ICCJ. Decizia nr. 3119/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3119/2010
Dosar nr.6993/1/2010
Şedinţa publică din 10 septembrie 2010
Asupra recursurilor penale de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 18 august 2010 a Curţii de Apel Timişoara, în baza art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor A.C., I.T.M., D.A., I.R.M. şi Ş.I.L., apreciindu-se că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, iar lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică. De asemenea, a fost respinsă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură neprivativă de libertate.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii A.C., I.T.M., D.A., I.R.M. şi Ş.I.L., solicitând revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, întrucât temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, inculpaţii fiind achitaţi pentru o serie de infracţiuni, respectiv furt calificat în forma prev. de art. 208 - art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), tâlhărie în forma prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), b) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., spălare de bani în forma prev. de art. 23 lit. a), c) din Legea nr. 652/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dar şi pentru faptul că în prezenta cauză cei cinci inculpaţi sunt arestaţi de aproximativ 1 an şi 6 luni, nemaiputând influenţa aflarea adevărului, punerea lor în libertate, neprezentând pericol pentru ordinea publică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul, prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată recursurile inculpaţilor nefondate pentru următoarele considerente.
Prin rechizitoriul nr. 100/D/P/2009 din data de 07 septembrie 2009 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 08 septembrie 2009 sub număr unic de Dosar nr. 5453.1/30/2009, au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, inculpaţii A.C., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. - art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 211 alin. (2) lit. a), b) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., art. 23 lit. a), c) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 1399 din Legea nr. 8/1996 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., D.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen. cu apucarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 211 alin. (2) lit. a), b) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., art. 1399 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., Ş.I.L., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen. cu aplicarea art 41 alin. (2) C. pen., art. 1399 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., I.T.M., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 1399 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), totul cu apucarea art. 33 lit. a) C. pen., I.R.M. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 1399 din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin actul de inculpare, s-a reţinut în sarcina inculpaţilor că în scopul obţinerii de fonduri băneşti pe căi ilegale, inculpatul A.C. a constituit un grup infracţional organizat din vara anului 2007 până la începutul anului 2009, când cea mai mare parte a grupului a fost arestat. Acest grup era format din cele 5 persoane inculpate, din cei 4 învinuiţi şi alte persoane, şi era structurat pe domenii foarte bine conturate şi planificate de către inculpatul A.C. Grupul organizat a fost constituit din dispoziţia inculpatului A.C., pentru o perioadă lungă de timp (2007 - luna martie 2009) şi a acţionat în mod coordonat sub directa conducere a inculpatul A.C., în scopul comiterii infracţiunilor grave de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, spălare de bani, tâlhărie, în vederea obţinerii în mod direct a unui beneficiu material.
Planul infracţional conceput de inculpatul A. presupunea obţinerea de date cu privire la bancomate prin intermediul unui angajat din interiorul băncilor prădate care să sustragă şi să transfere informaţii cu privire la locaţiile bancomatelor nesecurizate şi sumele de bani din interior. Bancomatele asupra cărora îşi orientau activitatea inculpaţii trebuia să fie în localităţi mai puţin populate, de preferat comune sau oraşe mici, şi trebuia să nu fie prevăzute cu sisteme de siguranţă de ultimul tip (camere video, senzori de mişcare ş.a.) Pe baza datelor primite (în cazul bancomatelor aparţinând R.B. datele proveneau pe relaţia P.M. – C.F.) inculpatul A. cu ajutorul computerului personal făcea verificări prin internet şi în teren ale locaţiilor bancomatelor înainte de acţiunea infracţională propriu-zisă. În raport cu verificările pe internet, inculpatul A. se documenta cu privire la traseu şi la existenţa unor elemente de siguranţă (larme, paznici ş.a.) în locaţia pe care aveau să o prădeze.
