ICCJ. Decizia nr. 3473/2010. Penal. Neglijenţa în serviciu (art.249 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3473/2010
Dosar nr. 3513/1/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin Decizia penală nr. 1504 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 954/64/2006 s-au admis recursurile declarate de Parchetul Curţii de Apel Braşov şi părţile civile I.G. şi I.A. împotriva Sentinţei penale nr. 97/F din 2 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpaţii C.I. şi R.G.R.
A fost casată sentinţa penală sus-menţionată numai sub aspectul laturii civile, cu privire la rezolvarea acesteia cât şi a cheltuielilor judiciare.
În baza dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen., art. 998 şi art. 1003, art. 1003 alin. (3) C. civ. s-a dispus obligarea în solidar a inculpaţilor şi a fiecăruia în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata sumei de 33.995 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi dobânda legală aferentă până la plata efectivă a sumei datorate.
A fost obligat fiecare inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata sumei de câte 4.538 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariul de avocat şi cheltuieli de transport, către părţile civile I.G. şi I.A.
Au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.I. şi R.G.R. împotriva sentinţei penale sus-menţionate.
A obligat pe fiecare inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de câte 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
S-a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj au fost trimişi în judecată inculpaţii C.I. şi R.G.R., subcomisar şi, respectiv, comisar de poliţie, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen.
Prin Sentinţa penală nr. 23/F din 9 aprilie 2009, Curtea de Apel Braşov a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţi, apreciind că în cauză a intervenit prescripţia specială cu obligarea acestora la plata sumei de 36.747,41 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale, respingând celelalte pretenţii civile.
Înalta Curte, prin Decizia penală nr. 2530 din 1 iulie 2009 a admis recursurile declarate în cauză şi casând hotărârea pronunţată a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a apreciat că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale în raport de data comiterii faptelor (martie - aprilie 2001 - momentul încheierii actelor de urmărire penală, iar inculpaţii aveau obligaţia de predare a bunurilor la camera de corpuri delicte), dar şi faptul că nu au fost aplicate corespunzător dispoziţiile art. 128 alin. (2) combinat cu art. 303 alin. (6) C. proc. pen., neluându-se în calcul perioada cât dosarul a fost trimis la Curtea Constituţională, astfel încât, termenul de prescripţie nu a fost implinit la momentul soluţionării recursurilor.
Urmare rejudecării, Curtea de Apel Braşov, prin Sentinţa penală nr. 97/F din 2 noiembrie 2009 a dispus:
În baza art. 249 alin. (1) C. pen., a condamnat inculpatul R.G.R. (fiul lui G. şi M., născut în comuna l., judeţul Cluj, domiciliat în Cluj-Napoca, str. Ş., judeţul Cluj), la pedeapsa de o lună închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului R.G.R. pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi o lună, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen.
A adus la cunoştinţa inculpatului R.G.R. dispoziţiile art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.U.G. nr. 18/2003, a constatat graţiată în întregime pedeapsa de o lună închisoare aplicată inculpatului R.G.R.
A atras atenţia inculpatului R.G.R. asupra dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea graţierii, în baza art. 120 alin. (2) C. pen., reduce durata termenului de încercare la 2 ani.
În baza art. 249 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.I. (fiul lui l. şi L., născut în B., judeţul Cluj, domiciliat în Cluj-Napoca, str. T., judeţul Cluj), la pedeapsa de o lună închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului C.l. pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi o lună, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen.
A adus la cunoştinţa inculpatului C.I. dispoziţiile art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
În baza art. l din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.U.G. nr. 18/2003, a constatat graţiată în întregime pedeapsa de o lună închisoare aplicată inculpatului C.l.
A atras atenţia inculpatului C.I. asupra dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea graţierii.
În baza art. 120 alin. (2) C. pen., a redus durata termenului de încercare la 2 ani.
A respins ca nefondată acţiunea civilă promovată de partea civilă I.G.
