ICCJ. Decizia nr. 3340/2010. Penal

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3340/2010

Dosar nr. 1945/89/2009

Şedinţa publică din 27 septembrie 2010

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 437 din 22 decembrie 2009 Tribunalul Vaslui a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei săvârşită de inculpatul C.C. din infracţiunea de tentativă la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. în infracţiunea de tentativă la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. cu reţinerea scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Prin sentinţa penală sus-menţionată prima instanţă l-a condamnat pe inculpatul C.C. (fiul lui l. şi al M.) la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen.

În baza art. 350 alin. (1) C. pen. a menţinut măsura arestării preventive şi conform art. 88 alin. (1) C. pen. a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive de la 29 martie 2009 la zi.

Totodată, prima instanţă a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă P.D.N.O. laşi şi în baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin OUG nr. 72/2006, l-a obligat pe inculpat să plătească acestei părţi civile suma de 3810,53 lei, cu titlu de despăgubiri civile, sumă actualizată la data executării şi care reprezintă cheltuieli de spitalizare.

De asemenea, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea vătămată R.J., constituită parte civilă cu suma de 6000 lei daune materiale şi 50.000 lei daune morale.

În baza art. 14 şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 998 şi următoarele C. civ., l-a obligat pe inculpatul C.C. să plătească părţii civile R.J. suma de 1780.46 lei cu titlu de despăgubiri civile (daune materiale în cuantumul dovedit cu înscrisurile depuse) şi suma de 20.000 lei daune morale.

În temeiul art. 118 lit. b) C. pen., prima instanţă a confiscat de la inculpatul C.C. un topor cu coadă de lemn, corp delict care a fost înregistrat la poziţia nr. 75/2009 în registrul de corpuri delicte al instanţei şi a dispus conservarea în continuare a unui fes dublu, culoare neagră, proprietatea părţii vătămate R.J.

Tribunalul Vaslui prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., l-a obligat pe inculpatul C.C. să plătească statului cheltuieli judiciare în sumă totală de 650 lei, din care suma de 211 lei, reprezentând contravaloarea expertizei medico-legală şi onorariului pentru apărător desemnat din oficiu pentru partea vătămată R.J., va fi avansată din fondurile M.J.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că inculpatul C.C. şi partea vătămată R.J. locuiesc în satul Lupeşti, com. Măluşteni, jud. Vaslui preexistând, de mai mulţi ani, între ei o stare conflictuală, inculpatul lovind partea vătămată de mai multe ori (în anul 2002 a fost condamnat de două ori pentru săvârşirea infracţiunii de lovire asupra părţii vătămate R.J.), ultimul conflict având loc în cursul lunii februarie 2009, când, acesta i-a lovit pe partea vătămată şi pe fraţii acesteia.

S-a reţinut că partea vătămată R.J. are grijă de locuinţa numitului R.R., care locuieşte în Bârlad, dar are pe raza satului Lupeşti o suprafaţă de 40 ha teren, împreună cu fraţii săi, fiind considerat în sat drept „boier", iar la data de 27 martie 2009, R.R. i-a spus fiului său R.M., care locuia tot în Bârlad, să meargă cu maşina lui la Lupeşti să vândă grâu, astfel că, în jurul orelor 10,00, au ajuns în Lupeşti şi l-au chemat pe R.J. să vină cu cheile pentru a le deschide poarta.

S-a mai relevat că în fata locuinţei lui R.R. există o suprafaţă de teren, care e proprietatea sa şi pe care a delimitat-o de drumul public, cu un gard metalic şi cu poartă de acces, iar R.M. împreună cu partea vătămată R.J. au plecat cu maşina prin sat anunţând oamenii că pot veni să cumpere grâu.

