ICCJ. Decizia nr. 3509/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3509/2010
Dosar nr. 7982/1/2010
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a dispus - investită fiind cu judecarea apelurilor declarate ele M.P., inculpaţi şi părţile civile - menţinerea stării de arest a inculpaţilor şi, respectiv, respingerea cererilor de liberare provizorie formulate de aceştia.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la starea de arest, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen. instanţa urmează a menţine măsura arestării preventive a inculpaţilor, constatând că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă şi în prezent, precum şi pericolul social concret pentru ordinea publică. În acest sens se reţine că inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de prima instanţă la pedepse privative de libertate de câte 9 ani închisoare, cauza în prezent aflându-se în apel pe rolul Curţii de Apel Timişoara. Totodată, s-au menţinut indiciile că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanţei, împrejurarea că faptele sunt de natură a atrage obligaţia statului de a lua măsurile pentru protecţia cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave.
În ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpaţilor, este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală - şi ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate". Prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi 5 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpaţi în arest preventiv şi prin prisma principiului conform căruia, până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar şi prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecăţii, complexitatea acesteia, numărul părţilor implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ş.a.
Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele acestora.
Raportat la toate elementele cauzei, instanţa apreciază că se impune în continuare menţinerea stării de arest a inculpaţilor, punerea în libertate a acestora prezentând pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura acuzaţiilor aduse, chiar dacă nu au fost condamnaţi pentru toate infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, hotărârea primei instanţe fiind una nedefinitivă, existând posibilitatea modificării acesteia, iar buna desfăşurare a procesului penal reclamă prezenţa inculpaţilor în stare de arest preventiv, stare care este propice pentru lămurirea situaţiei inculpaţilor din punctul de vedere al acuzaţiilor grave care au fost aduse prin actul de sesizare, această situaţie fiind valabilă pentru toţi inculpaţii în parte.
Apărătorul inculpatului A.C. a solicitat în subsidiar înlocuirea măsurii arestării preventive cu motivarea că nu ar mai subzista temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive întrucât inculpatul a fost achitat pentru o serie de infracţiuni, respectiv furt calificat în forma prev. de art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), g), i) şi alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), tâlhărie în forma prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), b) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., spălare de bani în forma prev. de art. 23 lit. a), c) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dar şi pentru faptul că în prezenta cauză inculpatul nu mai poate influenţa aflarea adevărului, punerea lui în libertate nemaiputând pune în pericol ordinea publică, cu atât mai mult că a recunoscut săvârşirea infracţiunii de tentativă de furt calificat, pentru care a şi fost condamnat de către instanţa de fond.
Instanţa de apel apreciază că aceste argumente prezentate mai sus nu pot conduce la punerea în libertate a inculpatului A.C., soluţia de achitare pentru infracţiunile sus prezentate neechivalând cu lipsa temeiurilor care au condus la luarea măsurii arestării preventive şi nici măcar cu schimbarea acestor temeiuri, inculpatul suferind condamnări pentru o parte din infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, fiind condamnat la pedepse relativ mari, executabile în regim de detenţie.
Faptul că s-a terminat faza cercetării judecătoreşti în prima instanţă, finalizându-se cu o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar dacă inculpatul A.C. a fost condamnat doar pentru o parte din infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, acest fapt nu poate constitui un argument esenţial pentru punerea acestuia în libertate, fiind în continuare îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că în continuare inculpatul este suspectat de activităţi infracţionale grave, care presupun afectarea relaţiilor sociale cu privire la patrimoniul persoanei juridice, activităţi care sunt în contradicţie cu un comportament corect în societate astfel că punerea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică raportat la acuzaţiile aduse în concret de către organul de urmărire penală, dar şi în raport cu infracţiunile pentru care a fost deja condamnat de către instanţa de fond.
În cauza de faţă nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului A.C., deoarece temeiurile arestării nu s-au modificat în aşa măsură încât instanţa să ia o măsură preventivă mai blândă, neprivativă de libertate, cum ar fi măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, întrucât punerea în libertate chiar şi prin impunerea de condiţii conform legii nu ar fi suficientă pentru buna desfăşurare a procesului penal şi implicit aflarea adevărului, chiar dacă s-a folosit argumentul sincerităţii cu privire la infracţiunea de tentativă la furt calificat.
Pentru toate aceste considerente, instanţa apreciază că la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pud în stare de libertate, sens în care va dispune menţinerea stării de arest a inculpatului A.C. şi va respinge cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara formulată de acesta.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpaţii A.C., D.A., Ş.I.L., I.T.M. şi M.R.M., instanţa apreciază că sub aspect formal îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de legea procesual penală, cererea conţinând toate elementele prevăzute de lege, însă sub aspectul fondului se constată că nu se impune admiterea cererii raportat la pericolul social concret pentru ordinea publică în căzui punerii în libertate a inculpaţilor, care rezidă din gravitatea acuzaţiilor aduse prin actul de inculpare, fiind nevoie în continuare de privarea temporară de libertate a inculpaţilor pentru a nu fi zădărnicită aflarea adevărului în cauză.
Este adevărat că probaţiunea a fost epuizată în principiu, fiind nevoie doar de un răspuns scris din partea unei unităţi bancare şi în acest fel nu există riscul alterării mijloacelor de probă, în schimb pentru celeritatea judecării cauzei şi în final buna administrare a justiţiei este nevoie de menţinerea într-o stare de detenţie provizorie a inculpaţilor, cu atât mai mult că nu s-a depăşit un termen rezonabil din punctul de vedere al măsurii arestării preventive.