În baza art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a obligat inculpaţii R.G.R. şi C.l. la plata sumei de 1.400 RON fiecare, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.
În baza art. 193 C. proc. pen., a obligat inculpaţii R.G.R. şi C.l., în solidar, la plata sumei de 6.703,56 RON, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate de I.G.
Pe situaţia de fapt s-a reţinut că, începând cu data de 15 februarie 2001, cei doi inculpaţi au efectuat acte de cercetare penală privind mai multe infracţiuni de furt din locuinţe comise de D.I. şi I.A.Ş. (parte vătămată I.G.), cauzele fiind finalizate, persoanele respective fiind judecate şi condamnate definitiv pentru aceste infracţiuni de furt.
Cu prilejul efectuării acestor acte de cercetare, s-a dispus efectuarea unei percheziţii la domiciliul numitului I.A., situat pe str. C., imobil unde acesta locuia împreună eu părinţii, astfel că la data de 5 martie 2001 cei doi inculpaţi au fost desemnaţi să coordoneze efectuarea percheziţiei domiciliare. Percheziţia a fost efectuată împreună cu lucrătorii de poliţie D.M.Ş., P.M. şi P.V. De precizat că procesul-verbal a fost întocmit de P.M., iar P.V. trebuia să efectueze fotografiile judiciare.
Cu această ocazie au fost ridicate un număr de 151 bunuri - bijuterii, ceasuri, parfumuri, articole de îmbrăcăminte, aparatură electronică - despre care se bănuia că provin din infracţiunile cercetate.
Percheziţia a fost efectuată în două corpuri de clădire, primul corp din care au fost ridicate aceste obiecte a fost percheziţionat de inculpaţi împreună cu persoanele menţionate anterior, iar celălalt corp a fost percheziţionat de către ofiţerul M.H. împreună cu L.D. şi L.D., în acest corp locuiau alte persoane, chiriaşi ai părţii vătămate şi bunurile ridicate din acest corp au fost restituite imediat acestor persoane.
Un alt aspect important este că nu au fost efectuate fotografii judiciare. Martorul P.V. a relatat (Dosar 954/64/2006) aceleaşi împrejurări pe care le-a menţionat şi în cursul urmăririi penale, şi anume că aparatul foto avea o defecţiune Ia blitz şi a telefonat la birou pentru a i se trimite un alt aparat, însă a durat mai mult de o oră până a sosit alt blitz care nu era compatibil cu aparatul pe care îl avea în dotare (mai era necesar un cablu sincron) astfel că nu au fost efectuate fotografii, iar filmul iniţial, pe care existau câteva fotografii se voalase şi, prin urmare, nu a existat nici o fotografie efectuată Ia percheziţie.
Toţi martorii audiaţi şi care au participat la efectuarea percheziţiei (P.M., L.D., M.H.E., P.V., D.M.Ş. Dosar 954/64/2009) au relatat că bunurile ridicate au fost consemnate în procesul-verbal care a fost citit şi semnat de toţi martorii, că bunurile au fost transportate cu maşina instituţiei Ia secţia IV Poliţie şi depozitate în biroul lucrătorilor de poliţie judiciară, deoarece la nivelul secţiei nu exista şi nu există nici în prezent o cameră de corpuri delicte şi că urmau să fie chemate părţile vătămate care să recunoască bunurile şi să le fie restituite.
Martori, au mai relatat că o mare parte din bunuri au fost restituite acestora.
Cu privire la modul de depozitare a bunurilor ridicate, martorii au mai relatat că exista un fişet metalic în biroul nr. 11, unde aveau biroul cei doi inculpaţi, împreună cu martorul M. şi că în acest fişet se păstrau bunurile ridicate. Martorii au mai relatat că martorul M. s-a mutat în birou cu inculpaţii după plecarea martorului L., deoarece s-a decis ca ofiţerii să stea într-un birou şi, totodată, s-a încercat acreditarea ideii că bunurile care lipseau ar fi fost sustrase de martorul L., care a plecat în Canada.
