ICCJ. Decizia nr. 2775/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr. 2775/2010
Dosar nr. 45791/3/2009
Şedinţa publică din 28 iulie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 231/ F din 25 martie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, a condamnat-o pe inculpata C.I.S. la o pedeapsă de 6 ani şi 6 luni închisoare, în temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 14 lit. c) din aceeaşi lege, cu reţinerea art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii, în conformitate cu art. 65 alin. (2) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
Prima instanţă a dispus computarea din durata pedepsei aplicată inculpatei a prevenţiei de la 9 noiembrie 2009 la zi şi a menţinut starea de arest a acesteia şi a constatat că heroina ce a format obiectul infracţiunii, în cantitate de 0,42 grame, a fost consumată în procesul analizelor de laborator.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti, emis la data de 18 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 2516/P/2009, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatei C.I.S. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000.
Astfel, s-a reţinut că la data de 09 noiembrie 2009, inculpata C.I.S. a deţinut în cavitatea bucală 3 doze conţinând 0,42 grame de heroină cu scopul de a le introduce în Penitenciarul Rahova şi a le livra deţinutului A.l., iar situaţia de fapt expusă în actul de sesizare s-a constatat că se întemeiază pe următoarele mijloace de probă: procese-verbale de constatare a infracţiunilor flagrante; proces-verbal de predare-primire droguri; declaraţia lui A.l.; raport de constatare tehnico-ştiinţifică din 11 noiembrie 2009; declaraţiile inculpatei C.I.S.
S-a mai reţinut că, în cursul cercetării judecătoreşti inculpata a reiterat apărările invocate şi în a doua declaraţie dată în faza de urmărire penală, în sensul că drogurile găsite asupra sa, (în cavitatea bucală) erau destinate consumului propriu (fila 11 d.i.), susţinând că a uitat că avea respectivele droguri în buzunar, iar în momentul în care a realizat că le are asupra sa, Ie-a introdus în gură.
Inculpata a mai pretins că la momentul depistării sale de către organele de ordine din penitenciar, a fost ameninţată să dea primele declaraţii în sensul celor consemnate la acel moment.
Prima instanţă, în cadrul examinării şi aprecierii întregului probatoriu, a constatat existenţa unei încercări de disimulare din partea inculpatei, care recunoscând o situaţie de necontestat şi anume că a fost depistată ca deţinând droguri, a încercat să acrediteze ideea că aceste substanţe ar fi fost destinate consumului propriu, încercare destinată evitării sau diminuării răspunderii penale, înlăturând-o ca nesinceră, considerând că aceasta se înscrie în categoria modurilor specifice de simulare ori disimulare, la care inculpaţii apelează în mod frecvent (o atitudine des întâlnită ca şi aceea de retragere a declaraţiilor făcute anterior, cu motivaţia că au fost obţinute prin presiuni, prin intimidare).
Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, a mai relevat în considerente că inculpata a recunoscut iniţial, inclusiv cu ocazia audierii de către procuror, în prezenţa apărătorului ales (f. 18-19 d.u.p.), că a fost contactată telefonic în după-amiaza de 08 noiembrie 2009 de către fostul său concubin A.l., care este condamnat la 7 ani închisoare şi deţinut în Penitenciarul Rahova pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, acesta rugând-o să se întâlnească cu nepotul său care urma să îi dea suma de 200 lei, cu care să cumpere heroină, pe care trebuia să i-o aducă în penitenciar, a doua zi.
De asemenea, inculpata a mai arătat la acel moment, că A.l. a sfătuit-o să ascundă drogurile în cavitatea bucală, iar când îl va săruta să i le „paseze".
Or, prima instanţă a apreciat că, potrivit art. 64 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului făcute în tot cursul procesului penal constituie mijloace de probă, iar pe de altă parte, conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare prestabilită, ceea ce înseamnă că, legea nu face, în principiu, vreo deosebire, după cum mijloacele de probă în discuţie au fost produse în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.
