculpatului, existenţa unor deficienţe şi contradicţii existente în motivarea şi dispozitivul sentinţei, beneficiul ajutorului de înmormântare, contradicţii în privinţa acordării daunelor morale.

Şi pentru acest motiv se impune casarea deciziei penale recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Fapta pentru care este judecat inculpatul a primit o greşită încadrare juridică, ceea ce face aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.

Curtea de Apel Iaşi a reţinut infracţiunea de omor calificat (art. 175 lit. i) C. pen.), în detrimentul celei de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.), pe considerentul că decesul victimei C.D. a survenit ca urmare a loviturilor directe aplicate de inculpat şi nu ca urmare a căderii la sol şi lovirii de acesta.

Concluziile raportului de necropsie nr. 5992/11/11/2008 al I.M.L. Iaşi au infirmat însă teoria celor două instanţe anterioare şi susţin teza avansată de inculpat. Astfel, s-a stabilit că moartea victimei s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală, hemoragie subarahnoidiană.

Proces aceluiaşi act medical, leziunile ce au condus la deces s-au produs prin lovire activă cu mijloace contondente, urmată de cădere.

Altfel spus, decesul nu a survenit ca urmare a loviturilor directe aplicate asupra victimei - când se afla în picioare sau căzută la pământ - ci în urma căderii la sol, prin pierderea echilibrului, consecinţă a loviturii primite când se afla în picioare.

Concluzia medicului legist se coroborează şi cu probatoriul testimonial: „L-am văzut de D. stând lângă maşina în preajma celor doi însă nu s-a apropiat de ei, şi când a văzut pe C.D. că a căzut a mers la el singur şi s-a aplecat asupra lui aplicându-i lovituri cu ambii pumni de o parte şi de alta a capului, C.D. nereacţionând în niciun fel din poziţia în care era căzut. - declaraţia martorului ocular C. (fila 37 dosar - urm. pen.);

„După ce a căzut victima nu am mai văzut vreo reacţie a victimei aşa cum am declarat şi la poliţie" - declaraţia lui C.C. la instanţă (f. 120).

De asemenea, martorii audiaţi au precizat că victima a căzut cu faţa în sus, iar solul format din pământ/nisip amestecat cu pietre, mai exact „drum pietruit", după cum declara martorii C.C. şi H.; de aceea, o dată în plus este pertinentă ipoteza în care leziunea ce a condus la deces a fost produsă, nu datorită loviturilor directe aplicate, ci în urma căderii şi lovirii capului de suprafaţă tare, denivelată/colţuroasă a drumului pietruit.

Or acest mecanism al aplicării loviturilor, urmată de căderea victimei cu rezultatul final al decesului, este propriu infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., întrucât nu lovitura directă a fost cea fatală, aceasta cauzând doar dezechilibrarea victimei şi căderea; această ultimă acţiune a cauzat leziunile cranio-cerebrale soldate cu moartea victimei.

De aceea, s-a considerat că încadrarea juridică a faptei este cea prevăzută de art. 183 C. pen. (sub care, de altfel, a şi fost începută urmărirea penală) şi nu cea de omor calificat (art. 175 lit. i) C. pen.), sens în care a solicitat schimbarea de încadrare juridică.

Starea de provocare a existat din partea victimei anterior săvârşirii faptei de către inculpat, aceasta rezultând din fapte distincte realizate de C.D. pe parcursul unui interval mai îndelungat de timp.

Cu doar câteva luni de săvârşirea faptei, inculpatul fusese bătut cu bâtele de victima şi alţi doi prieteni ai acestuia în faţa locuinţei sale din satul Oteţoaia; chiar Tribunalul Vaslui a reţinut în considerente că în cursul lunii martie 2008, victima C.D. şi doi prieteni ai săi, l-au bătut pe D. pe drum, în timp ce se întorcea acasă, din cauza unei fete, C.V., prietenă atât cu inculpatul, cât şi cu victima.

În continuare, C.D. i-a trimis inculpatului D. în repetate rânduri mesaje jignitoare dar şi de ameninţare; acestea din urmă nu erau simple glume, ci ameninţări serioase pentru că victima îl acuza că i-a luat prietena (a se vedea în acest sens declaraţia martorului G.C. - f. 121 din dosarul Tribunalului Vaslui).

Toate aceste fapte ale victimei au fost de natură ca în timp să-i creeze inculpatului un sentiment de frustrare şi o tulburare puternică, emoţii înăbuşite şi refulate o dată cu trecerea vremii, dar care în seara de 25 octombrie 2008 au fost reînviate şi amplificate de atitudinea repetat jignitoare a victimei care, în prezenţa logodnicei şi a prietenilor inculpatului, îl înghiontea, se împingea în el pe ringul de dans şi îl stropea cu bere etc. Important este însă faptul că D., deşi umilit, nu a cedat de la început provocărilor victimei, ci s-a adresat agentului de pază, punându-l în temă faţă de conduita anterioară a lui C. faţă de el şi manifestându-şi temerea că acesta vrea scandal cu orice preţ.

Este total eronată şi în neconcordanţă cu probele dosarului aprecierea instanţei de apel că „amintindu-şi de incident, inculpatul D.C.V. s-a hotărât să-l bată pe C.D., spunându-i acest lucru şi martorului H.F.I., agitându-se prin discotecă" - pag. 14 din decizie.

