ICCJ. Decizia nr. 3743/2010. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3743/2010
Dosar nr. 2962/117/2008
Şedinţa publică din 25 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 473 din 9 noiembrie 2009, Tribunalul Cluj, în temeiul art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.L.R., cetăţean român, studii medii, necăsătorit, agent de poliţie, fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
În temeiul art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului pe perioada executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen.
În temeiul art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.
În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare atrage revocarea suspendării, condiţionate.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicate pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată timpul reţinerii de 24 de ore din data de 05 martie 2008.
În temeiul art. 255 alin. (3) - (5) C. pen. s-a dispus restituirea sumei de 100 euro către partea vătămată M.S.V.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului în cuantum de 1500 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului P.L.R., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În motivare s-a reţinut, în esenţă, că la data de 27 februarie 2008 inculpatul P.L.R., în calitate de agent de poliţie, a pretins de la partea vătămată M.S.V. suma de 250 euro în scopul de a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, respectiv de a nu-i întocmi acte de constatare pentru comiterea unei contravenţii şi pentru fapta de a pune în circulaţie un autoturism cu numere false de înmatriculare.
Inculpatul, fiind audiat în faza de urmărire penală, nu a recunoscut învinuirea adusă, iar în faţa instanţei de fond s-a prevalat de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.
Starea de fapt a fost reţinută pe baza procesului-verbal din 05 martie 2008, planşelor fotografice, autodenunţului şi declaraţiilor părţii vătămate M.S.V., a declaraţiilor martorilor, procesului-verbal de redare a convorbirilor telefonice şi procesului-verbal de redare a convorbirilor ambientale, dar şi a declaraţiilor inculpatului din faza de urmărire penală.
În drept, s-a stabilit că fapta inculpatului P.L.R. care la data de 25 februarie 2008, în calitate de agent de poliţie în cadrul Poliţiei A., i-a solicitat părţii vătămate M.S.V. suma de 250 euro pentru ca în schimbul acesteia să nu-i întocmească proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, respectiv de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul ridicat de pericol social al faptei comise, împrejurările comiterii faptei, persoana inculpatului şi calitatea sa de agent de poliţie, precum şi atitudinea procesuală de nerecunoaştere a învinuirii aduse, adoptată de către inculpat pe parcursul procesului penal.
Împrejurarea că inculpatul nu are antecedente penale, instanţa de judecată a reţinut-o ca o circumstanţă atenuantă conform art. 74 lit. a) C. pen.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate, apreciind că scopul acesteia poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpatului şi constatând că sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 81 lit. a) şi b) C. pen., instanţa a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei de 1 an închisoare pe un termen de încercare de 3 ani.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi inculpatul P.L.R.
Prin motivele scrise şi orale, Parchetul a solicitat admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea sentinţei tribunalului sub aspectul laturii penale şi judecând pe fond cauza, a se aprecia necesitatea înlăturării circumstanţelor atenuante vizate de art. 74 lit. a) şi 76 lit. c) şi, în consecinţă, aplicarea unei pedepse între limitele minime şi maxime prevăzute de textele de lege ce incriminează infracţiunea de luare de mită, faţă de pericolul social sporit al faptei şi făptuitorului.
Inculpatul, prin apelul său, a solicitat achitarea de sub învinuirea adusă, în baza art. 10 lit. d) şi art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., lipsind latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de luare de mită.
Prin Decizia penală nr. 93/A/2010 din 30 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva Sentinţei penale nr. 473 din 9 noiembrie 2009 a Tribunalului Cluj, pe care a desfiinţat-o sub aspectul laturii penale a cauzei şi, judecând în această limită:
A condamnat pe inculpatul P.L.R., studii medii, necăsătorit, fost agent poliţie, fără antecedente penale, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare şi 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c), teza II-a C. pen.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare prevăzut de art. 82 C. pen., acela de 5 ani.
Conform art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra nerespectării dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. privind suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate. Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul inculpatului P.L.R. împotriva aceleiaşi sentinţe, acesta fiind obligat să achite statului suma de 1000 RON, cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, în ceea ce priveşte apelul inculpatului P.L.R., instanţa de apel a reţinut că în faza de urmărire penală, la data de 6 martie 2008, inculpatul a dat o declaraţie în faţa procurorului şi a apărătorului său, în care nu a recunoscut pretinderea vreunei sume de bani de la martorul M.S.V. pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu în legătură cu faptele constatate de el şi comise de denunţător la 27 februarie 2008, învederând că întâlnirea cu acesta în restaurantul V. din A., precum şi discuţiile telefonice anterioare au avut ca scop achiziţionarea de la martorul M.S.V. a unor autoturisme second-hand aduse din Belgia. Şi la data de 20 iunie 2008, inculpatul P.L.R., în faţa procurorului şi a apărătorului ales B.C., a mai dat o declaraţie în care a precizat că îşi însuşeşte cele învederate la 6 martie 2008 în faza de urmărire penală, nu a recunoscut pretinderea vreunei sume de bani de la denunţător pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, iar în momentul realizării flagrantului, nu a recunoscut că denunţătorul i-ar fi oferit suma de 100 euro ca avans din suma totală de 250 euro, asupra căreia s-ar fi înţeles la 27 februarie 2008. În final, inculpatul a precizat că refuză pe viitor orice alte depoziţii în acest dosar, nedorind să semneze declaraţia.
