ICCJ. Decizia nr. 284/2010. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIA PENALĂ -
Decizia nr. 284/2010
Dosar nr. 840/120/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 253 din 12 mai 2009 a Tribunalului Dâmboviţa, inculpatul S.T.E. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu art. 41 alin. (2) – art. 42 C. pen., art. 37 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000 la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 61 alin. (1) C. pen. a fost revocat restul de 485 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 62 din 09 ianuarie 2007 a Judecătoriei Târgovişte, contopindu-1 cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, inculpatul urmând să execute rezultanta de 1 an şi 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) Teza II şi b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) Teza II şi lit. b) C. pen. pe o durată de 1 an.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a fost dedusă lin pedeapsă perioadele reţinerii şi arestării preventive începând cu 29 ianuarie 2009 până la 26 februarie 2009 şi 27 februarie 2009 la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest inculpatului.
În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 280 lei provenită din săvârşirea infracţiunii.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la 500 lei cheltuieli judiciare către stat din care 300 lei reprezentând onorariile apărătorului din oficiu.
Prin aceeaşi hotărâre judecătorească au fost condamnaţi şi inculpaţii P.M.M., A.M.C., L.S.R. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în cursul anului 2009, inculpatul S.T.E. a cumpărat şi revândut în mai multe rânduri, în baza aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, diferite cantităţi de haşiş, astfel încât, din diferenţe de preţ, să-şi asigure pentru el însuşi un profit.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză: proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, raport de constatare tehnico-ştiinţifică, procese-verbale de preluare a drogurilor, procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice înregistrate, ordonanţă de autorizare a investigatorului sub acoperire, a colaboratorului, declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor R.C.I. şi I.S.C.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi inculpaţii S.T.E., P.M.M. şi A.M.C.
Parchetul a criticat hotărârea atacată numai în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei cu privire la inculpatul S.T.E.
S-a susţinut că instanţa a reţinut în mod greşit dispoziţiile art. 37 lit. c) C. pen., în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen., iar pedeapsa complementară a fost nelegal aplicată în raport de cuantumul pedepsei principale stabilită inculpatului.
S-a mai susţinut că, întrucât inculpatul, în faza cercetării judecătoreşti, nu a mai recunoscut fapta comisă, nu mai poate beneficia de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 143/2000.
În sfârşit, s-a susţinut că pedeapsa aplicată inculpatului este prea blândă în raport cu gravitatea faptei comise şi statutul de recidivist al acestuia, precum şi de cele 16 condamnări pe care le-a suferit inculpatul până în prezent.
Inculpatul a susţinut că nu este vinovat şi că împotriva sa nu există probe care să-l incrimineze.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 100 din 30 octombrie 2009, a admis apelul procurorului şi a înlăturat dispoziţiile art. 37 lit. c) C. pen., precum şi cele ale art. 65 C. pen.
A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen. faţă de inculpatul S.T.E.
Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat şi s-a luat act de retragerea apelurilor de către inculpaţii P.M.M. şi A.M.C.
Starea de arest a inculpatului a fost menţinută, iar prevenţia acestuia a fost dedusă la zi, dispunându-se obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În termen legal, împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism - Serviciul teritorial Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Printr-un prim motiv de recurs s-a arătat că în mod greşit, instanţa de apel nu a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 reţinută în favoarea inculpatului.
S-a susţinut că, în condiţiile în care,m în faza de judecată, acesta nu a mai recunoscut fapta de trafic de droguri, deşi în faza de urmărire penală a avut o poziţie procesuală sinceră, nu se mai impunea reţinerea dispoziţiilor legale arătate.
Prin al doilea motiv de recurs, s-a criticat modul de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, susţinându-se că aceasta este prea blândă în raport de gravitatea infracţiunilor pentru care S.T.E. a fost trimis în judecată, antecedentele sale penale, împrejurarea că în momentul comiterii faptelor era liberat condiţionat dintr-o pedeapsă privativă de libertate.
Prin concluziile sale, procurorul de şedinţă a susţinut numai al doilea motiv de recurs, precizând, în legătură cu primul motiv scris al recursului, că aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000 s-a făcut în mod corect, astfel că nu susţine recursul şi cu privire la acest capitol de cerere.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi care se referă la cazul de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., precum şi din oficiu, Înalta Curte constată că acesta este nefondat din următoarele considerente:
Din analiza materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că instanţele au reţinut în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului S.T.E., dând încadrarea juridică legală şi temeinică faptelor comise de acesta.
Inculpatul a cumpărat şi revândut, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale,m diferite cantităţi de haşiş.
Inculpatul a organizat traficul de droguri cu ajutorul lui A.M.C. care îi dădea haşişul cu 40 lei gramul şi îl vindea cumpărătoarei (colaborator sub acoperire/A.) cu suma de 70 lei/gramul.
De fiecare dată, drogul vândut de inculpat a fost examinat de Laboratorul Central de Analiză şi Profil al Drogurilor care a confirmat natura acestuia şi existenţa tetrahidrocannabinolului, substanţă psihotropă sintetizată din planta cannabis care face parte din Anexa nr. 3 din Legea nr. 143/2000.
Imediat după tranzacţia din 29 ianuarie 2009 (a treia din cursul acestei luni), inculpatul a fost somat de lucrătorii de poliţie, dar a fugit, aruncând banii primiţi.