Ulterior la locuinţa lui R.R. au venit mai multe persoane dornice să cumpere grâu printre care şi martora T.E., (vecină şi, totodată, naşa inculpatului C.C.), martorul R.O. şi au mai venit cu căruţa soţia părţii vătămate, numita R.G., cu copilul şi cu mama părţii vătămate, aceasta din urmă dorind să cumpere grâu.

De asemenea, tot acolo a mai venit şi numita C.M., mama inculpatului, căreia R.R. îi dăduse o parcelă de pământ să o lucreze, care dorea să aibă grijă de casa lui R.R. nefiind de acord, după cum a declarat chiar acesta, să fie lăsată casa în grija exclusivă a lui R.J., afirmând că nu era bun de nimic.

Din acest motiv, s-a constatat că exista o stare conflictuală între C.M. şi R.J.

Prima instanţă a mai reţinut că, în aceeaşi zi, la locuinţa lui Ralea Radu, cei doi au reluat aceeaşi temă de discuţie, care a fost auzită de T.E. şi R.R., care au susţinut că partea vătămată nu a înjurat-o pe C.M.

După această discuţie, C.M. l-a sunat pe inculpat spunându-i că a fost înjurată de R.J. a înjurat-o, iar inculpatul s-a enervat, a luat o secure şi a plecat către locuinţa lui R.R.

Între timp, R.M. a mutat maşina din faţa porţii casei sale, pentru ca soţia părţii vătămate să poată băga căruţa în curte, şi a lăsat-o la o distanţă de aprox. 20 m de poarta de acces către proprietate. După ce a parcat maşina, a coborât şi stătea de vorbă cu partea vătămată R.J., iar în preajmă mai erau şi soţia părţii vătămate R.J., precum şi mama acestuia.

Prima instanţă a mai menţionat în cuprinsul hotărârii, cu privire la situaţia de fapt, că la scurt timp, inculpatul C.C. a intrat pe poarta de acces, având în mână o secure venind direct la partea vătămată R.J. şi întrebându-l de ce a înjurat-o pe mama lui, însă partea vătămată R.J. nu a mai avut timp să răspundă,întrucât inculpatul a ridicat securea deasupra capului şi a lovit vizând zona capului părţii vătămate. Partea vătămată a ridicat braţul stâng să-şi apere capul, moment în care a fost lovit peste braţ, însă partea vătămată R.J. a prins cu mâna de secure, trăgând de ea şi încercând să-l dezarmeze pe inculpat.

În acel moment, inculpatul a scos de spatele pantalonilor un cuţit iar partea vătămată s-a speriat, a dat drumul la secure şi pentru a nu fi lovită în piept, a fugit înspre poarta de acces. Când a ajuns în apropierea porţii, partea vătămată R.J. s-a uitat în spate să vadă dacă nu-l ajunge inculpatul, întorcând capul către dreapta.

Prima instanţă a mai reţinut că inculpatul a ajuns-o din urmă pe vătămată şi a lovit-o cu tăişul securii în cap, exact în momentul în care partea vătămată a întors capul să vadă dacă nu este urmărită, imediat partea vătămată a căzând la pământ, în stare inconştienţă.

S-a mai relevat că, după comiterea faptei, inculpatul a plecat în direcţia opusă celei din care venise, având securea în mână, iar partea vătămată R.J. a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgenţă laşi unde a fost operată.

Conform raportului de expertiză medico-legală din 10 iunie 2009 întocmit de S.M.L. Jud. Vaslui, partea vătămată R.J. a prezentat leziuni traumatice de tipul fracturii cominutive fronto-parietale drepte, hematomului extradural parietal drept, cu efect compresiv, pneumatocelului subarahnoidian frontal drept şi plăgilor contuze.

Leziunile au putut fi produse prin lovire cu un corp dur, posibil topor, aplicate pe planul superior al extremităţii cefalice, posibil lovitură, iar plăgile contuze de la nivelul membrului superior stâng pot fi produse prin lovire cu şi de obiecte contondente, posibil leziuni de apărare a extremităţii cefalice, prin ridicarea membrului superior stâng, poziţia persoanei agresate şi a agresorului în momentul recepţionării loviturii fiind, cel mai probabil, faţă în faţă.