Neexistând, aşadar, o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă, între declaraţiile date de inculpaţi la urmărirea penală şi cele date de ei în cursul cercetării judecătoreşti, în cazul constatării unor nepotriviri sau contradicţii, instanţa de judecată este îndrituită să aprecieze fiecare declaraţie în contextul tuturor probelor administrate, cu care este necesar să se coroboreze şi, deci, să reţină ca reprezentând adevărul numai unele dintre acestea.
Prin urmare, în cazul unor declaraţii succesive, retractarea totală sau parţială ori modificarea declaraţiei anterioare - indiferent în ce fază procesuală a fost dată şi chiar dacă a fost făcută în cursul aceleiaşi faze - nu este de natură, prin ea însăşi, să înlăture acea declaraţie, deoarece altfel ar însemna a lipsi de eficienţă probe administrate în mod legal şi a se ajunge la încălcarea principiului de bază al procesului penal, acela al stabilirii adevărului.
Prima instanţă, constatând că retractarea inculpatei nu a fost temeinic motivată cu date, elemente şi împrejurări de natură să formeze convingerea că exprimă adevărul, a înlăturat aceste declaraţii, fiind puţin credibil că o persoană cu experienţa inculpatei, care nu numai că a avut contact cu mediul penitenciar în mod frecvent, ca vizitator (conform propriilor susţineri), dar a şi executat o pedeapsă privativă de libertate în Penitenciarul Târgşor, să comită o astfel de „imprudenţă", fiind de notorietate că vizitarea unei persoane încarcerate într-un penitenciar de maximă siguranţă are loc în urma unui control sever, iar deţinerea unor substanţe interzise de lege ar atrage după sine efectuarea de cercetări penale.
De altfel, s-a mai reţinut că lucrătorilor din penitenciar Ie-a atras atenţia tocmai comportamentul suspect al inculpatei, care nu vorbea coerent şi nu avea pachet pentru deţinutul A.I.
S-a constatat de către prima instanţă că toate aceste împrejurări au lipsit de veridicitate apărările inculpatei, conducând, în mod indubitabil, la concluzia că drogurile găsite asupra sa nu erau destinate consumului propriu (fiind deci exclusă reţinerea încadrării juridice prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000), ci au fost introduse în penitenciar pentru deţinutul A.I.
Prima instanţă a mai constatat că declaraţiile acestuia din urmă, date, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată nu erau de natură să înlăture concluzia anterior expusă, fiind firesc ca numitul A.I. să nege că respectivele droguri îi erau destinate, situaţie de natură a conduce la propria sa incriminare.
Prin urmare, în baza întregului material probator administrat în cauză, prima instanţă a reţinut că la data de 09 noiembrie 2009, în jurul orei 15,30, la sediul Penitenciarului Bucureşti Rahova, s-a prezentat inculpata C.I.S. pentru a beneficia de dreptul la vizită cu o persoana privată de libertate, A.I. (condamnat definitiv la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000).
Urmare comportamentului suspect al inculpatei C.I.S. (care nu vorbea coerent, nu îl mai vizitase niciodată pe deţinut, nu avea pachet pentru deţinutul A.I., etc), lucrătorii din penitenciar au efectuat un control specific, iar inculpata a scos din cavitatea bucală o punguţă tip bilă ce conţinea 3 punguţe mai mici în care se afla o substanţă pulverulentă.
S-a reţinut că punguţa a fost introdusă într-un plic şi sigilat, spre expertizare, iar asupra inculpatei nu s-au găsit alte substanţe stupefiante sau psihotrope supuse controlului legal sau alte bunuri sau valori interzise la deţinere.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 11 noiembrie 2009 a concluzionat că proba nr. 1 înaintată în cauza privind pe numita C.I.S. (două punguţe din material plastic de culoare albă) conţinea 0,27 grame de heroină; iar proba nr. 2 (o punguţă din material plastic de culoare alb cu roşu) conţine 0,15 grame heroină (heroina (Diacethilmorphina) făcând parte din Tabelul anexă nr. I din Legea nr. 143/2000, privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, probele litigiu fiind consumate în procesul analizelor de laborator.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei reţinută în sarcina inculpatei C.I.S. care, la data de 09 noiembrie 2009 a deţinut, în cavitatea bucală, 3 doze conţinând 0,42 grame de heroină în scopul de a le introduce în Penitenciarul Rahova şi de a le livra deţinutului A.I., Tribunalul Bucureşti a apreciat că aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000.