După realizarea flagrantului, inculpatul S.T.E., căruia i s-au adus la cunoştinţă prevederile art. 16 din Legea nr. 143/2000, a înţeles să beneficieze de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
În acest sens, el l-a denunţat pe cel de la care, împreună cu inculpatul P.M.M. se aproviziona cu droguri şi, în prezenţa organelor de urmărire penală, i-a telefonat inculpatului A.M.C., susţinând că doreşte să mai cumpere nişte haşiş. Astfel, lucrătorii de poliţie au fost delegaţi şi s-au deplasat în comuna Pierşinari, judeţul Dâmboviţa, unde s-au întâlnit cu inculpatul A.M.C. care avea asupra sa cantitatea de haşiş solicitată şi pe care urma să o vândă inculpatului S.T.E., fiind prins în flagrant în timp ce efectua tranzacţia.
Cantitatea de haşiş a fost ridicată, sigilată şi trimisă Laboratorului Central de Analiză şi Profil al Drogurilor care, prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 522423 din 4 februarie 2009, a concluzionat că reprezintă 4,39 gr rezină de cannabis. Mai mult, cu această ocazie s-a procedat şi la analiza, prin comparaţie, a acestei cantităţi de haşiş cu celelalte trei pe care le vându-se inculpaţilor S.T.E. şi P.M.M. şi care apoi le-au revândut, stabilindu-se că într-adevăr compoziţia chimică este asemănătoare şi rezultând că întreaga cantitate de haşiş care a făcut obiectul acestui dosar provine de la inculpatul A.M.C.
În declaraţia dată în faţa primei instanţe, inculpatul S.T.E. a recunoscut că a vândut o singură dată droguri numitei „A.", precum şi discuţiile telefonice avute în vederea vânzării altor cantităţi de droguri aceleiaşi persoane.
De asemenea, inculpatul P.M.M. şi A.M.C. au recunoscut faptele şi în faţa instanţei de judecată, declaraţii ce se coroborează cu cele ale inculpatului S.T.E. şi ale martorei L.S.R. care a fost intermediarul între inculpatul A.M.C. şi S.T.E. Acesta a declarat, inclusiv în faţa instanţei că a transportat nişte pacheţele la inculpatul A.M.C. pentru inculpatul S.T.E., dar că nu cunoştea conţinutul lor.
În aceste condiţii, susţinerile inculpatului S.T.E. că nu se face vinovat de trafic de droguri nu pot fi reţinute, fiind nefondate şi corect înlăturate de instanţa de fond.
Poziţia procesuală oscilantă pe parcursul procesului penal adoptată de inculpat nu influenţează însă în nici un mod legala şi justa reţinere în favoarea sa a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000.
Aplicarea acestei cauze de reducere a pedepsei nu este condiţionată de existenţa unei atitudini de recunoaştere a faptei şi de menţinere a acestei atitudini pe parcursul procesului penal.
Textul de lege la care ne referim statuează clar şi fără echivoc că de reducerea pedepsei beneficiază inculpatul care în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane.
Este vorba, deci, despre o conduită care presupune informarea organelor de urmărire penală cu privire la faptele altora, iar nu despre asumarea propriilor fapte într-un mod constant şi pe deplin sincer.
Legea nu cere ca şi persoanele care au fost denunţate să fie condamnate pentru infracţiuni legate de trafic de droguri, nu condiţionează aplicarea textului de obţinerea acestui rezultat, ci numai de identificarea altor persoane şi înlesnirea tragerii la răspundere penală, ceea ce înseamnă, pentru faza de urmărire penală, trimiterea lor în judecată.
Or, în urma denunţului inculpatului S.T.E. a fost depistat inculpatul A.M.C., faţă de acesta dispunându-se trimiterea în judecată.
Cum condiţia cerută de text a fost pe deplin realizată, în mod corect instanţele au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 faţă de inculpatul S.T.E. căruia nu-i poate fi retras beneficiul legal obţinut numai pentru că şi-a schimbat conduita procesuală iniţială, nemairecunoscând săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată.
Cât priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, aceasta a fost corect individualizată, neimpunându-se majorarea cuantumului stabilit.
Instanţa a făcut o justă punere în evidenţă a tuturor criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) ţinând seama de toate datele şi împrejurările faptei şi făptuitorului.
Inculpatul a vândut haşiş în trei rânduri, în doze mici, având o atitudine de sprijinire a organelor de urmărire penală cu privire la stabilirea adevărului în cauză. Este o persoană tânără, cu un număr mare de condamnări la activ pentru fapte comise în timpul minorităţii. Este recidivist şi consumator de droguri uşoare.
Toate aceste date au fost avute în vedere în procesul de individualizare, instanţa aplicând o pedeapsă necesară şi suficientă reeducării inculpatului, scop ce poate fi realizat prin îndepărtarea acestuia din societate pentru o perioadă de timp de 1 an şi 6 luni.
Constatând că în cauză nu există temeiuri pentru majorarea cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism - Serviciul Teritorial Ploieşti.
Durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului se va deduce de la 29 ianuarie 2009 la 26 februarie 2009 şi de la 27 februarie 2009, la zi.
Onorariul apărătorului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Văzând şi dispoziţiile art. 385/15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., art. 385/17 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), art. 192 alin. (3) şi art. 189 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Ploieşti împotriva deciziei penale nr. 100 din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie, privind pe inculpatul S.T.E.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 29 ianuarie 2009 la 26 februarie 2009 şi de la 27 februarie 2009 la 27 ianuarie 2010.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2825/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1012/2010. Penal → |
|---|