S-a conchis în sensul că leziunile pot data din 27 martie 2009, au necesitat pentru vindecare 40-45 zile îngrijiri medicale şi i-au pus în primejdie viaţa părţii vătămate.

S-a constatat că urmare a traumatismului suferit, partea vătămată a rămas cu infirmitate fizică permanentă, prin deficit osos post craniectomie de necesitate.

Tribunalul Vaslui a reţinut că fapta inculpatului C.C. de a aplica o lovitură cu tăişul unei securi, în zona capul părţii vătămate R.J., cauzându-i leziuni care i-au pus în primejdie viaţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.

Pentru infracţiunea săvârşită, prima instanţă i-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 6 ani închisoare, la individualizarea căreia, în cadrul criteriilor generale prevăzute de art. 52 şi 72 C. pen., a avut în vedere conduita inculpatului pe tot parcursul procesului penal, împrejurările în care a fost comisă fapta, gradul de pericol social concret al faptei, urmarea produsă, dar şi urmările ce se puteau produce, precum şi antecedenţa sa penală.

Din cazierul judiciar al inculpatului, aflat la fila 76 dosar de urmărire penală, s-a reţinut că inculpatul a mai fost condamnat de două ori pentru săvârşirea infracţiunii de loviri şi alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., că a fost condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru o infracţiune de furt calificat, fiind arestat preventiv timp de o lună de zile, rezultând astfel că inculpatul este o fire violentă, conflictuală, certată cu legea.

De asemenea, Tribunalul Vaslui a mai avut în vedere şi relaţiile conflictuale vechi dintre familiile inculpatului şi părţii vătămate, inculpatul recunoscând că în luna februarie 2009 i-a bătut pe partea vătămată şi pe alţi doi fraţi ai acesteia, astfel instanţa a apreciat că nu se impune reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului.

De asemenea, prima instanţă a înlăturat apărarea inculpatului, în sensul că ar fi fost provocat de partea vătămată prin conduita sa faţă de mama inculpatului şi că s-ar fi impus reţinerea scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., considerând că discuţia contradictorie dintre partea vătămată şi mama inculpatului, pe un fond preexistent de duşmănie între familiile celor două părţi şi în condiţiile în care inculpatul este cunoscut ca o fire violentă, nu putea să-i producă acestuia din urmă o stare de puternică tulburare, astfel încât să justifice o asemenea circumstanţă.

În considerentele hotărârii pronunţate, prima instanţă a mai menţionat că din probatoriul administrat în cauză a rezultat că inculpatul i-a mai agresat pe partea vătămată şi pe fraţii acesteia, astfel, că s-a apreciat că ar fi putut evita un nou conflict dacă nu s-ar fi deplasat la locul unde au fost discuţii între partea vătămată şi mama inculpatului purtat.

Potrivit art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei, prima instanţă a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., fiind evident că gravitatea faptei comise de inculpat îl face pe acesta nedemn de a fi ales în administraţii publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

Constatând că, atât urmărirea penală, cât şi cercetarea judecătorească s-au desfăşurat cu luarea măsurii arestării preventive a inculpatului şi pentru că acestuia i-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate, conform, art. 350 alin. (1) C. proc. pen., prima instanţă a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, în temeiul dispoziţiilor art. 88 alin. (1) C. pen. şi a dedus din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 29 martie 2009 la zi.

Cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei, prima instanţă a constatat că partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă P.D.N.O. laşi a solicitat obligarea inculpatului la plata cheltuielilor efectuate cu partea vătămată şi, întrucât au fost dovedite aceste pretenţii civile, în baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin OUG nr. 72/2006, l-a obligat pe inculpat să plătească acestei părţi civile despăgubiri în sumă de 3810,53 lei, sumă actualizată la data executării şi care reprezintă cheltuieli de spitalizare.

