ICCJ. Decizia nr. 2787/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2787/2010
Dosar nr. 6253/1/2010
Şedinţa publică din 28 iulie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, având pe rol soluţionarea cauzei penale nr. 4158/2/2010 (nr. 1210/2010) privind pe inculpaţii S.B.C. ((fiul lui G. şi al F.), trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi N.E., trimis în judecată în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, faptă prevăzută de art. 257 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi dare de mită, faptă prevăzută de art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu aplicarea art. 33 C. pen., la termenul din 2 iulie 20101 a fost investită de inculpatul S.B.C., cu cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată prin intermediul apărătorului ales.
Prin încheierea din 2 iulie 2010, prima instanţă a admis în principiu cererea de liberare provizorie sub control judiciar şi, în baza art. 1608 a C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul S.B.C. (fiul lui G. şi F.).
De asemenea, prin aceeaşi încheiere, printre altele, prima instanţă a încuviinţat probele solicitate de reprezentantul M.P. şi apărătorii celor doi inculpaţi şi a dispus amânarea judecării cauzei la data de 27 august 2010, fixând, totodată termen intermediar pentru verificarea măsurii arestării inculpatului la data 14 iulie 2010.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, deliberând asupra cererii de liberare provizorie sub control judiciar, a constatat că prin cererea formulată la data de 23 iunie 2010 de apărătorul ales al inculpatului, avocat F.Ş. şi însuşită de inculpat la termenul din 02 iulie 2010, s-a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului S.B.C., susţinându-se în motivarea cererii că, în cauză, au fost îndeplinite condiţiile art. 1602 C. proc. pen., cu privire la liberarea provizorie sub control judiciar astfel: infracţiunea pentru care este cercetat nu depăşeşte limita impusă de dispoziţiile art. 1602 alin. (1) din C. proc. pen.; nu există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului; inculpatul a fost informat şi a înţeles care sunt cazurile în care se revocă liberarea condiţionată, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 160 C. proc. pen.
Pe fondul cererii, s-a reţinut de către prima instanţă că apărătorul ales al inculpatului a invocat, în motivele scrise, pe care Ie-a susţinut şi oral, că în cazul inculpatului, operează prevederile art. 5 paragr. 1 lit. c) şi paragr. 3 lit. c) din Convenţia europeană pentru drepturile omului, conform cărora nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia cazurilor şi potrivit căilor legale, iar dacă o persoană, a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune ori să fugă după săvârşirea acesteia, ea are dreptul, potrivit paragr. 3 lit. c) din articolul menţionat, să fie judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, iar punerea sa în liberate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Apreciind dispoziţiile din legislaţia naţională privind luarea măsurii arestării preventive ca fiind în deplină concordanţă cu legislaţia europeană menţionată, în susţinerea cererii s-a arătat că în cazul inculpatului S.B.C. liberarea provizorie sub control judiciar oferă garanţii suficiente care să asigure prezentarea acestuia la audiere prin impunerea obligaţiilor instituite de dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen.
Totodată, s-a mai arătat că niciunul dintre motivele suficient de puternice avute în vedere de jurisprudenţa Curţii Europene în aprecierea perpetuării stării de arest a inculpatului (tulburarea ordinii publice, gravitatea infracţiunii, pericolul că acuzatul se sustrage de la procesul penal, pericolul de repetare a faptelor, crima organizată, negarea culpabilităţii de către inculpat) nu operează în cazul inculpatului S.B.C.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a constatat că cerere de liberare provizorie sub control judiciar formulată pentru inculpatul S.B.C., îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege sub aspectul admisibilităţii în principiu, în sensul că la termenul la care au avut loc dezbaterile, inculpatul S.B.C. şi-a însuşit cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată pentru acesta de către avocatul ales, conform art. 1606 şi urm. C. proc. pen., prin declaraţia orală făcută în faţa instanţei.
Totodată, a mai constatat că, deşi inculpatul este cercetat sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni care poate fi comisă numai cu intenţie, pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta nu depăşeşte limita de 18 ani închisoare, prevăzută în art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., pentru infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pedeapsa fiind de 15 ani închisoare.
Faţă de cele reţinute, prima instanţă a constatat că cererea de liberare provizorie formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, motiv pentru care a admis-o în principiu, conform art. 1608 C. proc. pen.