Reţinând în sarcina inculpatei fapta descrisă anterior, cu încadrarea juridică mai sus precizată, prima instanţă a dispus condamnarea acesteia la o pedeapsă individualizată în conformitate cu criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv cu dispoziţiile părţii generale a C. pen., limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatei, împrejurările ce atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pentru a evalua gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, prima instanţă a reţinut modul în care s-au realizat în concret acţiunile ce constituie elementul obiectiv al infracţiunii, precum şi toate împrejurările care îl particularizează, caracterul şi importanţa obiectului pus în pericol prin săvârşirea faptei, caracterul şi gravitatea urmărilor, forma şi gradul vinovăţiei.
De asemenea, a luat în considerare, la individualizarea pedepsei şi persoana inculpatei, ceea ce este de esenţa însăşi a acestei operaţiuni ce presupune alegerea şi determinarea concretă a pedepsei în raport cu trăsăturile specifice fiecărui făptuitor, de această concordanţă depinzând însăşi eficienţa funcţională a pedepsei aplicate.
Astfel, funcţiile de constrângere şi reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o corectă individualizare, proporţionare a acesteia, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată pentru a fi ajutată să se reintegreze în societate.
Ca atare, la stabilirea pedepsei, instanţa a luat în considerare nu numai gravitatea faptei ce rezultă din consecinţele nefaste ale traficului de droguri pentru sănătatea persoanei consumatorului de droguri şi pericolul potenţial pe care îl prezintă pentru ordinea de drept persoanele dependente de droguri, dar şi aceea că pericolul social concret al faptei este reflectat şi de cantitatea de droguri traficată.
În egală măsură, s-a acordat semnificaţia cuvenită datelor referitoare la persoana inculpatei care are o pregătire şcolară insuficientă (3 clase), provine dintr-un mediu familial dominat de probleme materiale şi de natură penală, aspecte care, alături de realităţile sociale ale perioadei actuale, s-a apreciat că alcătuiesc premisele pe fondul cărora s-a desfăşurat activitatea infracţională a inculpatei, toate aceste particularităţi oferind posibilitatea de a dezvălui cauzele săvârşirii infracţiunii şi totodată de a se doza reacţiunea represivă în funcţie de aptitudinea inculpatei de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Prima instanţă a mai relevat în considerente că o pedeapsă deosebit de aspră în raport cu persoana unui inculpat şi cu gravitatea faptei sale este adesea neconvingătoare şi ineficientă, fără a fi în măsură să-şi atingă scopul.
Instanţa de fond a considerat că nu trebuie ignorat gradul de pericol social concret relativ redus, dedus din împrejurările concrete în care s-a comis fapta şi cantitatea mică de droguri ce a format obiectul infracţiunii, conduita anterioară bună în familie, încercările sale de a-şi asigura existenţa pe căi licite, dovedind o atitudine pozitivă faţă de muncă, faptul că este mama unui copil minor, care are nevoie de sprijinul şi ocrotirea părintească, indiferent de greşelile mamei sale şi pentru care aceasta urmează să răspundă în faţa legii, chiar dacă inculpata nu se află la primul conflict cu legea penală, fiind condamnată în minorat şi nerecunoscând în totalitate fapta.