S-a mai reţinut că în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă, inculpatul P.L.R. a adoptat o poziţie de sinceritate învederând textual: „precizez că la 27 februarie 2008, nu am respins propunerea lui M. de a-mi da o sumă de bani";.
Referitor la martorul M.S.V., Curtea de Apel a constatat că, în cuprinsul denunţului, acesta a reclamat atitudinea inculpatului din data de 27 februarie 2008 în legătură cu care a învederat următoarele: „în timpul când staţionam în comuna A., a apărut maşina Poliţiei de la postul de Poliţie din A., s-a prezentat agentul P. şi mi-a solicitat actele maşinii şi cele de identitate. Din discuţiile purtate cu agentul P., a reieşit că actele maşinii nu sunt în posesia mea, deoarece le-am uitat acasă. Poliţistul mi-a spus că sunt două soluţii pentru a rezolva problema: să mă conducă la postul de Poliţie A. unde să-mi verifice autoturismul S., iar a doua, aceea de a-i da lui o sumă de bani. Am purtat mai multe conversaţii cu agentul P. pe tema sumei care trebuie să o achit pentru a nu verifica maşina şi am înţeles că trebuie să îi dau suma de 250 euro. Am convenit de comun acord la suma menţionată mai sus, iar agentul P. mi-a dat numărul său de telefon şi mi-a spus să-l sun când fac rost, mai târziu, de bani. Tot în aceeaşi zi, am fost sunat de inculpat să mă întâlnesc cu el pentru a-i remite banii. În toată această perioadă, 27 februarie 2008 - 3 martie 2008, am fost apelat telefonic de către inculpat de mai multe ori, spunându-mi să ne întâlnim pentru a rezolva problema. Menţionez faptul că am reuşit să înregistrez două convorbiri telefonice avute cu inculpatul, din care reiese faptul că acesta insista să ne întâlnim pentru a rezolva problema";. Ulterior, la data de 6 martie 2008, în faţa procurorului, în declaraţia de la dosar, denunţătorul redă cu lux de amănunte aceeaşi stare de fapt precizată şi în cuprinsul denunţului, iar în legătură cu predarea sumei de 100 euro, acesta învederează textual: „cei 2 poliţişti au negat faptul că bancnota le aparţine, însă eu am precizat că bancnota a fost a mea şi i-am dat-o inculpatului în baza înţelegerii ce am avut-o la 27 februarie 2008, pentru a nu-mi întocmi act de constatare pentru punerea în circulaţie a autoturismului având montate numere de înmatriculare false. În urma verificării mâinilor inculpatului, s-a constatat că acesta prezenta urme de praf fluorescent de culoare verzuie";.
Pe de altă parte, s-a reţinut că în declaraţia din faţa Tribunalului Cluj, denunţătorul prezintă o altă versiune a evenimentelor din 27 februarie 2008, în care inculpatul nu mai are nicio culpă în săvârşirea infracţiunii de luare de mită, reclamată de martor în denunţul din 4 martie 2008. Astfel, martorul învederează că inculpatul P.L.R. i-a împrumutat în cursul anului 2007, cu 6 luni înaintea acestui incident, suma de 250 euro, însă nu a fost nimeni prezent la predarea sumei şi nici nu s-a încheiat un act scris doveditor al convenţiei. Predarea sumei de bani a avut loc pe o stradă din A., inculpatul dându-i instantaneu suma cerută de martor, având-o asupra sa. Martorul precizează că la acea dată inculpatul mai avea asupra sa şi alte sume de bani. Despre acest împrumut, în declaraţiile din faza de urmărire penală, denunţătorul nu face vorbire, această apărare fiind efectuată prima dată în faţa instanţei de fond.