Atât raportul Corpului de control, cât şi depoziţiile martorilor care au lucrat cu inculpaţii, au relevat faptul că inculpaţii au depozitat bijuteriile într-o cutie de ness-cafe, pe care o ţineau în fişetul metalic, pe raftul de sus, fişet folosit de inculpatul R. şi mai aveau cheia de la acest fişet şi M.H. şi L.D., iar în încăperea respectivă mai aveau acces şi alte persoane decât lucrătorii de poliţie deşi, tot în această încăpere, într-o zonă, erau ţinute, pe jos, alte bunuri, de mărime mare, ce nu încăpeau în fişet - aparatură electronică, articole de îmbrăcăminte, parte dintre acestea fiind ridicate tot de la partea vătămată.
Activitatea de restituire a bunurilor către persoanele păgubite ca urmare a săvârşirii unor fapte de furt a fost coordonată tot de către inculpaţi, iar implicarea altor persoane în aceste activităţi se realiza doar la dispoziţia acestora şi sub coordonarea lor. De asemenea, este de precizat că bijuteriile erau scoase şi introduse în fişet doar de către unul din cei doi inculpaţi şi au apărut neconcordanţe între modul de descriere al bunurilor în procesul-verbal întocmit la percheziţie şi dovada de restituire a bunurilor către partea vătămată, din cauză că lucrătorul care s-a ocupat de predarea bunurilor nu a avut acces la procesul-verbal de percheziţie.
Astfel, cu prilejul inventarului întocmit la data de 6 septembrie 2001, după ce partea vătămată a formulat plângeri prin care a solicitat clarificarea situaţiei bunurilor ridicate din locuinţa sa, nu s-au efectuat verificări între bunurile predate şi cele rămase, ultimele fiind depuse într-o cutie în acelaşi fişet.
Inventarele ulterioare efectuate au relevat că din cele 151 de obiecte ridicate la percheziţie au fost restituite persoanelor păgubite prin furturi un număr de 125, aspect reţinut şi în inventarul şi actul de control efectuat de Corpul de control al ministrului de interne.
Mai mult, pentru alte 26 de obiecte (din care 11 erau bijuterii, ceasuri de mână) nu existau nici un fel de documente justificative care să ateste că au fost restituite.
De asemenea, alte 11 obiecte (tot bijuterii) nu au avut clarificată situaţia, în sensul că figurau predate unor părţi vătămate, dar şi părţii vătămate I.G. şi nu s-a putut stabili dacă acestea au fost restituite chiar către partea vătămată şi dacă au fost aceleaşi cu cele ridicate la percheziţie, din cauza modului diferit de descriere al acestora în documentele de predare, comparativ cu procesul-verbal de percheziţie.
Urmare a demersurilor părţii vătămate, prin Sentinţa penală nr. 739/2003 a Tribunalului Cluj, s-a dispus restituirea către partea vătămată a bunurilor nerestituite şi, în consecinţă, s-au restituit un număr de 5 bijuterii, a căror primire a fost iniţial refuzată de aceasta, pe motiv că au suferit degradări şi un telefon de perete marca ";M.";.
Celelalte bunuri reclamate de partea vătămată nu au fost găsite.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, părţile civile I.G. şi I.A. şi inculpaţii C.I. şi R.G.R.
Parchetul a criticat hotărârea numai sub aspectul laturii civile apreciind că instanţa de fond în primul ciclu procesual a făcut o corectă evaluare a prejudiciului material, solicitând admiterea în aceste limite.
Părţile civile I.G. şi I.A. au solicitat admiterea recursului şi pe fond, obligarea inculpaţilor la plata sumelor de 33.945 RON daune materiale, 50.000 RON daune morale, 3453 RON cheltuieli transport şi 3250 RON onorariu de avocat.