Audiat de Tribunalul Vaslui, martorul H. declara:

„(…) Nu pot să precizez dacă inculpatului D. i-a fost teamă când a venit la mine la începutul discotecii. Eu cred că a venit la mine să mă atenţioneze pentru că era din alt sat şi mă cunoştea pe mine, aşa se procedează pe la noi, nu poţi să te duci într-o altă localitate la discotecă. D. mi-a spus ceva de o bătaie anterioară dar nu mi-a spus exact despre ce a fost vorba. După incident am auzit şi eu că vătămatul ar fi bătut pe inculpatul D. (…). Niciunul dintre cei doi inculpaţi nu mi-a spus că vrea să bată pe cineva." - declaraţia martorului (f. 107).

În sfârşit, jignirile aduse mamei şi bunicii, când inculpatul şi victima se aflau lângă maşină, au fost de natură să-l înfurie pe D. într-o măsură în care şi-a pierdut controlul, context în care au urmat loviturile aplicate victimei; injuriile adresate i-au produs un sentiment de jignire şi o tulburare profundă, această stare fiind explicabilă prin afecţiunea şi sentimentele de preţuire pe care le avea faţă de cele două persoane; în urma divorţului părinţilor, inculpatul fusese crescut doar de mama şi de bunica maternă, acestea fiind singurele fiinţe de care se ataşase şi care însemnau foarte mult pentru el.

Pe fondul conflictelor anterioare, jignirea personală şi a singurelor persoane dragi din viaţa inculpatului i-a indus acestuia starea de tulburare specifică art. 73 lit. b) C. pen., circumstanţa atenuantă legală ce a solicitat să fie reţinută în favoarea inculpatului D.C.V.

Ambele instanţe au comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept consecinţă condamnarea inculpatului D.C.V. (art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.). Această eroare priveşte persoana care a aplicat lovitura în urma căreia victima s-a dezechilibrat şi a căzut la pământ.

Din coroborarea probelor administrate rezulta că această persoană este inculpatul I.; nu se contesta că şi D. l-ar fi lovit pe C.D. cât timp acesta se afla în maşină, însă ultimul contact anterior căderii la pământ victima l-a avut cu I.R.C.; declaraţia în acest sens a inculpatului D. din faţa instanţei de apel a fost considerată ca o schimbare parţială de poziţie, însă inculpatul nu a făcut să declare decât ceea ce au precizat de la bun început, încă din faza urmăririi penale, martorii oculară: „Am văzut cum la portiera dreapta faţă a venit I.R., a deschis portiera şi fără să spună nimic i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona capului lui C., i-a mai aplicat şi a doua lovitură la câteva secunde tot în zona capului, apoi l-a agăţat de haine şi l-a tras jos din maşină (…) din cauza loviturii primite C. mai că nu se mai putea ţine pe picioare şi I. l-a tras după el până în spatele autoturismului meu fără să-l mai lovească şi când i-a dat drumul, C. a căzut pe spate cu faţa în sus şi cu capul spre şanţul şoselei" - declaraţia martorului C. (fila 37 dosar urm. pen.).

„(…) Am văzut o maşină parcată în apropiere, iar pe H. deschizând portiera şi lovindu-l pe D. prin portiera deschisă (…) nu am văzut exact dacă H. l-a lovit pe D. cu palma sau cu pumnul, dar sunt sigur că l-a lovit de două ori. Apoi H. l-a scos afară pe D. din maşină, l-a dus în partea lateral-stânga, unde l-a trântit la pământ" - declaraţia martorului P.S.F. (f. 58 verso, 59 - dosar urm. pen.).

În condiţiile în care, leziunea care a condus la decesul victimei are legătură de cauzalitate cu lovitura care a determinat dezechilibrarea şi căderea acesteia la pământ, inculpatul D. nu poate fi răspunzător de consecinţa traumatică fatală.

Este nelegală nereţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului D. în condiţiile în care nu exista nicio cauză de agravare a răspunderii penale, iar împrejurări şi elemente ce atenuează răspunderea penală caracterizează conduita anterioară, procesuală, precum şi persoana inculpatului D.

De asemenea, reţinerea circumstanţei provocării (art. 73 lit. b) C. pen.), trebuie să producă efecte corespunzătoare şi asupra pedepsei principale aplicate.

De remarcat că la Curtea de Apel Iaşi, în apelul inculpatului D., reprezentantul M.P. a pus concluzii de admitere în sensul redozării pedepsei şi aplicării dispoziţiilor art. 76 C. pen. „având în vedere că deşi instanţa de fond a reţinut că inculpatul nu are antecedente penale, că a avut o conduită procesuală bună nu a dat eficienţă acestor circumstanţe" (pag. 8 din decizie).

Admiterea recursului în latură penală produce efecte corelative şi în privinţa acţiunii civile.

De remarcat că instanţa de apel nu a soluţionat problemele punctuale ridicate de inculpat sub aspectul laturii civile.

Întrucât primează motivele de recurs ce atrag ca efect casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe (pct. 1) a solicitat admiterea recursului în sensul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) prima teză C. proc. pen.

În drept a fost invocat art. 385⁹ alin. (1) pct. 9, 14, 17, 18 C. proc. pen.