În timpul verificărilor prealabile, acesta împreună cu un membru al grupului infracţional se documentau cu privire la existenţa posibilităţilor de a fi prinşi şi a modului cum trebuie să acţioneze din exterior şi în interior, în cazul intrării în spaţiul ce era situat bancomatul. Verificări pe internet ale locaţiilor mai făceau şi inculpaţii D., I. şi Ş. Discuţiile iniţiale înainte de comiterea faptei în vederea adoptării deciziei punerii în aplicare a planului infracţional aveau loc în locuinţa altor persoane, una dintre ele fiind cea a numitului D.J.N., de teamă că la locuinţele lor ar putea fi urmăriţi. Odată efectuate verificările, inculpaţii puneau în aplicare planul infracţional şi plecau cu autoturismele pe care le utilizau inculpaţii A. şi D. în localitatea unde se afla bancomatul ce avea să fie prădat. Pentru a nu lăsa urme la faţa locului, în mâini purtau mănuşi de plastic şi erau îmbrăcaţi corespunzător, chiar cu cagule pe faţă dacă se impunea. Pentru că bancomatul se afla în comune sau oraşe mici, la depărtare de drumuri europene, inculpatul A. folosea un sistem GPS, proprietate personală, în care introducea locaţia unde doreau să ajungă ca să sustragă banii. Pe baza acestor elemente inculpaţii au comis mai multe spargeri de bancomate pe teritoriul ţării, fiind una dintre grupările infracţionale extrem de bine organizate, care a supus societatea civilă la presiuni majore pe linie infracţională în perioada analizată.
În cadrul grupului, rolul inculpatului A. era de centralizator al informaţiilor iniţiale, de analist al riscurilor în faza iniţială şi de supervizor al activităţii infracţionale în teren în momentul comiterii faptelor. În vederea realizării acestei activităţi de supervizare, inculpatul A. stătea în exteriorul locaţiei unde avea loc furtul şi evalua reacţiile celor din jur atât la prezenţa lor în zonă cât şi la auzul flexului ce tăia în interior sau la cel al loviturilor puternice de rangă. Inculpatul A. era însă conectat permanent la ceea ce se întâmpla în interiorul locaţiei având astfel o contribuţie directă de autor la comiterea faptelor.
Ceea ce caracteriza acest grup era un aspect foarte important al activităţii infracţionale a acestuia şi anume acela al comunicării între ei, astfel că toţi infractorii din acest grup care puteau şi ştiau să folosească dispozitivul tehnic, intrau în conferinţă telefonică tip multi-party în momentul pătrunderii în interiorul imobilului, unde se afla bancomatul, pentru a putea comunica despre modul cum decurge acţiunea infracţională şi eventualele probleme ce apar în interior sau în exterior. Comunicarea se efectua pe telefoanele cărora inculpaţii le cunoşteau setările, dar în care introduceau cartele noi cu numere pe care le foloseau doar la locul faptei. Dacă sesiza vreo mişcare suspectă inculpatul A. fiind în conferinţă telefonică (multy party) cu ceilalţi infractori din interiorul locaţiei dădea semnalul de retragere, aşa cum de altfel a şi procedat în timpul unei acţiuni din dosar, la data de 19 martie 2009. În interiorul locaţiei unde se afla bancomatul, pătrundeau inculpaţii I.R.M., Ş.I.L. şi I.T.M. sau alte persoane membre ale grupului. Rolul inculpatului I.R. era acela de a tăia cu flexul bancomatul într-un loc ştiut foarte bine de el, respectiv în dreptul balamalelor după care interveneau inculpaţii Ş.I.L. şi I.T.M. care, prin fizicul lor impunător, aveau rolul de a forţa uşa tăiată cu răngile de fier pe care le aveau asupra lor, până când uşa ceda şi puteau sustrage casetele cu bani din interior. Inculpatul D. avea rolul de a se deplasa în junii străzilor alăturate (la mai mare depărtare decât inculpatul A.) pentru a vedea dacă există vreo mişcare suspectă la mai mare distanţă de locaţie şi a se asigura că nu le strică nimeni planul de realizarea veniturilor pe căi ilegale. Dacă ar fi descoperit vreun element de risc inculpatul D. avea rolul să comunice inculpatului A. ce descoperea, iar acesta din urmă lua Decizia de a continua sau nu activitatea infracţională.