Inculpaţii C.I. şi R.G.R. au solicitat admiterea recursului şi în rejudecarea cauzei, încetarea procesului penal motivând că în cauză a intervenit prescripţia specială, prev. de art. 122 lit. d) rap. la art. 124 C. pen., iar pe latură civilă exonerarea de la plata prejudiciului material solicitat.
Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma cazurilor de casare invocate cât şi din oficiu, Înalta Curte constată fondate recursurile Parchetului şi ale părţilor civile şi, ca nefondate, recursurile inculpaţilor pentru următoarele considerente:
Din actele şi lucrările dosarului, analizând probatoriul administrat atât în faza urmăririi penale cât şi al cercetării judecătoreşti, rezultă fără echivoc, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, urmare a unei modalităţi defectuoase de efectuare a percheziţiei şi ulterior de păstrare şi restituire a bunurilor ridicate, contrar uzanţelor şi obligaţiilor regulamentare şi pe cale de consecinţă, vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., făcându-se astfel o corectă încadrare juridică a faptelor şi o justă individualizare a pedepselor.
Totodată, trebuie observat că, urmare activităţii inculpaţilor de manevrare culpabilă a obiectelor ridicate, dar şi a neluării măsurilor legale de conservare a acestora, creând condiţiile dispariţiei unei părţi din bunurile ridicate, a condus la crearea unui prejudiciu în patrimoniul părţii civile.
În atare situaţie, raportat la probatoriul administrat dar şi înscrisurilor anexate, se constată cauzarea unei vătămări importante a intereselor legale ale părţilor civile şi în consecinţă, Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul Curţii de Apel Braşov şi părţile civile I.G. şi I.A., va dispune obligarea în solidar a inculpaţilor şi a fiecăruia în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor materiale şi a dobânzii legale aferente până la plata efectivă a sumei datorate, cât şi la plata cheltuielilor judiciare către părţile civile conform dispozitivului.
Examinând recursurile inculpaţilor prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte având în vedere şi considerentele expuse anterior constată că acestea sunt nefondate, instanţa de fond apreciind în mod corect că faptele acestora întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 249 alin. (1) C. pen.
Aşa cum s-a arătat şi s-a stabilit ca urmare a ansamblului probator administrat, inculpaţii au efectuat acte de urmărire în cazul furturilor comise de D.I. împreună cu alte persoane, au condus la percheziţia efectuată la domiciliul părţilor civile, au dispus ridicarea bunurilor menţionate în procesele-verbale întocmite, fără a le enumera, eticheta în mod corespunzător şi care, totodată au fost conservate în mod impropriu, ceea ce denotă o gravă încălcare a atribuţiilor de serviciu.
Ca o consecinţă directă a modului defectuos de îndeplinire a obligaţiilor ce le reveneau în pofida unor neajunsuri de ordin administrativ-organizatoric şi care nu-i exonerează de răspundere, inculpaţii au creat condiţiile favorabile dispariţiei unei părţi importante din bunurile ce aparţineau părţilor civile cauzându-le acestora o vătămare.
Referitor la apărarea inculpaţilor în sensul că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea lor penală întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie, aceasta urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Astfel, la 31 mai 2002, aşa cum rezultă din dosar inculpaţii au fost trecuţi în rezervă, moment de la care curge termenul de prescripţie. Trebuie observat însă că, judecata cauzei a fost suspendată timp de 7 luni şi 17 zile, raportat la termenul prescripţiei speciale, de 7 ani şi 6 luni, la care se adaugă şi perioada de suspendare a cursului termenului de prescripţie sus-arătat, conduce indubitabil la concluzia neîmplinirii termenului de prescripţie la acest moment.
Ca atare, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaţilor, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat în solidar cu partea responsabilă civilmente.
II. Împotriva acestei decizii penale au declarat contestaţie în anulare condamnaţii C.I. şi R.G.R. în temeiul cazurilor de contestaţie în anulare prevăzute de art. 386 lit. c) şi e) C. proc. pen.
