ICCJ. Decizia nr. 4335/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4335/2010
Dosar nr. 5190/2/2010
Şedinţa publică din 2 decembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 211 din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă plângerea formulată de petentul I.D.G. împotriva rezoluţiei din data de 19 mai 2010, adoptată de procuror în Dosarul nr. 103/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a rezoluţiei din 02 iunie 2010, din lucrarea nr. 1055/II-2/2010 a aceleiaşi unităţi de Parchet.
A fost desfiinţată rezoluţia din 19 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, menţinută prin rezoluţia din 02 iunie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi trimisă cauza procurorului pentru continuarea cercetărilor, sub aspectul infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi stabilirea incidenţei art. 122 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, judecătorul a apreciat necesar ca în continuarea cercetării organele de urmărire penală să stabilească dacă în zona intersecţiei străzilor Rampei cu B-dul 1 decembrie 1918 există mai multe magazine pentru a se analiza dacă aspectele reţinute în procesul-verbal întocmit la 17 martie 2005 sunt conforme cu realitatea, sens în care a dispus să fie administrate probe şi anume: audierea petentului şi numitului R.F., a martorilor A.S., R.V.M., P.M., M.M., administrarea de înscrisuri cu privire la existenţa magazinelor aparţinând SC A.M. COM SRL şi SC D. SRL. S-a dispus cu privire la cheltuielile judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul a reţinut că la data de 22 ianuarie 2010 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti plângerea formulată de petentul I.D.G. cu privire la săvârşirea de către ofiţerul de poliţie R.F. a infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), constând în aceea că efectuând acte de cercetare în Dosarul nr. 35/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bucureşti, cauză în care petiţionarul avea calitatea de învinuit, la data de 17 martie 2005 a întocmit un proces-verbal în care a consemnat o serie de aspecte neconforme realităţii, cu privire la inexistenţa vreunui magazin la intersecţia str. Rampei cu B-dul 1 Decembrie 1918.
Prin rezoluţia din 19 mai 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul R.F. sub aspectul infracţiunii sesizate, constatând în cauză existenţa unei cauze ce împiedică declanşarea procesului penal, în sensul împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, la data la care petiţionarul pretinde că s-ar fi săvârşit fapta penală, respectiv la momentul întocmirii procesului-verbal, 17 martie 2005. Soluţia a fost menţinută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în exercitarea controlului conform art. 278 alin. (3) C. proc. pen.
Prin urmare, constatându-se incidenţa art. 10 lit. g) C. proc. pen. şi înlăturându-se susţinerile petiţionarului, conform cărora cursul prescripţiei răspunderii penale ar fi fost întrerupt, în sensul art. 123 alin. (1) C. pen., judecătorul efectuând controlul jurisdicţional al soluţiei adoptate de procuror, în conformitate cu art. 2781 C. proc. pen., a apreciat că împrejurarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale nu determină încheierea activităţii procurorului prin pronunţarea unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale.
S-a motivat că în desfăşurarea procesului penal se impune a se asigura aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana făptuitorului, iar potrivit art. 4 C. proc. pen., organele de urmărire penală sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
Pe cale de consecinţă, s-a arătat că existenţa în speţă a unei cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale nu exonerează pe cei chemaţi să aibă rol activ în aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, la persoana făptuitorului, cu atât mai mult cu cât identificarea făptuitorului s-a făcut după momentul împlinirii termenului de prescripţie.
Judecătorul a considerat necesar că în atare context se impune admiterea plângerii şi trimiterea cauzei la procuror pentru continuarea cercetărilor penale, efectuării actelor de cercetare a faptelor şi împrejurărilor cauzei.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând greşita admitere a plângerii şi invocând nelegalitatea acesteia.
S-a susţinut că primul aspect de nelegalitate al hotărârii vizează pronunţarea unei soluţii neprevăzute de Codul de procedură penală, în împrejurarea în care dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. nu prevăd şi soluţia admiterii plângerii cu consecinţa trimiterii la procuror în vederea continuării cercetărilor penale.
Un al doilea aspect de nelegalitate se referă la fondul cauzei, motivat de faptul că şi în ipoteza în care judecătorul fondului şi-ar fi întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., nu se poate începe urmărirea penală faţă de intimatul R.F., prescripţia răspunderii penale fiind o cauză extinctivă a răspunderii penale şi determinând încetarea dreptului organelor judiciare de a folosi acţiunea penală.
S-a mai invocat că, în speţă, acţiunea penală nu are aptitudinea funcţională de a conduce la stabilirea răspunderii penale, iar intervenirea prescripţiei penale anterior începerii urmăririi penale conduce la singura soluţie pe care procurorul o putea adopta, aceea de neîncepere a urmăririi penale, ipoteză în care continuarea procesului penal nu poate fi solicitată decât de persoana trasă la răspundere penală şi nu de persoana vătămată.