Referitor la fondul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 100/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de combatere a corupţiei, au fost trimişi în judecată, inculpatul S.B.C., în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, faptă prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi inculpatul N.E., în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, fapta prevăzută de art. 257 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi dare de mită, faptă prev. de art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu aplicarea art. 33 C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, de la începutul anului 2010 şi până în prezent inculpatul S.B.C. a acceptat, respectiv nu a respins, promisiunea de a-i fi dată suma de 10.000 (zece mii) euro sau contravaloarea în lei a acesteia, respectiv suma de 40.000 (patruzeci mii) lei, cu titlu de mită, promiţând că, în schimbul banilor, nu îşi va îndeplini atribuţiile de serviciu ce îi reveneau în calitate de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - D.C.C.O. (printre atribuţii fiind şi cele referitoare la constatarea şi sancţionarea contravenţiilor şi de constatare şi urmărire a infracţiunilor), în sensul că nu va comunica parchetului rezultatul integral al activităţilor de cercetare penală efectuate în Dosarul penal nr. 223/D/P/2009 al D.I.I.C.O.T., în care este cercetată activitatea SC R. SRL, al cărui administrator este denunţătorul R.D.I.
Totodată, inculpatul S.B.C. l-a asigurat pe denunţătorul R.D.I., întâi prin învinuitul N.E., în calitate de intermediar, apoi şi personal, că nu va avea probleme în viitor, reţinându-se că suma de bani menţionată şi care făcuse anterior obiectul consemnării seriilor bancnotelor şi capcanării criminalistice a fost remisă de denunţător învinuitului N.E. în scopul predării acesteia inculpatului S.B.C.
Prin încheierea dată în Camera de consiliu din data de 01 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I penală, s-a dispus, în baza art. 1491 alin. (10) C. proc. pen., şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului S.B.C. pentru 15 de zile, respectiv de la 01 mai 2010 la 15 mai 2010, inclusiv, fiind emis M.A.P. nr. 3/UP din 01 mai 2010.
Pentru a lua această măsură instanţa a reţinut că din datele existente până la acel moment al anchetei, existau indicii temeinice în sensul art. 68 C. proc. pen., de natură a forma bănuiala raţională că inculpatul a comis activitatea infracţională pentru care era cercetat, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen.
De asemenea, s-a reţinut de către instanţă că au fost îndeplinite condiţiile şi sub aspectul dispoziţiilor prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care este cercetat, fiind închisoare mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică.
Sub acest ultim aspect, instanţa a reţinut că gradul de pericol social sporit al activităţii infracţionale presupusă a fi săvârşită de inculpatul S.B.C., (care s-a folosit de calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, într-o anchetă penală în curs de desfăşurare, pentru a-i da un anumit curs în legătură cu aspecte şi persoane, de la care urma să primească anumite avantaje materiale (bani), a acceptat aceste propuneri, nu Ie-a refuzat, iar prin conduita sa a lăsat să se înţeleagă că este de acord cu aceste sume, rezultatul produs şi scopul urmărit (prin folosirea funcţiei a creat martorului R.D.I. denunţător, supus anchetei, o stare de temere şi i-a creat impresia că poate da anchetei un anumit curs, că are legături şi conexiuni cu alţi funcţionari din cadrul altor instituţii ale statului, că poate controla ancheta în ceea ce îl priveşte pe martorul denunţător), conivenţa intenţionată cu celelalte persoane cercetate în cauză şi posibilitatea reală de extindere a sistemului de relaţii corupătoare a actului de justiţie sunt elemente din care rezultă pericolul pentru ordinea publică a inculpatului.
Faţă de dispoziţiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a apreciat că liberarea provizorie este o măsură facultativă, şi nu un drept al inculpatului, neputând fi luată această măsură în mod automat, după verificarea îndeplinirii condiţiilor formale prevăzute în acesta, ci trebuind a fi analizată şi oportunitatea luării acesteia prin raportare şi la dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., care reglementează scopul şi categoriile măsurilor preventive.