La dosarul cauzei a fost depusă o cerere formulată de recurentul inculpat I.R.C. şi trimisă prin fax, aflată la fila 44 dosarul Înaltei Curţi, prin care acesta a solicitat amânarea judecării cauzei pentru un alt termen până la care să-şi angajeze un apărător care să-i reprezinte interesele în faţa instanţei de judecată.

La termenul de judecată de la 13 mai 2010, s-a referit că recurentul inculpat I.R.C. a depus o cerere de amânare în vederea angajării unui apărător.

Fiind întrebat de către instanţă, inculpatul D.C. a precizat că nu are apărător ales şi, prezentându-i-se declaraţia de recurs, a semnat-o în şedinţă publică.

Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţie legalitatea luării şi menţinerii măsurii arestării preventive faţă de inculpatul D.C.V., fiind consemnate concluziile părţilor, precum şi ultimul cuvânt al recurentului inculpat asupra măsurii, după care, deliberând, în baza art. 300² cu referire la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a fost menţinută ca legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului D.C.V., s-a menţinut delegaţia apărătorului desemnat din oficiu şi a fost amânată cauza la 24 iunie 2010, potrivit încheierii de şedinţă de la acea dată, aflată la filele 46-47 dosarul Înaltei Curţi.

În considerentele încheierii mai sus menţionate, instanţa de recurs a făcut referiri la sentinţa penală nr. 358 in 19 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, secţia penală, la mandatul de arestare preventivă şi temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul D.C.V., la situaţia de fapt reţinută, în esenţă, la apelurile declarate în cauză de către părţile civile S.T. şi S.V. şi de inculpaţii D.C.V. şi I.R.C., la Decizia pronunţată de instanţa de apel, cu menţinerea stării de arest a inculpatului D.C.V. şi deducerea arestării preventive, la recursurile declarate în cauză de către inculpaţii D.C.V. şi I.R.C.

De asemenea, Înalta Curte analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, Înalta Curte a apreciat că acestea se menţin şi în prezent şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, existând suficiente indicii temeinice în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen., că acesta a comis faptele pentru care a fost condamnat.

În speţă, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că, ulterior pronunţării hotărârii de condamnare în primă instanţă, nu au intervenit temeiuri noi.

Înalta Curte a apreciat, în raport cu cele expuse, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică şi pentru buna desfăşurare în continuare a procesului încât, conform art. 300²şi art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a constatat temeinică şi legală măsura arestării preventive a inculpatului D.C.V., subzistă şi că impun privarea de libertate în continuare.

La dosarul cauzei au fost depuse motivele de recurs formulate în scris de către recurentul inculpat I.R.C., prin apărător, atât trimise prin fax, cât şi originalul acestora, înregistrat, în prealabil, prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 21170 la 23 iunie 2010, aflate la filele 55-72 dosarul Înaltei Curţi, precum şi împuternicirea avocaţială a apărătorului ales C.L.C., aflată la fila 74 dosarul Înaltei Curţi.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat I.R.C., prin apărător a solicitat a se proceda la reexaminarea tuturor probelor administrate în cauză, coroborarea acestor probe cu cele administrate în calea devolutivă a apelului şi pe baza lor a se constata că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinută în sarcina sa.

Ca atare criticile pe care înţelege să le formuleze împotriva sentinţei recurate vizează în primul rând netemeinicia sentinţelor date de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel.

Netemeinicia la care face referire are în vedere faptul că nu există probe care să susţină versiunea conform căreia al ar fi lovit victima. Există o singură persoană şi anume P.S.F. care, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond a afirmat cu certitudine că l-a văzut pe el lovind victima. Această depoziţie de martor nu poate fi primită, întrucât, aşa cum se va constata există grave inadvertenţe şi nenumărate contradicţii între declaraţia dată de acest martor în faza de urmărire penală şi cea dată în faţa instanţei de judecată.

Coroborată cu celelalte probe administrate în cauză veţi sesiza că declaraţia dată în faţa instanţei de judecată (la un interval foarte îndepărtat de producerea evenimentului) nu a confirmat modul de derulare a evenimentelor stabilit de către organele de cercetare penală în cursul anchetei.

Recurentul inculpat prin apărător a menţionat că reiterează susţinerea conform căreia nu a lovi victima, iar singura acţiune pe care şi-a însuşit-o este reacţia sa pe care a avut-o la rugămintea martorului C.I.C. de a îndepărta victima de lângă maşină, fără însă a-l lovi sau a exercita o altfel de agresiune împotriva victimei.

De altfel, a considerat şi susţinut că trimiterea sa în judecată şi ulterior condamnarea sa s-a făcut doar pe supoziţii fără a exista probe de nezdruncinat care să confirme vinovăţia sa.

Niciun moment nu s-a putut stabili care a fost zona în care i-ar fi aplicat un pumn victimei şi care ar fi fost leziunile produse de acea lovitură. Niciunul dintre martori nu a indicat faptul că, deşi ar fi lovit victima cu pumnul în faţă, acţiunea ar fi avut ca urmare producerea vreunei leziuni pe care aceştia să o sesizeze. Or, este foarte bine cunoscut că o lovitură aplicată cu pumnul de o persoană cu înălţimea de 1,80 şi o greutate de 85 kg ar fi lăsat urme devastatoare pe faţa victimei, care nu ar fi putut să fie sesizare de martorii din imediata apropiere.