În raport de cele arătate, prima instanţă a apreciat că în cauză pot fi reţinute în favoarea inculpatei circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen., dându-le eficienţă corespunzătoare, în sensul reducerii pedepsei şi a aplicat, de asemenea acesteia şi pedeapsa accesorie, precum şi pedeapsa complementară obligatorie, reţinând că natura faptei săvârşite, urmările acesteia, conduc la concluzia existenţei unei nedemnităti în exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., motiv pentru care exerciţiul acestora l-a interzis pe durata executării pedepsei, dar şi ulterior, pe o anumită perioadă de timp.
Nu a interzis inculpatei dreptul de a alege, ci doar pe acela de a fi ales, având în vedere exigenţele C.E.D.O., reflectate în Hotărârea din 06 octombrie 2006, în cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în care Curtea a apreciat, păstrând linia stabilită prin Decizia S. şi P. contra României că nu se impune interzicerea „ope legis" a drepturilor electorale, aceasta trebuind a fi dispusă în funcţie de natura faptei sau de gravitatea deosebită a acesteia.
Prima instanţă a constatat că fapta ce a făcut obiectul prezentei cauze nu are o conotaţie electorală sau vreo gravitate deosebită, apreciind că nu se impune interzicerea dreptului de a alege.
S-a mai relevat că dreptul de a fi ales se impune a fi interzis deoarece, din penitenciar, un condamnat nu şi-ar putea îndeplini funcţiile elective şi nici atunci, ca, de altfel, nici pentru o perioadă de timp după executarea pedepsei cu închisoarea, nu ar putea reprezenta un model de conduită pentru cetăţeni.
Având în vedere considerentele anterior prezentate, Tribunalul Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 şi art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen. a condamnat-o pe inculpata C.I.S. la o pedeapsă de 6 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe o durata de 3 ani, după executarea pedepsei principale, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a computat din durata pedepsei pronunţate prevenţia de la 09 noiembrie 2009 la zi.
Conform art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatei şi a constatat că heroina ce a format obiectul infracţiunii dedusă judecăţii, în cantitate de 0,42 grame, a fost consumată în procesul analizelor de laborator.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpata C.I.S., solicitând să se constate nevinovăţia sa, în cauză, neconturându-se probe de vinovăţie cu privire la săvârşirea de către aceasta a infracţiunii reţinute în sarcina sa, ci apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. c) C. proc. pen., vizând achitarea, iar în subsidiar, dacă nu se vor constata întrunite cerinţele achitării, să se aplice, în urma admiterii apelului şi desfiinţării sentinţei, în rejudecare, o pedeapsă mai blândă, în sensul de a se acorda o eficienţă mai mare circumstanţelor atenuante judiciare.
Apărătorul apelantei inculpate a arătat că, în cauză, se impune reducerea pedepsei aplicate, sub minimul special prevăzut de lege, printr-o mai accentuată atenuare a răspunderii penale, din perspectiva cuantumului pedepsei.
Examinând sentinţa apelată, din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în contextul caracterului integral devolutiv al controlului jurisdicţional pe care calea ordinară a apelului îl declanşează, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a constatat neîntemeiat apelul declarat de inculpat şi, prin Decizia penală nr. 116 din 21 mai 2010, în baza art. 379 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata C.I.S. împotriva sentinţei penale nr. 231/ F din data de 25 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală.
Instanţa de prim control judiciar, în temeiul dispoziţiilor art. 383 alin. (1)1 C. proc. pen. raportat la art. 3002 C. proc. pen., art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a inculpatei C.I.S., iar în temeiul dispoziţiilor art. 383 alin. (2) C. proc. pen. a dedus din pedeapsa aplicată reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatei de la 9 noiembrie 2009 la zi.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat-o pe apelanta inculpată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru aceasta, a dispus a se avansa din fondul M.J.
În urma evaluării materialului probator al cauzei, prima instanţă a constatat îndeplinite condiţiile răspunderii penale, reţinând în mod judicios situaţia de fapt, vinovăţia inculpatei în săvârşirea infracţiunii şi stabilind corect încadrarea juridică dată faptei ca fiind cea precizată în actul de inculpare.