Astfel, potrivit acestor dispoziţii în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal se poate lua faţă de acesta una dintre măsuri preventive enumerate de acesta, printre care şi arestarea preventivă. În alin. (2) al aceluiaşi articol, s-a reţinut că se dispune că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, iar în alineatul final al dispoziţiei sus-menţionate, s-a menţionat de către prima instanţă că se prevede că alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
S-a mai relevat că din analiza textelor legale invocate rezultă că, în condiţiile în care legea nu limitează şi nici nu indică criteriile ce urmează a fi avute în vedere, instanţa urmează a se raporta la elementele ce privesc fapta săvârşită, gradul ei de pericol social concret, împrejurările comiterii acesteia, urmările produse şi persoana inculpatului.
Astfel, în speţă, prima instanţă a apreciat că nu se impune lăsarea în libertate a acestuia, având în vedere natura infracţiunii reţinute a fi săvârşite de către inculpat (luarea de mită - infracţiune de corupţie), gradul ridicat de pericol social al acestei infracţiuni, dat în primul rând de limitele de pedeapsă prevăzute pentru aceasta, de calitatea inculpatului (ofiţer de poliţie judiciară chemat să contribuie la respectarea ordinii legale), modalitatea de săvârşire (folosirea funcţiei şi a instituţiilor statului pentru a obţine un interes personal), relaţiile sociale afectate prin folosirea instituţiei statului într-un interes personal, sentimentul de insecuritate pe care îl creează astfel de fapte în rândul societăţii civile, crearea premiselor inducerii unei stări neîncredere şi discreditare a instituţiilor statului în rândul comunităţii la nivel local şi teritorial.
S-a mai relevat în considerente că aspectele favorabile, ţinând de persoana şi familia inculpatului, nu pot fi avute în vedere în mod exclusiv, cu ignorarea circumstanţelor reţinute mai sus.
Pe de altă parte, s-a mai constatat de către prima instanţă că, lăsarea în libertate a inculpatului în acest moment, nu se impune nici prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., dezvoltată pe marginea art. 5 paragr. 1 şi 3 lit. c) din Convenţie, care impun statelor obligaţia de a lua în discuţie, chiar din oficiu, a posibilităţii adoptării - unor măsuri alternative faţă de inculpatul arestat (liberarea provizorie, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara), după trecerea unei anumite perioade de timp de la luarea măsurii arestării.
Or, în speţă, prima instanţă a observat că măsura arestării preventive a inculpatului S.B.C. s-a luat în urmă cu aproximativ 2 luni, neputându-se vorbi despre menţinerea în stare de arest preventiv a acestuia o perioadă de timp nejustificat de mare.
Totodată, s-a mai relevat că perioada de timp scurtă (18 iunie - 23 iunie 2010) de la data când au fost examinate definitiv motivele suficiente pentru menţinerea stării de detenţie a inculpatului, de către instanţa de control judiciar (Decizia penală nr. 2428 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost soluţionat recursul declarat de inculpat) nu poate justifica o schimbare care să influenţeze aceste criterii ori o modificare a atitudinii inculpatului faţă de valorile sociale ocrotite de lege.
Faţă de toate acestea, prima instanţă, în temeiul art. 1608 a C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul S.B.C.
Împotriva încheierii din 2 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.B.C., solicitând, prin intermediul apărătorului său, casarea încheierii atacate şi, pe fond, în rejudecare admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, pentru motivele reţinute în cuprinsul practicatei prezentei decizii.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-a înregistrat Dosarul nr. 6253/1/2010, fixându-se prim termen pentru soluţionarea recursului declarat de inculpat la 21 iulie 2010, când, la solicitarea recurentului inculpat pentru lipsa de apărare şi pentru a-i da posibilitatea apărătorului său ales să se prezinte în faţa instanţei de recurs, cauza s-a amânat la termenul din 28 iulie 2010.
La termenul fixat, recurentul inculpat, prin apărător ales, a invocat motivele expuse anterior, în faţa primei instanţe, pentru a argumenta solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente:
La data de 1 mai 2010, prin încheierea pronunţată în Camera de consiliu din aceeaşi dată, la propunerea M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de Combatere a Corupţiei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I penală a dispus, în baza art. 1491 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului S.B.C. pentru 15 de zile, respectiv de la 01 mai 2010 la 15 mai 2010, inclusiv, emiţând M.A.P. mandatul de arestare preventivă nr. 3/UP din 01 mai 2010, întrucât a constat că inculpatul, pe de o parte, este cercetat pentru infracţiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, iar pe de altă parte, că acesta se afla în situaţia prevăzută de art. 136, art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.