Tribunalul Vaslui a mai reţinut că partea vătămată R.J. s-a constituit parte civilă cu suma de 6000 lei, reprezentând despăgubiri materiale, precum şi suma de 50.000 lei reprezentând daune morale, iar cu ocazia dezbaterilor, partea vătămată şi-a redus pretenţiile civile la suma de 1780,46 lei, pretenţii dovedite cu înscrisuri depuse la fila 149 dosar fond.

Faţă de aceste împrejurări, în baza dispoziţiilor art. 14 şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 998 şi următoarele C. civ., prima instanţă l-a obligat pe inculpatul C.C. să achite către partea civilă R.J. suma de 1780,46 lei, cu titlu de despăgubiri civile.

Cu privire la daunele morale solicitate de partea vătămată, prima instanţă a reţinut că partea vătămată a suferit fizic şi psihic, urmare a infracţiunii săvârşite de inculpat, din analiza probatoriului administrat în cauză, reţinând că părţii vătămate R.J. i-au fost cauzate leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 40-45 zile de îngrijiri medicale, că a fost internat în spital şi că a rămas cu o infirmitate permanentă prin deficit osos post craniectomie de necesitate.

Faţă de considerentele sus menţionate, prima instanţă a constatat că, în cauză, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi, pentru aceste motive, a admis, în parte, pretenţiile civile formulată de partea civilă R.J., apreciind că acordarea sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale, reprezintă o reparare rezonabilă pentru suferinţa şi consecinţele negative pe care Ie-a resimţit pe plan fizic şi psihic, ca urmare a atingerii integrităţii corporale.

Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Vaslui, în primă instanţă, au declarat apel inculpatul C.C. şi partea civilă R.J., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelantul inculpatul a solicitat reţinerea circumstanţei atenuante a provocării, susţinând că între părţi exista o situaţie conflictuală mai veche generată în mod constant de atitudinea părţii vătămate. A mai arătat că, în ziua conflictului, inculpatul a primit un telefon de la mama sa, care i-a relatat că a avut un conflict cu partea vătămată, moment în care inculpatul a reacţionat şi a mers la partea vătămată şi i-a aplicat o lovitură, aflându-se sub imperiul unei puternicei tulburări provocată de atitudinea anterioară a părţii vătămate faţă de mama sa.

Apelanta parte civilă a susţinut că inculpatul i-a produs prin infracţiune o infirmitate fizică permanentă, iar sumele acordate de instanţa de fond ca despăgubiri morale şi materiale sunt insuficiente, raportat la infirmitatea cauzată şi a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale şi materiale.

Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 96 din 3 iunie 2010, a constatat că ambele apeluri sunt nefondate şi, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de partea civilă R.J. şi de inculpatul C.C. împotriva sentinţei penale nr. 437 din 22 decembrie 2009 a Tribunalului Vaslui pe care a menţinut-o.

Prin aceeaşi decizie, instanţa de prim control judiciar a menţinut starea de arest a inculpatului C.I.C. şi a dedus durata arestului preventiv de la 22 decembrie 2009 la zi, obligându-l, totodată, la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a constatat că instanţa de fond a administrat un probatoriu complet, care a fost just şi corespunzător evaluat, iar faptele şi împrejurările reţinute corespundeau probelor şi reprezentau adevărul în cauză.

S-a mai relevat că în cursul judecării apelului au fost audiaţi martorii R.Ş.T. şi R.I., propuşi de inculpat şi respectiv de partea civilă, însă declaraţiile acestora nu au modificat situaţia de fapt reţinută.

Referitor la apelul declarat de inculpat, instanţa de prim control judiciar a constatat că instanţa de fond, în mod just, nu a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., întrucât situaţia conflictuală preexistentă în care, de fiecare dată, inculpatul s-a manifestat agresiv, lovind de mai multe ori pe partea vătămată, ultimul conflict având loc în luna februarie 2009, îl exclude pe inculpat de la beneficiul provocării.