Cererea formulată de inculpaţi este neîntemeiată şi pentru faptul că pedeapsa prevăzuta de lege pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată nu se încadrează în limita prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., deoarece unele infracţiuni de care sunt acuzaţi inculpaţii prin actul de sesizare al instanţei sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 18 ani (exemplu: furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, pedepsită de la 10 la 20 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi; tâlhărie în formă calificată, pedepsită de la 7 la 20 ani închisoare, la care se adaugă infracţiunea de constituire de grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 care este pedepsită de asemenea cu închisoare de până la 20 ani), astfel că sub acest aspect cererea formulată de către inculpaţi nu este admisibilă, chiar daca inculpaţii au fost achitaţi în primă instanţă pentru majoritatea infracţiunilor, cu excepţia infracţiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi tentativă de furt calificat, nefiind sustenabila afirmaţia făcută de către inculpaţi în cerere că instanţa nu ar trebui să ia în calcul toate infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, ci practic doar acelea pentru care au fost condamnaţi de către prima instanţă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea urmează să menţină starea de arest a inculpaţilor A.C., D.A., Ş.I.L., I.T.M. şi I.R.M., să respingă ca neîntemeiată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara formulată de către inculpatul A.C. şi să respingă ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpaţii A.C., D.A., Ş.I.L., I.T.M. şi I.R.M.
Împotriva încheierii, în termen legal, inculpaţii au declarat prezentele recursuri, motivele fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.
Recursurile inculpaţilor vor fi respinse ca nefondate pentru motivele ce se vor arăta.
În conformitate cu art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b din C. proc. pen.
Potrivit art. 160b din C. proc. pen., două sunt soluţiile pe care instanţa le poate dispune:
- dacă se constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului (art. 160b alin. (2) C. proc. pen.);
- dacă se constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menţinerea arestării preventive (art. 160b alin. (3) C. proc. pen.).
Din examinarea acestor dispoziţii legale se reţine, relativ la temeiurile care determinat luarea măsurii arestării preventive, că instanţa verifică clacă acestea au încetat şi dacă impun în continuare privarea de libertate.
În raport cu aceste dispoziţii legale, Înalta Curte - în acord cu instanţa de apel - constată că, până la acest moment, temeiurile care determinat arestarea preventivă (condiţii prevăzute în art. 143 şi, respectiv, art. 148 C. proc. pen.) nu au încetat şi impun în continuare privarea de libertate. Administrarea probatoriului - până la acest moment - nu justifică concluzia că „nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive" sau că „temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate".
Aceste temeiuri ale arestării - existenţa unor „probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală" (art. 148 alin. (1) cu referire la art. 143 alin. (1) C. proc. pen.) şi existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 148 lit. a) - f) din C. proc. pen. - avute în vedere la luarea măsurii arestării, nu au dispărut, nu au încetat în urma administrării probatoriului în cursul judecăţii în primă instanţă. Prin expresia „indicii temeinice", se înţelege, conform art. 681 C. proc. pen., „atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta".
Negarea de către acuzat a săvârşirii faptei pentru care a fost trimis în judecată nu este suficientă, prin ea însăşi, necoroborată cu probatoriul administrat, să justifice concluzia dispariţiei/ încetării temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării. Nici recunoaşterea faptei de către acuzat nu poate justifica, în toate cazurile, concluzia că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Referitor la „estomparea" ori „atenuarea" impactului social al faptei presupus a fi fost săvârşită de acuzat, prin trecerea timpului, este adevărat că, în principiu, trecerea timpului poate conduce, în anumite circumstanţe însă, la estomparea impactului social al faptei presupus a fi fost săvârşita. Acest efect al scurgerii timpului, de diminuarea a rezonanţei sociale, este menţionat şi în jurisprudenţa C.E.D.O. care, însă, nu a stabilit un interval fix în acest sens, trecerea timpului neputând fi absolutizată.
Cu privire la chestiunea de a şti dacă perioada de detenţie este rezonabilă, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a arătat că aceasta nu poate fi apreciată în abstract, ci trebuie apreciată în fiecare caz conform circumstanţelor speciale, neexistând o perioadă fixă aplicabilă în fiecare caz (cauzele McKay c. Regatul Unit, 3 octombrie 2006 şi Lachowschi c. Polonia, 5 noiembrie 2006).
În cauză, Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, apreciază că, până în prezent, chiar în considerarea scurgerii unui interval de timp, există totuşi circumstanţe de natură să împiedice concluzia categorică a atenuării efectului temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dispus legal şi temeinic menţinerea stării de arest a inculpaţilor deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile iniţiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 şi art. 148 din C. proc. pen.) şi acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpaţi, dar şi de către M.P., este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din C.E.D.O., astfel cum acesta a fost interpretat de C.E.D.O. în cauza Wemhoff contra Germaniei.
În raport de faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, dar mai ales a împrejurărilor concrete, corect instanţa de apel a apreciat că se impune continuarea privării de libertate (argumente prezentate la pag. 3-6 a încheierii recurate). Argumentele prezentate sunt însuşite şi de Înalta Curte, care apreciază că nu se impune reluarea acestora.
Înalta Curte constată că în încheierea recurată s-a examinat situaţia fiecărui inculpat şi, de asemenea, că a fost motivată şi soluţia adoptată cu privire la cererile de liberare sub control judiciar, accentul fiind pus pe gravitatea infracţiunilor, pe limitele de pedeapsă prevăzute de lege, pe pedepsele efectiv aplicate inculpaţilor şi pe pericolul concret pentru ordinea publică în raport cu natura infracţiunilor săvârşite.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate recursurile inculpaţilor.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi A.C., I.T.M., I.R.M., D.A. şi Ş.I.L. împotriva încheierii din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 5453/30/2009.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 325 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 35/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3651/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