De asemenea, instanţa de apel a pierdut din vedere faptul că nu a existat niciun fel de reacţie din partea victimei ca urmare a presupusei agresiuni.

O astfel de abordare dă posibilitatea apărătorilor inculpatului D.C.V. să ceară schimbări de încadrări judiciare a faptelor şi eventual achitarea inculpatului D.C.V., inculpat care şi-a recunoscut fapta şi a negat sistematic faptul că ar fi agresat victima în vreun fel.

De asemenea, recurentul inculpat prin apărător a solicitat a se observa că nu există nicio probă şi că în mod eronat instanţa de fond şi cea de apel au reţinut că i-ar fi aplicat o lovitură victimei neindicând niciun moment din depoziţia cărui martor au tras aceste concluzii. Din însăşi definiţia art. 180 alin. (1) (varianta tip prevăzută de C. pen.) pentru a exista o astfel de infracţiune trebuie să existe o acţiune violentă care să aibă drept urmare producerea de suferinţe fizice. Simpla scoatere a victimei din maşină nu poate îmbrăca caracterul unei acţiuni care să implice provocarea de suferinţe fizice a acesteia.

Faţă de cele prezentate, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, dar şi a celor ce urmează a fi administrate în calea de atac a solicitat achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (1) C. pen.

Dacă totuşi se va ajunge la concluzia că se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinută în sarcina sa şi să constataţi că sumele la care a fost obligat cu titlul de daune morale sunt exagerate fără a avea legătură cu gradul de implicare pe care l-a avut în derularea evenimentelor. Or, practica şi literatura de specialitate a statuat stabilirea unor astfel de despăgubiri proporţională cu faptele săvârşite şi ţinând cont de legătura de cauzalitate dintre fapte şi urmări. Este total injust ca pentru o faptă de o gravitate minimă să fie obligată la o sumă, atât de însemnată pornindu-se doar de la faptul că victima a decedat. Gradul său de implicare în evenimente a fost strict cel pe care l-a prezentat şi consideră nedrept să suport consecinţe disproporţionate în raport cu faptele sale.

Concluzionând a solicitat instanţei de recurs că în latură penală a constatat că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de lovire şi a solicitat a se dispune achitarea în baza prevederilor art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Pe cale de consecinţă a solicitat să fie exonerat de la plata sumelor de orice natură reţinute în sarcina sa.

În subsidiar dacă se va ajunge la concluzia că se face vinovat de săvârşirea vreunei infracţiuni, pe baza probelor existente la dosarul cauzei a solicitat a se proceda la redozarea pedepsei neluând în calcul faptul că victima a decedat şi având în vedere doar stricta acţiune pe care am exercitat-o. Sunt singurele supoziţii cele prezentate de către instanţa de fond din care a rezultat că în lipsa scoaterii din maşină a victimei de către el, aceasta ar fi putut fi în viaţă acum. Este cert că nu a avut niciun moment intenţia de a agresiona victima şi că singura acţiune pe care a întreprins-o a avut temei doar rugămintea adresată de către martorul C.I.C.

La termenul de astăzi, fiind întrebaţi de către instanţă, ambii recurenţi inculpaţi au precizat că îşi menţin recursurile declarate.

Apărătorul recurentului inculpat D.C.V., în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9, 14, 17 şi 18 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate. În susţinerea acestora a solicitat casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, arătând că hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază soluţia, fiind o redare a rechizitoriului. În subsidiar, a solicitat casarea hotărârilor şi achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., motivând că din materialul probator a rezultat că loviturile nu au fost aplicate de inculpat, ci de inculpatul I.R.C. Referitor la celelalte motive de casare, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. şi reducerea pedepsei aplicate, ca urmare a reţinerii art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. c) - art. 76 lit. a) C. pen., avându-se în vedere actele în circumstanţiere aflate la dosar.

Apărătorul recurentului inculpat I.R.C., în dezbateri a arătat că subscrie primului temei de casare invocat de colegul său, întrucât ambele hotărâri au preluat rechizitoriul. În susţinerea celui de-al doilea temei de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. a solicitat achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., susţinând că există declaraţii contradictorii în cauză, iar singurii martori oculari au infirmat ulterior că l-au văzut pe inculpat lovind victima, aspecte care creează o stare de dubiu ce profită inculpatului.

În subsidiar, în situaţia respingerii primului motiv a solicitat reducerea pedepsei care nu este în concordanţă cu implicaţiile minime ale inculpatului în săvârşirea faptei. Sub aspectul laturii civile, a solicitat redozarea daunelor morale, care sunt disproporţionate în raport cu fapta.

Intimata parte civilă S.V., având cuvântul asupra recursurilor inculpaţilor, a arătat că fiul său era singur, bolnav şi a fost urmărit de inculpaţi.

Reprezentantul M.P., având cuvântul cu privire la recursurile inculpaţilor a pus concluzii de admitere a celui declarat de inculpatul D.C., sens în care a susţinut că, exceptând referirile la modalitatea de individualizare a pedepsei, instanţa de apel nu a analizat concret niciuna din criticile inculpatului: nu a arătat semnificaţia conţinutului declaraţiilor martorilor şi motivele pentru care a reţinut în defavoarea sa o parte din probatoriu şi a exclus-o pe cealaltă. Totodată, nu a analizat critica referitoare la lovitura tanato-generatoare, raportat la concluziile expertizei medico-legale, existând contradicţii între ce a reţinut instanţa şi raportul medico-legal, ce trebuiau analizate şi înlăturate motivat de instanţe.