S-a mai relevat de către instanţa de apel că, în speţă, se impun a fi respinse, ca nefondate, susţinerile apărării cu referire la achitarea inculpatei, constatând că, în cauză, au fost întrunite exigenţele tragerii la răspundere penală, întrucât a rezultat, fără dubiu, că inculpata C.I.S. a deţinut la data de 9 noiembrie 2009, droguri de mare risc (heroină) cu scopul de a le introduce în Penitenciarul Bucureşti - Rahova şi de a le livra deţinutului A.I., întregul material probator administrat în dosar demonstrând, cu certitudine, că inculpata se face vinovată de infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza propriului examen, cu referire la realizarea individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatei, a apreciat că aceasta satisface exigenţele art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), asigurând aplicarea pedepsei în funcţie de gradul de pericol social concret al faptei comisă, de periculozitatea inculpatei, de împrejurările concrete atenuante în care s-a săvârşit infracţiunea şi cele ce caracterizează persoana acesteia.
Astfel, a apreciat că prima instanţă a considerat, în mod just, că funcţiile de constrângere, reeducare şi, în final, reinserţie socială, ale pedepsei, precum şi scopul preventiv pot fi înfăptuite numai printr-o corespunzătoare proporţionare a acesteia, ţinându-se seama de persoana căreia îi este destinată, iar faţă de cantitatea de droguri traficată, precum şi datele referitoare la persoana inculpatei - cu instruire şcolară insuficientă (3 clase), provine dintr-un mediu dezorganizat, în conflict cu legea penală, premisele ce au determinat conduita ilicită a acesteia, prima instanţă a reţinut în cauză circumstanţe atenuante judiciare, acordându-le semnificaţia juridică penală cuvenită, în sensul atenuării răspunderii penale a inculpatei.
Instanţa de apel a constatat, aşa cum şi prima instanţă a făcut-o, că în cauza de faţă, prin raportare la circumstanţele reale şi îndeosebi la cele personale, o pedeapsă deosebit de aspră nu şi-ar fi atins scopul preventiv, educativ, în condiţiile în care modalitatea concretă de comitere a faptei, cantitatea mică de droguri nu a relevat o gravitate deosebită a faptei, iar încercările inculpatei de a-şi asigura existenţa pe căi licite, împrejurarea că are un copil minor ce are nevoie de sprijin şi ocrotire părintească se constituie în tot atâtea elemente ce îndreptăţesc concluzia necesităţii aplicării pedepsei într-un cuantum situat sub minimul special prevăzut de norma incriminatorie (6 ani şi 6 luni închisoare).
S-a mai relevat de către instanţa de apel că şi din perspectiva aplicării pedepsei complementare şi accesorii, s-au respectat de către prima instanţă criteriile statuate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dar şi a exigenţele C.E.D.O. reflectate în hotărârea din 6 octombrie 2006 în cauza Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în materia pedepselor accesorii.
S-a conchis în sensul că nu s-au relevat aspecte de nelegalitate ori netemeinicie, în cadrul controlului jurisdicţional exercitat în prezenta cauză, astfel încât apelul formulat a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei penale mai sus-menţionată, în termen legal, inculpata C.I.S. a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
Astfel, recurenta inculpată, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. şi, în esenţă, a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi, pe fond, în rejudecare, urmare reaprecierii materialului probator administrat, faţă de poziţia procesuală a acesteia, funcţie de circumstanţele sale personale şi de împrejurarea că are un copil minor în îngrijire, să se acorde o mai largă eficienţă circumstanţelor atenuante şi, pe cale de consecinţă, să se dispună reducerea cuantumului pedepsei sub limita anterior stabilită, spre minimul special prevăzut de lege.
Recursul formulat de inculpata C.I.S. este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar au reţinut în mod corect situaţia de fapt şi au stabilit vinovăţia inculpatei, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, dând faptelor comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare şi procedând la o justă individualizare a pedepsei aplicate, funcţie de criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate in partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pe de altă parte, art. 52 C. pen. prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni .
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, constată că, atât prima instanţă cât şi instanţa de prim control judiciar au procedat corect atunci când a aplicat şi, respectiv a menţinut, pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare, apreciind-o ca fiind suficientă şi corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 din C. pen., întrucât aceasta, atât sub aspectul cuantumului, cât şi sub aspectul modalităţii de executare, este aptă să atingă scopul preventiv, de reeducare şi respectiv de reinserţie socială al pedepsei, consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., chiar şi în condiţiile în care a fost orientată sub minimul special al textului incriminator, deşi inculpata nu se afla la primul conflict cu legea penală, iar gravitatea faptei săvârşită şi reţinută în sarcină, erau tot atâtea aspecte care puteau conduce şi la o altfel de soluţie.
Astfel în cauza supusă analizei, se constată că deşi inculpata nu a recunoscut fapta pentru care a fost cercetată şi dedusă judecăţii nuanţându-şi poziţia şi susţinând constant că dozele de heroină găsite asupra sa erau destinată consumului propriu, din materialul probator administrat în cauză a rezultat starea de fapt corect reţinută de ambele instanţe, relevându-se, în mod justificat, că fapta inculpatei C.I.S. astfel cum a fost descrisă în actul de inculpare, (constând în aceea că la data de 09 noiembrie 2009 a deţinut, în cavitatea bucală, 3 doze conţinând 0, 42 grame de heroină în scopul de a le introduce în Penitenciarul Rahova şi de a le livra deţinutului A.M.), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 14 lit. c) din aceeaşi lege.
De asemenea, se constată că, atât instanţa de fond, cât si instanţa de prim control judiciar, chiar dacă au constatat că inculpata mai ispăşise anterior o pedeapsă pe care a executat-o în Penitenciarul Târgşor, iar fapta pentru care a fost dedusă judecăţii afectează grav valori sociale ocrotite de legea penală, precum viaţa şi sănătatea persoanei, au ţinut cont şi de toate celelalte împrejurări ce constituie circumstanţele reale ale săvârşirii faptei, de faptul că acesta a avut o conduită corespunzătoare anterior săvârşirii faptei, dar şi de circumstanţele sale personale (că are un nivel redus de instruire şcolară, că provine dintr-un mediu familial dezorganizat, că are un minor în îngrijire), dar şi de atitudinea procesuală oscilantă a inculpatei pe parcursul procesului penal, care a încercat constant să-şi atenueze răspunderea penală pentru fapta comisă susţinând, fără nici un suport real, că dozele de heroină găsite asupra sa erau destinate consumului propriu.
Prin urmare se constată că ambele instanţe au procedat justificat atunci când au aplicat şi respectiv au menţinut pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare considerând că aceasta, atât sub aspectul cuantumului, cât şi sub aspectul modalităţii de executare este îndestulătoare şi aptă pentru a se atinge scopul pedepsei, prevăzut de dispoziţiile art. 52 C. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în cauză, în raport cu natura şi gravitatea faptei reţinută în sarcina acesteia, cu ansamblul tuturor împrejurărilor cauzei şi cu datele ce caracterizează persoana inculpatei, nu se justifică reducerea cuantumului pedepsei sub limita anterior stabilită, ambele instanţe acordând deja suficientă eficienţă circumstanţelor judiciare atenuante reţinute în favoarea acesteia.
În consecinţă, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii.
Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că o reducere a cuantumului pedepsei aplicată inculpatei nu ar fi temeinică, lipsind de conţinut dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen. şi creând o vădită disproporţie între scopul şi rezultatul acesteia.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, urmează a constata că recursul declarat de inculpata C.I.S. împotriva Deciziei penale nr. 116 din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, este nefondat, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., îl va respinge ca atare.
În baza art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen. se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatei durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 noiembrie 2009 la 28 iulie 2010.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J., conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.I.S. împotriva Deciziei penale nr. 116 din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei, durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 noiembrie 2009 la 28 iulie 2010.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2772/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3325/2010. Penal. Falsul material în... → |
|---|