În legătură cu fondul pricinii, martorul a relatat că: „anterior faptelor care constituie învinuirea din acest dosar, inculpatul mi-a împrumutat o sumă de bani, pe care eu, ulterior, am refuzat să o restitui. În fapt este vorba de 250 euro. Nu am dorit să restitui suma în discuţie, întrucât în contul acestei sume, i-am făcut alte favoruri inculpatului. La 27 februarie 2008, nu am fost oprit în trafic de către inculpat, ci am fost transportat la locul unde m-am întâlnit cu acesta de către o altă persoană, al cărei nume nu îl cunosc. Autoturismul S. de culoare albă nu l-am condus la acea dată, el fiind parcat de mai înainte, pe marginea drumului. Această maşină a avut iniţial numere roşii de înmatriculare, pe care eu le-am schimbat, am amplasat alte plăcuţe, care aparţineau unui alt autoturism S., de culoare galbenă sau verde. În seara în discuţie, inculpatul s-a apropiat de mine şi mi-a cerut să prezint actele maşinii. Eu i-am spus că nu le am întrucât nu am condus-o şi m-a întrebat cum rămâne cu datoria pe care o aveam la el, eu comunicându-i că nu am banii şi să mă mai aştepte. În zilele următoare şi chiar în acea seară, inculpatul m-a sunat de mai multe ori, telefonic, solicitându-mi suma în discuţie, luată cu împrumut de la acesta. La data de 4 martie 2008, întrucât eu consideram că nu-i datorez nimic inculpatului, pentru banii împrumutaţi eu prestându-i alte servicii, m-am prezentat la organele de urmărire penală în faţa cărora am formulat un denunţ în care am învederat că acesta mi-ar fi solicitat 250 euro, sumă în schimbul căreia să nu-mi întocmească dosar penal pentru cele 2 fapte de conducere a unui autoturism neînmatriculat pe drumurile publice şi totodată cu numere false de înmatriculare. Precizez că am procedat în această manieră pentru ca inculpatul să nu mă mai sune şi să se liniştească";.
Astfel, s-a reţinut că simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpatul P.L.R. şi denunţătorul M.S.V., respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.
Curtea de apel Cluj a avut în vedere împrejurarea că practica judiciară a statuat constant că atâta vreme cât infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul acceptării de către funcţionari a promisiunii unor sume de bani sau alte foloase, este lipsit de relevanţă faptul că banii sau foloasele promise au fost date după efectuarea actului, că în practica instanţei supreme s-a hotărât că infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul pretinderii folosului şi nu în acela în care este primit, că este suficientă simpla acceptare a promisiunii făcute, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea dacă fapta a fost sau nu urmată de primirea banilor pretinşi sau promişi.
S-a reţinut că pentru a fi luate în considerare declaraţiile inculpatului, în faţa instanţei de judecată, precum şi cele date în cursul urmăririi penale, trebuie să răspundă unei duble condiţionalităţi privitoare la argumentele temeinice care le-au determinat şi la coroborarea lor cu celelalte probe administrate în cauză.
Din materialul probator existent la dosar, instanţa de apel a constatat că declaraţia de nerecunoaştere a inculpatului P.L.R. din faza de urmărire penală este absolut singulară, ea necoroborându-se cu vreun alt mijloc de probă, rămânând fără valoare sub aspectul aflării adevărului.
Astfel, s-a reţinut că nu poate fi acceptată solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa de sub învinuirea comiterii infracţiunii de luare de mită în temeiul art. 10 lit. d) şi art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., aceasta fiind dovedită fără echivoc de probele dosarului.
În ceea ce priveşte apelul Parchetului, s-a reţinut că Tribunalul Cluj a stabilit în mod judicios situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă pedeapsa aplicată nu reflectă pericolul social sporit al faptei şi făptuitorului, apărând ca netemeinică.
Astfel, la dozarea şi individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, s-a avut în vedere că, în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, funcţionarii publici sau orice alt funcţionar, nu trebuie să fie influenţaţi de interese materiale, de obţinerea unor foloase ce nu li se cuvin, că ei sunt ţinuţi să-şi îndeplinească atribuţiile în mod corect, să nu le practice, să nu facă din exercitarea lor o sursă de venituri ilicite, că efectuarea oricăror acte care intră în competenţa lor nu trebuie să fie determinată de asemenea mobiluri, ci numai de grija îndeplinirii corecte a îndatoririlor de serviciu şi a respectării legalităţii.
S-a reţinut că inculpatul nu posedă antecedente penale, că este în vârstă de 25 de ani, că are studii medii, fiind avut în vedere şi pericolul social sporit al faptei deduse judecăţii, rezultat din modul concret în care s-a săvârşit infracţiunea, faptul că acesta a fost pus în evidenţă de calitatea făptuitorului, de reprezentant al unei instituţii publice, calitate în care a condiţionat îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de plata unor sume de bani.