Examinând sentinţa recurată, în raport de criticile aduse de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere că prin sentinţă judecătorul fondului a interpretat dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. în sensul că acest text de lege prevede posibilitatea dispunerii unei soluţii de admitere a plângerii şi de trimitere a cauzei procurorului în vederea continuării cercetării penale.
Instituţia de drept procesual penal a plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, reglementată prin dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. -, introdus în Codul de procedură penală prin art. 1 pct. 168 din Legea nr. 281/2003 şi modificat prin art. 1 pct. 139 din Legea nr. 356/2006 - reprezintă o procedură specială, menită să supună cenzurii jurisdicţionale soluţia de netrimitere în judecată adoptate de procuror.
Astfel, procedura stabileşte titularii unei asemenea plângeri, termenele procedurale în care se poate formula plângerea, modalitatea de soluţionare, iar art. 2781 alin. (8) C. proc. pen. soluţiile ce se pot dispune într-un asemenea cadru procesual.
Dispoziţiile evocate statuează că judecătorul pronunţă una din următoarele soluţii:
a) respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată;
b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz, judecătorul fiind obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă;
c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător.
Alin. (13) al aceluiaşi articol mai prevede că plângerea greşit îndreptată se trimite organului judiciar competent.
Aceste reglementări, prin caracterul lor neechivoc, asigură judecătorului pârghiile concrete în exercitarea controlului jurisdicţional cu privire la soluţiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror, iar interpretarea sistematică a dispoziţiilor nu permite adoptarea altor soluţii decât cele expres şi limitativ permise de legiuitor.
Prin urmare, critica formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu referire la pronunţarea unei soluţii ce nu e consfinţită de textul legal menţionat este fondată, Înalta Curte apreciind ca fondat recursul promovat şi urmând a-l admite în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.
Referitor la soluţia ce a făcut obiectul cenzurii judecătorului, aceea de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), soluţie menţinută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în cadrul controlului efectuat conform art. 278 alin. (3) C. proc. pen. - Înalta Curte o apreciază ca legală şi temeinică, iar în acest sens arată următoarele:
În speţă, s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale a pretinsului făptuitor şi s-a apreciat că într-o asemenea situaţie acţiunea penală devine lipsită de obiect, ceea ce determină soluţia neînceperii urmăririi penale în împrejurarea în care nu a existat vreo cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, astfel cum pretindea petiţionarul.
Ca situaţie de fapt producătoare de consecinţe juridice, prescripţia apare, în domeniul dreptului penal, ca o cauză ce înlătură incidenţa legii penale, făcând să înceteze raportul penal de conflict (de răspundere penală) dacă acesta nu a fost în întregime soluţionat într-un interval de timp, fie sub aspectul tragerii la răspundere şi sancţionării infractorului printr-o hotărâre definitivă, fie sub aspectul executării integrale a pedepsei.
Pe planul dreptului penal, prescripţia constituie o expresie a rolului pe care îl are timpul în realizarea incidenţei legii penale în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea unei infracţiuni.
Prescripţia răspunderii penale este înlăturarea răspunderii penale pentru o infracţiune, datorită trecerii unui anumit termen de la săvârşirea acesteia, prevăzut de lege, în anumite condiţii semnificând stingerea raportului juridic penal de conflict sau de răspundere penală născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, în plan procesual penal determinând imposibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia.
În condiţiile în care datele speţei conturau cu evidenţă împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale a pretinsului făptuitor, singura soluţie ce se impunea era aceea a neînceperii urmăririi penale, fără a se mai impune efectuarea vreunui act procedural în scopul angajării răspunderii penale, a manifestării rolului activ de către organul judiciar pentru lămurirea împrejurărilor săvârşirii faptei, a aflării adevărului, astfel cum în mod nefondat a apreciat judecătorul fondului.
Şi din această perspectivă, critica Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este întemeiată, prescripţia răspunderii penale fiind o cauză extinctivă a răspunderii penale şi făcând să înceteze dreptul organelor judiciare de a folosi acţiunea penală, în fapt instrumentul juridic prin intermediul căruia făptuitorul răspunde penal.
În speţa de faţă, în împrejurarea incidenţei art. 10 lit. g) C. proc. pen., acţiunea penală devine lipsită de aptitudinea funcţională de a conduce la stabilirea situaţiei de fapt şi în consecinţă la realizarea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
Aşa fiind, se va casa sentinţa atacată, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. şi, rejudecând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul I.D.G. împotriva rezoluţiei din 19 mai 2010 adoptată în Dosarul nr. 103/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Petiţionarul va fi obligat la cheltuieli judiciare conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 211 din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează sentinţa penală atacată şi, rejudecând, respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul I.D.G. împotriva rezoluţiei din 19 mai 2010 dată în Dosarul nr. 103/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1683/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4338/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