Cu referire la primul motiv de contestaţie în anulare s-a arătat că fapta a fost săvârşită la data de 5 martie 2001, astfel încât termenul de prescripţie era împlinit la momentul pronunţării deciziei din recurs, considerând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., raportat la art. 122 lit. d) - art. 124 C. pen.
Sub aspectul celui de al doilea caz de contestaţie în anulare s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 38514 alin. (11) C. proc. pen. şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de recurs avea obligaţia de a-i audia pe inculpaţi, întrucât nu fuseseră ascultaţi în fond şi în apel.
Prin încheierea de şedinţă de la 9 iunie 2010, în temeiul dispoziţiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen. a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorii deja menţionaţi.
Examinând contestaţia în anulare pe fondul celor două cazuri de contestaţie invocate, decizia contestată, Înalta Curte are în vedere că aceasta se priveşte ca nefondată şi urmează a fi respinsă ca atare în temeiul dispoziţiilor art. 392 alin. (1) C. proc. pen.
1. Sub aspectul primului caz de contestaţie în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere nepertinenţa acestuia, întrucât prin Decizia contestată nr. 1504 din 20 aprilie 2010, instanţa de recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal, prevăzut de art. 10 lit. g) teza II C. proc. pen., statuând în mod legal şi temeinic printr-un examen complet şi convingător al probelor existente în dosar, că în cauză nu a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale sub aspectul infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. imputată fiecăruia dintre contestatarii condamnaţi sus-menţionaţi.
Într-adevăr, infracţiunea imputată prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. a fost comisă în perioada martie - aprilie 2001, deoarece atunci au fost încheiate actele de urmărire penală şi din acel moment inculpaţii aveau obligaţia de predare a bunurilor la camera de corpuri delicte, astfel că infracţiunea s-a consumat şi epuizat în data de 5 martie 2002 când au fost finalizate verificările efectuate de ofiţeri din cadrul corpului de control al Ministerului de Interne şi s-a întocmit raport scris la aceeaşi dată.
De la această dată certă la care s-a epuizat consumarea infracţiunii săvârşite de către contestatarii condamnaţi şi anume, 5 martie 2002 se calculează termenul de prescripţie specială prevăzută de art. 124 C. proc. pen., deci care este în speţă de 7 ani şi 6 luni şi care se finalizează la data de 5 septembrie 2009.
De la această ultimă dată menţionată trebuie să fie adăugată perioada de 7 luni şi 17 zile în care dosarul cauzei a fost înaintat şi s-a aflat pe rolul Curţii Constituţionale în vederea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate pentru care s-a dispus sesizarea instanţei de contencios constituţional în vederea soluţionării acesteia.
După însumarea perioadei deja indicată, rezultă fără echivoc, că termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la data de 22 aprilie 2010; or, decizia contestată a fost pronunţată la 20 aprilie 2010.
2. Nu este fondat nici motivul de contestaţie în anulare întemeiat pe cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen., întrucât acest motiv subzistă ";când la judecarea recursului .. inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11), ori art. 38516 alin. (1)” - ceea ce nu este cazul în speţă.
Aceasta, întrucât ambii recurenţi inculpaţi au lipsit la soluţionarea recursului lor, aşa cum s-a arătat în practicaua deciziei contestate, fiind reprezentaţi de apărători desemnaţi din oficiu; ori textul sus-citat pretinde fără echivoc condiţia duală ";inculpat prezent ce nu a fost ascultat"; - rezultând indubitabil datorat lipsei ipotezei de aplicabilitate a acestui caz de contestaţie în anulare că nefiind prezent în faţa instanţei de recurs, cei doi condamnaţi contestatori nu puteau nici a fi ascultaţi.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii condamnaţi C.I. şi R.G.R. împotriva Deciziei penale nr. 1504 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 954/64/2006.
Obligă contestatorii condamnaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 06 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 313/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 413/2010. Penal → |
|---|