Prin urmare, s-a apreciat că nu se justifica reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante vizate de art. 74 lit. a) C. pen. şi nici reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, reţinându-se, însă, că, în speţă, toate elementele, pornind de la conţinutul infracţiunii, funcţia avută de inculpat, suma modică primită drept mită, până la împrejurarea în care a comis infracţiunea, datele referitoare la persoana sa şi concluziile judecăţii, îl indică pe acesta a fi reeducabil, chiar fără executarea pedepsei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.L.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, recursul promovat având la bază cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 şi, în subsidiar, pct. 14 C. proc. pen.
Pe calea recursului promovat, recurentul inculpat a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de Tribunalul Cluj, apreciind că pedeapsa a fost mai bine individualizată de către prima instanţă.
Concluziile formulate de apărătorul recurentului inculpat şi de reprezentantul Parchetului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma cazurilor de casare invocate, dar şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Critica formulată de recurentul inculpat întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., vizând greşita condamnare a acestuia, nu este întemeiată, în cauză neputându-se pronunţa o soluţie de achitare, care ar fi în contradicţie cu ansamblul probator administrat, câtă vreme vinovăţia acestuia este pe deplin dovedită, stabilindu-se în mod corect situaţia de fapt anterior redată.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, cât şi de instanţa de prim control judiciar este în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă fără dubiu că inculpatul P.L.R., agent de poliţie, a pretins la data de 27 februarie 2008 suma de 250 euro de la martorul M.S.V., în scopul neîndeplinirii atribuţiilor de serviciu, pentru a nu-i întocmi dosar penal ca efect al faptelor comise de către denunţător - conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat şi cu numere false de înregistrare, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În cauză, vinovăţia inculpatului a fost pe deplin dovedită prin declaraţiile denunţătorului din data de 4 martie 2008 şi 6 martie 2008 din faza de urmărire penală, dar şi prin declaraţia dată de inculpat în faţa judecătorului învestit cu judecarea propunerii de arestare preventivă din data de 6 martie 2008, care se coroborează cu declaraţiile martorilor C.D.V., M.S.L., V.A.R., cu conţinutul proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental interceptate şi înregistrate legal. În plus, se reţine că ipoteza existenţei unei datorii dintre partea vătămată şi inculpat nu a fost confirmată în vreun fel, nici chiar prin declaraţiile date de inculpat în faza de urmărire penală, având în vedere şi împrejurarea că nu există probe care să ateste faptul că denunţătorul şi inculpatul se cunoşteau înainte de momentul 27 februarie 2008.
Înalta Curte apreciază că poziţia de nerecunoaştere a săvârşirii faptei adoptată de inculpat în faza de urmărire penală nu poate conduce la soluţia de achitare solicitată de către acesta, întrucât probele administrate confirmă săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa şi pentru care a fost condamnat.
Pe de altă parte, pornind de la dispoziţiile art. 69 C. proc. pen., potrivit cărora declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă, se reţine că este necesar ca verificarea susţinerilor inculpatului să se raporteze la ansamblul probator existent la dosar.
Înalta Curte constată că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se în mod corect că fapta inculpatului întruneşte atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii reţinute în sarcina acestuia.
Nici sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurentul inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia, în cauză negăsindu-şi astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Înalta Curte reţine că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, au fost luate în considerare criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptelor săvârşite, modul de comitere a faptei, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, stabilindu-se o pedeapsă într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii şi circumstanţelor personale ale recurentului inculpat.
Este neîndoielnic că fapta săvârşită prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru această infracţiune, precum şi împrejurările în care a fost comisă, modul de acţionare, cât şi calitatea avută de inculpat la momentul comiterii faptei.
Se reţine că pedeapsa nu reprezintă doar un mijloc de constrângere a infractorului, ci şi un mijloc de reeducare a acestuia, pedeapsa aplicându-se, totodată, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Astfel, pedeapsa are şi o finalitate de exemplaritate, aceasta concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi comportamentul făptuitorului.
Înalta Curte constată că în cauză nu se evidenţiază alte elemente de natură a justifica coborârea pedepsei sub limita stabilită de instanţa de apel, pedeapsa aplicată fiind corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), atât sub aspectul cuantumului, cât şi sub aspectul modalităţii de executare, ţinând cont şi de textul incriminator, fiind aptă, totodată, să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin disp. art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte.
Neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul inculpatului va fi respins ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.L.R. împotriva Deciziei penale nr. 93/A/2010 din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 octombrie 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 1796/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1798/2010. Penal. înlocuirea măsurii... → |
|---|