S-a reţinut că inculpatul S.B.C., în calitate de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - D.C.C.O., de la începutul anului 2010 şi până în prezent a acceptat, respectiv, nu a respins promisiunea de a-i fi dată suma de 10.000 (zece mii) euro sau contravaloarea în lei a acesteia, respectiv suma de 40.000 (patruzeci mii lei), cu titlu de mită, promiţând că, în schimbul banilor, nu îşi va îndeplini atribuţiile de serviciu ce îi reveneau în calitatea ce o avea, în sensul că nu va comunica parchetului rezultatul integral al activităţilor de cercetare penală efectuate în Dosarul penal nr. 223/D/P/2009 al D.I.I.C.O.T., în care era cercetată activitatea SC R. SRL, al cărui administrator este denunţătorul R.D.I.
Totodată, s-a mai reţinut că inculpatul S.B.C. l-a asigurat pe denunţătorul R.D.I., întâi prin învinuitul N.E., în calitate de intermediar, apoi şi personal, că nu va avea probleme în viitor, (suma de bani remisă de denunţător învinuitului N.E. în scopul predării acesteia inculpatului S.B.C., făcuse anterior obiectul consemnării seriilor bancnotelor şi capcanării criminalistice).
Înalta Curte constată că, raportat la perioada infracţională relativ scurtă ianuarie - iulie 2010, precum şi gravitatea activităţii ilegale desfăşurată de inculpat, care s-a folosit de calitatea sa de ofiţer de poliţie judiciară, făcând parte din organele autorităţii statului chemate tocmai să vegheze la respectarea legii, prima instanţă a apreciat, în mod justificat, că lăsarea în libertate, chiar şi sub control judiciar, a acestui inculpat, ar constitui o stare de pericol pentru ordinea publică, şi ar induce o stare de temere şi de neîncredere a cetăţenilor, în general, şi a celor implicaţi în cauză, în special, în înfăptuirea corectă a actul de justiţie.
Totodată, dacă s-ar trece cu uşurinţă peste faptul deloc de neglijat că acest inculpat provenea din rândurile celor chemaţi să vegheze la apărarea valorilor sociale ocrotite de lege şi special formaţi să aplice legea - ofiţer de poliţie judiciară - şi s-ar admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar, dispunându-se punerea sa de îndată în libertate, s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranţă în rândul opiniei publice, fapt ce s-ar reflecta negativ asupra finalităţii actului de justiţie.
Justeţea aprecierilor primei instanţe rezidă în aceea că deşi a luat în considerare elemente de circumstanţiere, relevante pentru inculpat, a acordat însă, în mod corect, o pondere mai semnificativă naturii activităţii infracţionale desfăşurată de acesta, condiţiilor concrete în care acesta a acţionat, caracterului ilegal al faptelor comise, precum şi prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dar şi împrejurării că acesta s-a folosit de calitatea sa de ofiţer de poliţie judiciară pentru a induce sentimentul că ar putea influenţa într-un anume sens o anchetă în derulare (în sensul că nu va comunica parchetului rezultatul integral al activităţilor de cercetare penală efectuate în Dosarul penal nr. 223/D/P/2009 al D.I.I.C.O.T., în care era cercetată activitatea SC R. SRL, al cărui administrator este denunţătorul R.D.I.), astfel cum au fost ele expuse în încheierea recurată.
De asemenea, corect s-a analizat de către prima instanţă incidenţa dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) şi (2) şi prin raportare la dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen., cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul S.B.C., respingând-o ca nefondată.
Astfel se reţine că liberarea provizorie sub control judiciar nu ar fi oportună în această fază procesuală, raportat la acuzaţiile formulate împotriva inculpatului în cuprinsul mandatului de arestare preventivă, precum şi la ansamblul probator deja administrat în speţă, întrucât inculpatului, deşi are vocaţia liberării provizorii sub control judiciar, i-a fost corect menţinută starea de arest preventiv.
De asemenea, Înalta Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente şi suficiente a o justifica, mai ales că o detenţie preventivă de aproximativ 2 luni de zile (fiind arestat preventiv de la 1 mai 2010) nu depăşeşte un termen rezonabil în sensul art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., având în vedere şi stadiul procesual al cauzei, aflată în faza incipientă a cercetării judecătoreşti în primă instanţă.
Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor şi de gravitatea acestora, dar mai ales efectul negativ resimţit de societatea civilă în cazul lăsării acestuia în libertate, constată că prima instanţă a reţinut în mod corect incidenţa, dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât, cauza se află încă în faza cercetare judecătorească în faţa primei instanţe, nefiind încă solicitate şi administrate probele, cu termen de judecată fixat la data de 27 august 2010.
De asemenea şi condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât infracţiunea pentru care acesta a fost cercetat şi dedus judecăţii, este, prin ea însăşi, o faptă gravă ce a adus atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de fond a procedat corect atunci când a respins, justificat, cererea de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului S.B.C., constatând motivat, că există indicii temeinice că aceasta a săvârşit fapta pentru care este cercetat, faptă care, prin modalitatea în care s-a comis, folosindu-se tocmai de calitatea sa de ofiţer de poliţie judiciară (ce avea printre atribuţii şi pe acelea de constatare şi sancţionare a contravenţiilor şi de constatare şi urmărire a infracţiunilor), conduce la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Aşadar, se reţine că prima instanţă a procedat corect atunci când a constatat că, în speţă, deşi erau îndeplinite condiţiile liberării provizorii sub control judiciar prevăzute de art. 1602 pct. 1 C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului nu depăşeşte 18 ani închisoare, totuşi liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură facultativă, aceasta putând fi respinsă atunci când este apreciată de organul judiciar ca neîntemeiată, or, în speţă, lăsarea în libertatea a inculpatului a fost considerată ca nepotrivită (inoportună), deşi formal, nu existau interdicţii la acordarea liberării prin admiterea cererii, astfel cum a fost formulată.
Prima instanţă a mai constatat, în mod judicios, că beneficiul liberării provizorii nu este un drept al condamnatului, ci doar o vocaţie a acestuia, instanţa sau organul judiciar urmând a aprecia temeinicia cererii formulate, în raport, atât de oportunitatea acesteia în stadiul procesual existent la acel moment, cât şi în raport de gradul de pericol social al faptei reţinută în sarcina inculpatului.
Prin urmare, în mod justificat, a fost menţinută starea de arest preventiv luată faţă de inculpat, cercetat sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni foarte grave, sancţionate atât de C. pen., cât şi prin reglementări speciale ale Legii nr. 78/2000, astfel încât se constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 143 C. proc. pen.
În speţa supusă analizei, Înalta Curte consideră că, prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar s-ar crea un sentiment de neîncredere în actul de justiţie, în sensul că s-ar induce falsa impresie că persoane provenind dintr-o anumită categorie socio-profesională (în speţă cea de ofiţer de poliţie judiciară) ar putea săvârşi diferite fapte cu conotaţie penală, iar legea sau instanţa de judecată ar da dovadă de mai multă clemenţă faţă de acestea, în raport cu alte persoane, provenind din alte categorii socio-profesionale, care ar săvârşi fapte similare şi pentru care s-ar menţine stare de arest.
Pe cale de consecinţă, faţă de acest moment procesual (dosarul fiind în faza incipientă a cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe, nefiind încă administrate probele) nu este oportună liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului, nu atât din perspectiva posibilităţii ca inculpatul, odată lăsat în libertate, să încerce denaturarea adevărului, cât mai ales, din prisma temerii, panicii şi neîncrederii induse părţilor implicate în cauză ( martorul din lucrări precum şi denunţătorul) în actul de justiţie, chiar şi în condiţiile în care instanţa, cu ocazia punerii în libertate sub control judiciar, ar fi interzis inculpatului să ia legătura cu persoanele anterior menţionate.
Totodată, Înalta Curte, constatând, în urma examinării încheierii recurate în raport de prevederile art. 3859 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., că niciuna din dispoziţiile legale menţionate nu-şi găseşte incidenţa în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.B.C. împotriva încheierii din 2 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 4158/2/2010 (1210/2010).
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.B.C. împotriva încheierii din 2 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lI-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 4158/2/2010 (1210/2010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3325/2010. Penal. Falsul material în... | ICCJ. Decizia nr. 2891/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