Prin sentinţa penală nr. 323/PI din 25 iunie 2010 Tribunalul Timiş inculpatul A.C., a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare, fiind achitat pentru infracţiunile prev. de art. 208 - art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. a), b) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen. şi art. 23 lit. a), c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
- inculpatul I.T.M., a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare în regim de detenţie şi achitat pentru infracţiunile prev. de art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- inculpatul I.R.M. condamnat la pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare în regim de detenţie şi achitat pentru infracţiunile prev. de art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- inculpatul D.A., condamnat la pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare în regim de detenţie şi achitat pentru infracţiunile prev. de art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- inculpatul Ş.I.L., condamnat la pedeapsa rezultantă de 10 ani şi 6 luni închisoare în regim de detenţie şi achitat pentru infracţiunile prev. de art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen.
Inculpaţii A.C., I.T.M., D.A. şi I.R.M. au fost arestaţi în baza M.A.P. nr. 28, 29, 30, 31 din 21 martie 2009, apreciindu-se că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol pentru ordinea publică.
Pe parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond şi apoi în faţa instanţei de apel a fost verificată şi menţinută măsura arestării preventive succesiv, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat şi prin încheierea din 18 august 2010, în mod corect.
Condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracţiunile pentru care inculpaţii au fost cercetaţi şi deduşi judecăţii, acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege, iar lăsarea în libertate a acestora ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în rândul membrilor s societăţii, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate la nivel local.
În mod corect s-a apreciat de către instanţa de prim control judiciar că soluţia de achitare pentru o parte din infracţiuni nu echivalează cu lipsa temeiurilor care au condus la luarea măsurii arestării preventive şi nici cu schimbarea acestora, inculpaţii fiind condamnaţi la pedepse relativ mari, în regim de detenţie pentru o parte din infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.
Legitimitatea menţinerii în detenţie provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecăţii şi constatarea existenţei de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de regula respectării libertăţii individuale (Vander der Tang vs. Spania, Pantano vs. Italia).
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornite de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O., care în câteva cauze împotriva Franţei (Letellier) prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public care ar impune detenţia preventivă (Vremer c. Serbiei).
Menţinerea stării de arest a inculpaţilor poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public, care în pofida prezumţiei de nevinovăţie, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea inculpatului.
În speţă, în raport de gravitatea infracţiunilor pentru care sunt judecaţi recurenţii inculpaţi, împrejurările în care se presupune că au fost comise, Înalta Curte constată că inculpaţii prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context nemenţinerea unor măsuri preventive faţă de anumite persoane, în condiţiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora într-o activitate infracţională ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiţie, consecinţă necompatibilă cu principiile unei societăţi democratice.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O. privitoare la necesitatea stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi in raport de fapta ce formează obiectul judecăţii, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din C.E.D.O. modificat prin Protocolul nr. 11, „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente (Decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau „o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).
În această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală" in sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de „urmări importante" privitoare la situaţia învinuitului (Decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).
Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil", Curtea a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului (Decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).
Curtea Europeană a avut în vedere şi „comportamentul acuzatului", cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei).
Aplicând aceste, principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a inculpaţilor nu poate fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 parag. 3 din C.E.D.O.
Autorităţile judiciare au luat toate măsurile, desigur în raport şi de complexitatea cauzei, pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei.
De altfel, pentru stabilirea datei finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil", C.E.D.O. a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului.
Or, în cauză, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu privire la infracţiunile pentru care inculpaţii, au fost trimişi în judecată la data de 21 iunie 2010, neputându-se vorbi de o încălcare a termenului rezonabil.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, evaluând gravitatea infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, modul şi circumstanţele în care se presupune ca au fost săvârşite, reacţia publică declanşată datorită faptelor presupus a fi comise de aceştia, starea de tulburare socială care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpaţilor constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea de libertate în această fază a procesului penal este necesară, punerea în libertate, prezentând pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual şi real pentru ordinea publică.
Pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte, constată că, în această fază a procesului penal, nu se impune luarea unei măsuri alternative neprivative de libertate împotriva inculpaţilor. De asemenea şi pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti, este justificată menţinerea măsurii arestării preventive (Matznetter vs. Austria).
Faţă de cele reţinute, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile inculpaţilor.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îi va obliga pe recurenţii inculpaţi la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A.C., I.T.M., D.A., I.R.M. şi Ş.I.L. împotriva încheierii din 18 august 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 5453/30/2009.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3005/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3261/2010. Penal. Vătămarea corporală din... → |
|---|