De asemenea, instanţa de apel nu a răspuns în totalitate criticilor inculpatului referitoare la soluţionarea laturii civile, mulţumindu-se să citeze considerentele primei instanţe şi să conchidă că sunt corecte, fără a le raporta la criticile inculpatului. Procedând astfel, instanţa nu a realizat un propriu control asupra sentinţei, astfel că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se pronunţa pe aceste critici, iar numai ulterior hotărârea va putea fi supusă cenzurii instanţei de recurs. În măsura pronunţării acestei hotărâri, a solicitat să se pună în vedere instanţei de apel să analizeze în mod particular criticile inculpatului D.C.V. referitoare la contribuţia efectivă la săvârşirea faptei şi să arate de ce îl exclude pe inculpatul I.R.C. de la autorat în săvârşirea faptei.

Cu privire la recursul inculpatului I.R.C. a pus concluzii de respingere a acestuia ca nefondat, arătând că din declaraţiile a numeroşi martori direcţi, inculpatul este unul din cei ce au aplicat lovituri părţii vătămate, astfel că susţinerea că nu a participat este neîntemeiată. Procurorul a arătat că, deşi nu formulează o critică în recursul inculpatului, acesta a participat nemijlocit la săvârşirea infracţiunii reţinute doar în sarcina inculpatului D., aspect invocat de acesta din urmă şi de părţile civile în apeluri şi omis de instanţă.

Înalta Curte a pus în discuţie starea de arest a inculpatului D.C.V., în eventualitatea unei soluţii de casare cu trimitere spre rejudecare.

Reprezentantul M.P. a susţinut că subzistă motivele ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive, astfel că se impune menţinerea acesteia.

Apărătorul recurentului inculpat D.C.V. a solicitat revocarea măsurii arestării preventive şi punerea în libertate a inculpatului, în situaţia pronunţării unei soluţii de casare a hotărârii atacate.

În ultimul cuvânt, recurentul inculpat D.C.V. a lăsat soluţia la aprecierea instanţei.

În ultimul cuvânt, recurentul inculpat I.R.C. a arătat că este nevinovat.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat D.C.V. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele de recurs invocate, cât şi a celor precizate de reprezentantul M.P., în recursul inculpatului, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹pct. 9, 10, 18, 17, 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că instanţa de apel, în considerentele deciziei pronunţate, aşa cum s-a arătat, s-a limitat doar la a face afirmaţii generice, prin prezentarea doar a unor aprecieri asupra modului în care prima instanţă a reţinut situaţia de fapt, că aceasta corespunde probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, fără să existe o evaluare reală proprie asupra materialului probator administrat, în raport cu motivele de apel invocate de apelantul inculpat D.C.V. şi soluţia dispusă de prima instanţă.

Totodată, prima instanţă de control judiciar nu a demonstrat de ce nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, modul în care prima instanţă a ajuns la concluzia că situaţia de fapt reţinută de procuror prin actul de sesizare al instanţei este la fel cu cea care rezultă din probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi a reţinut aceeaşi situaţie de fapt, rezumându-se doar la afirmaţia concluzivă că în acest fel au fost respectate prevederilor art. 356 C. proc. pen., redând situaţia de fapt reţinută, aşa cum a fost expusă în actul de sesizare.

Or, această modalitate de redactare a hotărârii judecătoreşti nu reflectă un proces de examinare efectivă asupra mijloacelor de probă şi nu evidenţiază concluziile care rezultă ca urmare a acestuia, a argumentelor în reţinerea sau nereţinerea unora din acestea, în raport cu motivele de apel formulate, aşa încât soluţia pronunţată apare ca fiind susţinută numai prin considerente vagi, expuse într-o manieră generică, ceea ce atrage imposibilitatea instanţei de recurs de a verifica modul în care prima instanţă de control a reţinut cele prezentate, ceea ce constituie o nemotivare a deciziei pronunţate, fiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte consideră că instanţa de apel nu şi-a fundamentat afirmaţiile, pe analiza şi sinteza mijloacelor de probă, în sensul evidenţierii celor care se coroborează sau dimpotrivă a celor pe care le înlătură, nu şi-a argumentat neluarea acestora în considerare, cu precizarea cauzei care afectează valoarea probantă a mijlocului de probă respectiv.