De asemenea s-a mai relevat că telefonul primit de la mama acestuia privind faptul că partea vătămată a înjurat-o, nu era de natură a-i provoca inculpatului o stare de puternică tulburare în sensul art. 73 lit. b) C. pen., cu atât mai mult cu cât s-a constatat că declaraţiile martorilor nu au confirmat existenţa injuriilor.

S-a conchis de către instanţa de apel că, în fapt, actul provocator al injuriilor la adresa mamei inculpatului nici nu s-a produs, aşa cum au declarat martorii T.E. şi R.R., care au auzit discuţia acestora.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că inculpatul nu putea săvârşi infracţiunea în stare de provocare, actul provocator fiind inexistent, reţinând, totodată că, încadrarea juridică dată faptei comisă de inculpat este legală, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. şi că pedeapsa aplicată a fost just individualizată, fiind proporţională cu fapta comisă şi cu persoana inculpatului.

Referitor la apelul părţii civile, instanţa deprim control judiciar a reţinut că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 6000 lei daune materiale şi respectiv 50.000 lei daune morale, însă ulterior, în cursul dezbaterilor, partea civilă a redus pretenţiile privind daunele materiale la suma de 1780,46 lei (fila 160 dosar fond) sumă ce, de altfel, a fost dovedită în cauză cu înscrisuri.

În ceea ce priveşte despăgubirile morale, raportat la prejudiciul moral pretins suferit prin leziunile şi consecinţele fizice produse de inculpat prin infracţiune, instanţa de prim control judiciar a apreciat cuantumul de 20.000 lei, stabilit de către instanţa de fond, ca fiind rezonabil şi reprezentând o justă şi integrală despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, aşa încât a constatat că nu se impune nici o majorare a acestor despăgubiri.

Aşa fiind, conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondate apelurile formulate de inculpat şi de partea civilă şi a menţinut sentinţa penală atacată ca fiind legală şi temeinică.

Conform art. 160b C. proc. pen. şi art. 381 C. proc. pen. a menţine starea de arest preventiv a inculpatului şi a dedus la zi durata arestării preventive de la 22 decembrie 2009.

Împotriva Deciziei penale nr. 96/ A din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în termen legal, a formulat recurs inculpatul C.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru motivele detaliate în cuprinsul practicatei prezentei decizii.

Astfel, în esenţă, recurentul inculpat C.C., prin apărător, a invocat dispoziţiile art. 3859 pct. 17 şi pct. 14 C. proc. pen. şi, în esenţă, a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi, pe fond, în rejudecare, să se dispună reţinerea în favoarea acestuia a circumstanţei atenuante a scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. şi, acordându-i eficienţă, să se dispună reducerea pedepsei aplicată inculpatului, conform dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., sub minimul special, întrucât anterior săvârşirii faptei avusese loc un incident între inculpat şi partea vătămată, care l-a ameninţat că „îl va băga în puşcărie", fapt ce i-a provocat inculpatului o puternică tulburare, sub influenţa căreia a şi acţionat.

A mai susţinut că inculpatul regretă săvârşirea faptei şi că nu mai insistă în critica vizând casarea deciziei penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea audierii unor martori.

Recursul formulat de inculpatul C.C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste evaluări a ansamblului probator administrat în cauză, dând faptei comisă de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi lipsite de orice suport probator susţinerile formulate de inculpatul C.C., în sensul că se impune reţinerea în favoarea sa a scuzei provocării, întrucât, aşa cum, de altfel, au remarcat şi instanţele anterioare, conflictul la care face referire inculpatul (atitudinea injurioasă a părţii vătămate la adresa mamei inculpatului din ziua respectivă) şi, cu privire la care, susţine că i-ar fi declanşat o puternică stare de tulburare sub imperiul cărei a acţionat asupra părţii vătămate, lovind-o cu securea, este nereal.

