ICCJ. Decizia nr. 2950/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2950/2010
Dosar nr. 6894/1/2010
Şedinţa publică din 25 august 2010
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea de şedinţă nr. 71/A din 6 august 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 666/109/2007, s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.S.R.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că la data de 3 august 2010, inculpatul a formulat cerere de liberare provizorie pe cauţiune, solicitând punerea sa în libertate, întrucât nu are antecedente penale, are o situaţie gravă în familie având mama grav bolnavă cu handicap, invocând totodată şi durata arestării preventive mare scursă până la acest moment.
Examinând cererea, curtea a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile formale prev. de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. şi, în consecinţă a constatat că cererea de liberare provizorie este admisibilă în principiu. Însă s-a arătat că este facultatea instanţei de a acorda sau nu liberarea provizorie şi nu obligaţia acesteia de a dispune admiterea cererii, chiar dacă ar fi îndeplinite condiţiile legale prev. de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. Astfel instanţa, apreciind circumstanţele personale ale inculpatului dar şi gradul de pericol social al infracţiunii a respins cererea formulată de acesta, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.S.R., solicitând casarea acesteia şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.
Potrivit art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, iar în baza alin. (2) al aceluiaşi text, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat sau învinuit să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Liberarea provizorie este unul din mijloacele de realizare a scopului măsurilor preventive care constă în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei (art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.).
Aşa cum rezultă din analizarea dispoziţiilor legale, atunci când instanţa are a se pronunţa asupra stării de arest a unei persoane, trebuie întotdeauna să se ghideze după criteriile prevăzute de lege, cum sunt cele prevăzute de art. 136 C. proc. pen., care arată că la alegerea unei măsuri preventive în general trebuie să se ţină cont de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Deşi în mod formal la condiţiile liberării provizorii, legea prevede în mod expres, doar anumite condiţii care trebuie îndeplinite, din analiza de ansamblu a dispoziţiilor legale aplicabile în materie rezultă şi o condiţie subînţeleasă, şi anume aceea că lăsarea în libertate a unei persoane să nu prezinte pericol pentru ordinea publică.
Analiza acestei condiţii se impune cu atât mai mult în cauză întrucât motivul arestării inculpatului e cel prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Procedura liberării presupune mai multe etape de verificare, într-un final instanţa având să se pronunţe asupra temeiniciei cererii, temeinicie care trebuie analizată în raport cu motivul pentru care persoana a fost privată de libertate.
Acordarea liberării provizorii este facultativă, este atributul instanţei şi lăsată la aprecierea acesteia, de unde rezultă că cererea poate fi respinsă nu numai în situaţia în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, ci şi în situaţia în care instanţa apreciază că punerea în libertate a inculpatului nu e oportună. Faptul că inculpatul îndeplineşte formal condiţiile de admisibilitate în principiu nu conferă acestuia un drept absolut de a fi liberat provizoriu, ci doar o vocaţie la aceasta.
Pe lângă circumstanţele personale ale inculpatului, instanţa trebuie să aibă în vedere şi modul, împrejurările concrete în care inculpatul a săvârşit fapta, gradul de pericol social al faptei comise, relaţiile cărora li s-a adus atingere, impactul pe care fapta comisă l-a avut asupra membrilor comunităţii şi asupra credibilităţii populaţiei cu privire la activitatea organelor judiciare.
În speţă, infracţiunea de trafic de persoane săvârşită de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social care rezultă din modalitatea în care inculpatul a desfăşurat activitatea infracţională raportat la scopul urmărit şi natura relaţiilor sociale cărora le-a adus atingere.
La analiza temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie avute în vedere circumstanţele concrete ale săvârşirii faptei, rezonanţa socială a acesteia şi dacă scopul pentru care s-a dispus arestarea preventivă poate fi atins şi prin liberarea provizorie.
Natura infracţiunii săvârşite reclamă menţinerea stării de arest a inculpatului. Asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică trebuie avut în vedere nu numai riscul ca inculpatul să săvârşească alte infracţiuni de acest gen sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, ci şi reacţia colectivităţii faţă de infracţiunea comisă, care prin rezonanţa ei, creează o stare de indignare de insecuritate.
Într-adevăr, luate în mod singular elementele ce caracterizează persoana inculpatului i-ar putea fi favorabile dar acestea nu pot avea un rol covârşitor faţă de gradul ridicat de pericol social al faptei pentru care inculpatul a fost arestat.
Pentru ceste considerente Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat recursul declarat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva Încheierii nr. 71/A din 6 august 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 666/109/2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 605/2010. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 624/2010. Penal → |
|---|