Astfel, instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate ca motive de apel de către apelantul inculpat D.C.V., în sensul că nu s-a făcut o examinare asupra conţinutului declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză în cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale, cât şi în aceea a cercetării judecătoreşti, respectiv C.I.C. (filele 33-37 dosarul parchetului şi filele 109-110 dosarul tribunalului), P.S.A. (filele 38-42 dosarul parchetului şi fila 83 dosarul tribunalului), H.F.I. (filele 44-45 dosarul parchetului şi fila 107 dosarul tribunalului), C.I.A. (filele 46-47 dosarul parchetului) şi, I.V. (filele 48-49 dosarul parchetului), B.M. (filele 50-51 dosarul parchetului), C.C. (filele 52-53 dosarul parchetului şi fila 82 dosarul tribunalului), C.S.G. (filele 54-57 dosarul parchetului), P.S.F. (filele 58-60 dosarul parchetului şi fila 211 dosarul tribunalului), O.C. (filele 61-63 dosarul parchetului şi fila 165 dosarul tribunalului), D.M.D. (filele 65-66 dosarul parchetului), C.I. (filele 67-68 dosarul parchetului şi), I.M.I. (filele 69-70 dosarul parchetului), R.D.A.G. (fila 72 dosarul parchetului), C.V. (fila 73 dosarul parchetului), C.A.A. (fila 84 dosarul tribunalului), C.M.D. (fila 85 dosarul tribunalului), C.A. (fila 86 dosarul tribunalului), L.M. (fila 87 dosarul tribunalului), S.M. (filele 108 dosarul tribunalului), G.M. (fila 121 dosarul tribunalului), în raport cu declaraţiile inculpatului D.C.V. (filele 77-81 vol. I. dosarul parchetului, filele 55-56 dosarul tribunalului şi fila 79 dosarul curţii de apel), precum şi cu raportul de necropsie medico-legală din 11 noiembrie 2008 al IML Iaşi (filele 23-26 dosarul parchetului).

Înalta Curte a constatat că prima instanţă de control judiciar nu a examinat mijloacele de probă mai sus menţionate, în raport cu motivele de apel formulate de apelantul inculpat şi nu a putut stabili contribuţia inculpatului D.C.V., în raport cu aceea a coinculpatului I.R.C., la comiterea faptei, ca urmare a unui proces de evaluare prin coroborarea acestora, reţinerea sau înlăturarea declaraţiilor unora din martori şi faţă de lovitura tanato-generatoare evidenţiată în concluziile raportului medico-legal, existând contradicţii între ce a reţinut instanţa şi aceste din urmă mijloc de probă cu valoare ştiinţifică, ce trebuiau analizate şi înlăturate motivat de instanţă.

Totodată, Înalta Curte consideră că nemotivarea deciziei se reflectă şi în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, nici sub acest aspect instanţa de apel nu a examinat criticile apelantului inculpat referitoare la soluţionarea laturii civile, rezumându-se în considerentele hotărârii să conchidă că sunt corecte, apreciind în mod generic că pretenţiile au fost dovedite pe baza probelor administrate, fără a le raporta la criticile inculpatului.

Aşadar, Înalta Curte, în raport cu cele mai sus menţionate cu privire la nemotivarea deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele de apel formulate, constată că hotărârea pronunţată aduce atingere unui proces echitabil, încălcându-se prevederile art. 6 § 1 din C.E.D.O.

Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa constantă, că una dintre funcţiile obligatorii ale instanţei este aceea de a motiva hotărârea pronunţată prin a demonstra părţilor că au fost ascultate şi chiar dacă instanţa internă şi-a motivat pe scurt hotărârea indiferent dacă a făcut-o preluând motivele instanţei inferioare sau altfel, să fi examinat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi nu să se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile instanţei inferioare, în acest din urmă sens sunt şi cauzele H. contra Finlanda (§ 60) şi B. contra României (§ 33).

Înalta Curte în contextul concret al cauzei constată că Decizia instanţei de apel pronunţată în cauză nu corespunde exigenţelor jurisprudenţei C.E.D.O. mai sus menţionate.

În consecinţă, Înalta Curte consideră criticile formulate de recurentul inculpat D.C.V. cu privire la nemotivarea hotărârii şi prin nepronunţarea asuprea motivelor de apel formulate, inclusiv motivele privind latura civilă a cauzei, ca fiind întemeiate, ceea ce impune reformarea în aceste limite a deciziei pronunţate de instanţa de apel numai privind recurentul inculpat.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. a prevalat în examinarea sa.

Înalta Curte nu poate analiza celelalte motive de recurs invocate de către recurentul inculpat D.C.V. şi întemeiate pe art. 385⁹ pct. 18, 17, 14 C. proc. pen., deoarece vizează fondul cauzei, în raport cu primele motive de recurs invocate, care prevalează sub aspectul examinării.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat I.R.C. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele de recurs invocate, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9, 18, 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod corect şi-a însuşit argumentele primei instanţe cu privire la stabilirea vinovăţiei inculpatului I.R.C. în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., loviri sau alte violenţe, în raport cu situaţia de fapt reţinută.

Înalta Curte consideră că în contextul cauzei s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului I.R.C. de a lovi victima cu pumnul în faţă când se afla în maşina martorului C.I.C. şi de a o trage jos din maşină, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzute de art. 180 alin. (1) C. pen.