Astfel, din declaraţiile martorilor oculari T.E. (f. 98-101 d.u.p.) şi R.R. (f. 91-92 d.u.p.), care s-au coroborat între ele a rezultat cu certitudine că aşa-zisul „act provocator al injuriilor la adresa mamei inculpatului" nici nu s-a produs, aşa cum ambii au susţinut atunci când au afirmat că au auzit discuţia dintre partea vătămată R.J. şi C.M. (mama inculpatului).

De altfel, chiar dacă, prin absurd, aşa ar fi stat lucrurile, simplul apel telefonic primit de la mama sa, prin care aceasta i-a transmis faptul că partea vătămată a înjurat-o, (deşi existenţa acelor injurii nu s-a dovedit), nu era de natură a-i provoca inculpatului o stare de puternică surescitare sau tulburare, în sensul dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., astfel încât să determine comportamentul atât de agresiv al inculpatului care s-a înarmat cu o secure şi s-a deplasat la locul unde se afla partea vătămată, cu vădita intenţia de a-i aplica mai mult decât o corecţie fizică.

Potrivit dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., pentru existenţa circumstanţei atenuante legale a scuzei provocării, se cer întrunite cumulativ mai multe condiţii: infracţiunea să fie săvârşită sub stăpânirea unei puternice emoţii; starea aceasta să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate prin infracţiune; provocarea să fi fost săvârşită de victima infracţiunii printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, iar riposta la acţiunea de provocare, trebuie îndreptată împotriva autorului actului provocator, condiţii care rezultă din probele administrate.

Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului constată că, aşa cum justificat au reţinut şi instanţele anterioare, între inculpat şi partea vătămată exista o situaţie conflictuală mai veche, întreţinută şi de atitudinea constant agresivă a inculpatului, cunoscut în localitate ca o fire violentă (având, de altfel, condamnări anterioare pentru acelaşi gen de fapte) şi care, de fiecare dată când a avut prilejul, s-a manifestat în acest mod, lovind de mai multe ori pe partea vătămată, ultimul conflict având loc în luna februarie 2009, când i-a agresat, atât pe partea vătămată cât şi pe cei doi fraţi ai acestuia.

Aşadar, prima instanţă şi apoi şi instanţa de prim control judiciar, pe baza unei juste evaluări a materialului probator administrat şi în mod temeinic au considerat că inculpatului C.C. se impune a i se reţine în sarcină fapta de tentativă la omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., fără aplicarea dispoziţiilor vizând scuza provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., câtă vreme lovitura aplicată părţii vătămate R.J. (cu tăişul securii), cu intensitate în zona capului, a produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare 45 de zile de îngrijiri medicale, au determinat o infirmitate permanentă şi i-au pus acesteia viaţa în pericol, acţiune violentă ce nu s-a manifestat urmare unei puternice tulburări produsă de atitudinea provocatoare a părţii vătămate.

Prin urmare fată de considerentele mai sus arătate, se constată că inculpatului nu-i pot fi aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. vizând scuza provocării, astfel că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de prim control judiciar au procedat corect atunci când au înlăturat această solicitare ca nefondată şi nesusţinută în materialul probator.

Nici solicitarea formulată, în subsidiar, de recurentul inculpat vizând reducerea cuantumului pedepsei aplicată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de prim control judiciar nu poate fi primită, întrucât din probatoriul administrat şi minuţios analizat de instanţele anterioare a rezultat cu certitudine că inculpatul este cel care a lovit-o cu intensitate, cu tăişul securii pe partea vătămată în zona capului, producându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile îngrijiri medicale şi i-au pus în primejdie viaţa părţii vătămate, iar urmare traumatismului suferit, partea vătămată a rămas cu infirmitate fizică permanentă, prin deficit osos post craniectomie de necesitate.