Astfel, din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, în primă instanţă şi în apel, respectiv declaraţiile martorilor C.I.C. (filele 33-37 dosarul parchetului şi filele 109-110 dosarul tribunalului), P.S.A. (filele 38-42 dosarul parchetului şi fila 83 dosarul tribunalului), H.F.I. (filele 44-45 dosarul parchetului şi fila 107 dosarul tribunalului), C.I.A. (filele 46-47 dosarul parchetului şi), I.V. (filele 48-49 dosarul parchetului), B.M. (filele 50-51 dosarul parchetului), C.C. (filele 52-53 dosarul parchetului şi fila 82 dosarul tribunalului), C.S.G. (filele 54-57 dosarul parchetului), P.S.F. (filele 58-60 dosarul parchetului şi fila 211 dosarul tribunalului), O.C. (filele 61-63 dosarul parchetului şi fila 165 dosarul tribunalului), D.M.D. (filele 65-66 dosarul parchetului), C.I. (filele 67-68 dosarul parchetului şi), I.M.I. (filele 69-70 dosarul parchetului), R.D.A.G. (fila 72 dosarul parchetului), C.V. (fila 73 dosarul parchetului), C.A.A. (fila 84 dosarul tribunalului), C.M.D. (fila 85 dosarul tribunalului), C.A. (fila 86 dosarul tribunalului), L.M. (fila 87 dosarul tribunalului), S.M. (filele 108 dosarul tribunalului), G.M. (fila 121 dosarul tribunalului), cu declaraţiile inculpatului I.R.C. (filele 1-8 vol. II dosarul parchetului), rezultând contribuţia concretă a inculpatului I.R.C. în săvârşirea infracţiunii, acesta fiind autorul lovirii părţii vătămate, acţionând cu intenţie directă.

Astfel, în declaraţia dată la 27 octombrie 2008 în cursul urmăririi penale, martorul C.I.C. a arătat că „…Când am ajuns în apropierea maşinii am deschis portierele din telecomandă, iar C.D. s-a urcat pe scaunul din dreapta faţă. Nu a apucat însă să închidă portiera pentru că imedat au ajuns acolo D.C. şi I.R. - căruia noi îi spunem H. Nu-mi dau seama din ce parte au venit pentru că nu am fost atent. I. a prins imediat de portieră, iar D.C. i-a tras un pumn lui D. prin portiera întredeschisă, în zona feţei. Apoi D. s-a dat mai în spate, iar I.R. l-a lovit şi el cu pumnul în faţă pe C.D., o dată sau de două ori, nu ştiu sigur. Apoi I.R. i-a spus lui C.D. să coboare din maşină, însă acesta nu voia. Eu, văzând că începe bătaia în maşina mea, m-a dus la I.R. şi i-am spus să nu se bată, pentru că am dat bani pe maşină şi nu voiam să-mi strice maşina. Atunci I.R. l-a apucat de haine pe D. şi l-a scos afară din maşină, l-am împins până în spatele maşinii, i-a dat drumul, iar D. a căzut la pământ. După ce a fost scos din maşină, D. a mers pe picioarele lui, dar sprijinit de I.R. şi cred că D. era ameţit, pentru că imediat după ce Irimia i-a dat drumul, D. a căzut la pământ. După ce i-a dat drumul, I. s-a depărtat şi a venit D.C. Acesta s-a aplecat asupra victimei şi a început să-i aplice mai multe lovituri cu pumnii în zona feţei. Apoi l-a lovit pe D. cu picioarele în cap de mai multe ori, după care s-a aplecat iar deasupra victimei şi o lovea cu pumnii în faţă…".

Martorul C.I.C. în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, în primă instanţă la 27 mai2009 a precizat că „…Partea vătămată a primit o lovitură de la I. şi în timp cât se afla în maşină…Îmi amintesc în mod cert că inculpatul Irimia a fost cel care l-a lovit pe vătămat atâta timp cât acesta se afla în maşină. Nu-mi amintesc exact câte lovituri i-a aplicat vătămatului inculpatul Irimia, probabil, una…"

În declaraţia dată la 27 octombrie 2008 în cursul urmăririi penale, martorul P.S.A. a menţionat că "…Prietenul acestuia a deschis maşina cu telecomanda, iar D. a urcat pe scaunul din dreapta faţă. Când a încercat să închidă uşa, au venit către el D.C. şi I.R., acesta din urmă, prinzându-l pe D. de haine, încerca să-l tragă afară din maşină. În acest moment, eu m-am speriat şi am fugit în curtea discotecii, pentru că nu voiam să iau şi eu bătaie…Am văzut că D. era căzut la pământ în spatele maşinii, un pic din lateralul acestuia, iar D.C. a sărit cu ambele picioarele pe capul lui, o singură dată, din ceea ce am văzut eu…".

În declaraţia dată la 19 noiembrie 2008 în cursul urmăririi penale, martorul P.S.F. a precizat că „…Apoi, H. l-a scos afară pe D. din maşină, l-a dus în partea lateral-stânga, unde l-a trântit la pământ. A venit atunci D.C. care l-a lovit pe D. cu picioarele în cap, după care l-a lovit cu ambii pumni în faţă, apoi l-a călcat cu picioarele tot pe cap, după care iarăşi l-a lovit cu pumnii în faţă…"

Martorul P.S.F. în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, în primă instanţă la 7 octombrie 2009 a menţionat că „…Am văzut pe persoana înaltă inculpatul I. i-a aplicat victimei o singură lovitură, după care aceasta a căzut jos. Lovitura i-a fost aplicată de inculpatul Irimia în zona gâtului sub bărbie…"

Înalta Curte nu poate avea în vedere critica însuşită de recurentul inculpat I.R.C. din motivele de recurs ale recurentului inculpat D.C.V. cu privire la nemotivarea deciziei instanţei de apel, în ceea ce-l priveşte, întrucât din considerentele acesteia a rezultat că prima instanţă de control a răspuns motivelor formulate, evidenţiind comiterea infracţiunii prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., în raport cu situaţia de fapt reţinută, înlăturând solicitarea achitării acestuia, la individualizarea pedepsei aplicate, precum şi la modul de stabilire al cuantumului daunelor morale, aşa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte, în baza propriului examen asupra mijloacelor de probă mai sus enunţate şi al conţinutului celor în mod efectiv evidenţiate a constatat vinovăţia inculpatului I.R.C. în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., contribuţia inculpatului fiind aceea de a aplica o lovitură părţii vătămate în condiţiile reţinute, aşa încât apărarea că fapta nu a existat nu este susţinută.

În raport cu cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că între percepţia asupra materialului probator de către instanţă şi soluţia pronunţată nu există o vădită şi esenţială neconcordanţă, aşa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că şi sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, atât în ceea ce priveşte cuantumul, pedepsei cu închisoarea, respectiv în minimul legal prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă, cât şi a modalităţii de executare, cu suspendarea condiţionată a acesteia, au fost avute în vedere în mod concret criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi anume gradul de pericol social redus al infracţiunii comise, circumstanţele reale efective, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, care a nu are antecedente penale.

Aşadar, pedeapsa aplicată inculpatului I.R.C., în condiţiile mai sus arătate este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor de exemplaritate şi educativ al pedepsei, dându-i acestuia posibilitatea îndreptării faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa pozitivă.

Totodată, Înalta Curte consideră că pedeapsa aplicată inculpatului I.R.C. respectă principiul proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, aşa încât nu se impune reducerea acesteia, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost stabilită obligarea inculpatului la plata sumei de 5000 lei cu titlul de daune morale, către părţile civile S.T. şi S.V., faţă de contribuţia avută, precum şi suferinţa părţilor civile pentru pierderea fiului lor, suma stabilită fiind echitabilă, aşa încât nu se impune reducerea daunelor morale solicitată de recurentul inculpat.

În raport cu cele mai sus menţionate, Decizia pronunţată de instanţa de apel în ceea ce-l priveşte pe inculpatul I.R.C. este legală şi temeinică.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de recurentul inculpat D.C.V. împotriva Deciziei penale nr. 28 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Se va casa Decizia penală atacată şi se va trimite cauza spre rejudecarea apelului inculpatului D.C.V. la instanţa de apel, Curtea de Apel Iaşi, care va examina ansamblul materialului probator administrat în cauză în raport cu motivele de apel formulate de inculpat, urmând a examina critic şi coroborat conţinutul mijloacelor de probă, într-un proces de analiză şi sinteză şi a stabili contribuţia inculpatului D.C.V., în raport cu aceea a coinculpatului I.R.C., la comiterea faptei, ca urmare a unui proces de evaluare prin coroborarea acestora, reţinerea sau înlăturarea declaraţiilor unora din martori şi faţă de lovitura tanato-generatoare evidenţiată în concluziile raportului medico-legal, precum şi a laturii civile a cauzei, prin examinarea pretenţiilor părţilor civile în baza mijloacelor de probă administrate sub acest aspect şi în funcţie de contribuţia inculpatului, în vederea pronunţării unei soluţii legale şi temeinice.

În conformitate cu art. 385¹⁷ alin. (2) cu referire la art. 382 alin. (3), art. 300²şi art. 160^balin. (3) C. proc. pen. va menţine măsura arestării preventive a inculpatului D.C.V., subzistând temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de norma arătată, atât referitoare la cuantumul pedepsei mai mare de 4 ani pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, cât şi aceea referitoare la pericolul pentru ordinea publică în cazul lăsării sale în libertate, având în vedere gravitatea faptei pretins a fi comisă, urmările avute, decesul victimei, creându-se un sentiment de insecuritate în comunitatea locală.

Totodată, Înalta Curte nu consideră că se impune una din măsurile preventive neprivative de libertate, având în vedere modalitatea concretă a săvârşirii pretinsei infracţiuni şi rezonanţa pe care a avut-o aceasta în comunitate, neputându-se realiza scopurile unor asemenea măsuri, pentru procesul penal, faţă de contextul concret al cauzei.

Înalta Curte, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.R.C. împotriva aceleiaşi decizii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300 lei pentru apărarea recurentului inculpat D.C.V. se va plăti din fondul M.J.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J., ca urmare a asigurării asistenţei obligatorii, ce a avut loc pentru termenul de judecată de la 13 mai 2010 de către domnul avocat M.T., cu împuternicirea avocaţială emisă la 29 aprilie 2009, (fila 43 Dosarul nr. 0317/89/2009 al Înaltei Curţi), potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală încheiat între M.J. şi U.N.B.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de recurentul inculpat D.C.V. împotriva Deciziei penale nr. 28 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează Decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului inculpatului D.C.V. la instanţa de apel, Curtea de Apel Iaşi.

Menţine măsura arestării preventive a inculpatului D.C.V.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.R.C. împotriva aceleiaşi decizii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300 lei pentru apărarea recurentului inculpat D.C.V. se va plăti din fondul M.J.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 iunie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4297/2010. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2574/2010. Penal. Iniţiere, constituire de... →

ICCJ. Decizia nr. 2506/2010. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2506/2010. Penal