Înalta Curte reţine că infracţiunea de omor se săvârşeşte cu intenţia de a suprima viaţa persoanei, intenţie care poate fi directă sau indirectă, după cum făptuitorul, prevăzând moartea victimei, ca rezultat al activităţii sale, a urmărit sau acceptat producerea acestui rezultat, iar în speţa supusă examinării, inculpatul C.C. a acţionat, în mod evident cu intenţia de a ucide, întrucât a lovit cu tăişul securii, cu intensitate, în zona capului pe partea vătămată, care a căzut imediat inconştientă, la sol.

Faţă de gravitatea faptei comisă, prin prisma circumstanţelor reale efective, dar şi a circumstanţelor personale ale inculpatului (care a mai avut anterior şi alte conflicte cu legea penală), nu numai a celor legate de comportamentul procesual, precum şi faţă de consecinţele acestei fapte reprobabile (partea vătămată rămânând cu o infirmitate permanentă) ori faţă de urmările ce s-ar fi putut produce, se constată că ambele instanţe au procedat la o judicioasă individualizare a pedepsei, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi a modalităţii de executare, în sensul unei evaluări concrete a criteriilor statuate de legiuitor în dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Astfel, potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate in partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În speţa supusă analizei, faţă de modul concret de săvârşire a faptei, cuantumul pedepsei de 6 ani închisoare, asigură realizarea concretă a scopurilor pedepsei, iar executarea sa, prin privare de libertate, va da posibilitate inculpatului C.C., ca prin programele educaţionale desfăşurate şi în mediu închis, cu valorificarea aptitudinilor acestuia, să conducă, chiar şi prin restrângerea libertăţii presupusă de o asemenea modalitate de executare, la conştientizarea consecinţelor faptei sale, în vederea unei reinserţii sociale reale a acestuia.

De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile consfinţite de dispoziţiile art. 52 C. pen., care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Prin urmare, raportat la modalitatea concretă în care inculpatul C.C. a acţionat, faţă de pericolul concret creat prin punerea în pericol a vieţii şi integrităţii corporale a părţii vătămate R.J., corect ambele instanţe au apreciat că pedeapsa stabilită la 6 ani închisoare, în regim de privare de libertate, reflectă atât periculozitatea faptei, cât şi intervalul de timp necesar pentru atingerea scopului pedepsei şi pentru reeducarea inculpatului dedus judecăţii.

În consecinţă, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial extrem şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii şi să dea o ripostă fermă şi proporţională cu gravitatea faptelor comise .

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că o reducere a cuantumului pedepsei aplicată inculpatului nu ar fi temeinică, întrucât s-ar lipsi de conţinut dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen. şi s-ar crea astfel o vădită disproporţie între scopul urmărit şi rezultatul acesteia.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect soluţionată, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpatului şi prejudiciul nepatrimonial încercat de partea civilă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de prim control judiciar procedând corespunzător principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern şi exigenţelor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Aşadar, corect s-a apreciat că nu se impune o majorare a cuantumului despăgubirilor acordate, fie cu titlu de despăgubiri materiale, fie cu titlu de despăgubiri morale părţii civile R.J., primele fiind pe deplin dovedite cu înscrisurile ataşate la dosar, iar celelalte, fiind corect evaluate de prima instanţă şi menţinute la acelaşi cuantum de instanţa de prim control judiciar de 20.000 lei, sumă stabilită de către instanţa de fond, ca fiind rezonabilă şi reprezentând o justă şi integrală despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, prin leziunile şi consecinţele fizice produse de fapta inculpatului.

Fată de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva Deciziei penale nr. 96 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen. se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului inculpatul C.C. durata arestării preventive de la 29 martie 2009 la 27 septembrie 2010.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J., conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva Deciziei penale nr. 96 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 29 martie 2009 la 27 septembrie 2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 septembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3349/2010. Penal. Conflict de competenţă...  ICCJ. Decizia nr. 3346/2010. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3340/2010. Penal