ICCJ. Decizia nr. 4475/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4475/2010
Dosar nr.10041/1/2010
Şedinţa publică din 10 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 26 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul penal nr. 4553/105/2009, în baza art. 3002 alin. (1) şi (3) raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor Z.V., fiul lui V. şi A., şi P.C.G., fiul lui C. şi E., ambii, în prezent, aflaţi în Penitenciarul Mărgineni şi s-a menţinut această măsură.
S-a amânat cauza la data de 20 decembrie 2010 sala 1 pentru când s-a dispus citarea apelanţilor inculpaţi la locul de deţinere şi citarea apelantei inculpate M.E.M.D. cu mandat de aducere cu însoţitor şi proces-verbal de căutare, apelantul inculpat N.D., având termen în cunoştinţă.
Verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor Z.V. şi P.C.G., instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa penală nr. 202 din 22 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Prahova, aceştia au fost condamnaţi la pedeapsa rezultantă principală de 10 ani închisoare şi la 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi, respectiv, a infracţiunii de introducere în ţară de droguri de risc, prevăzută şi pedepsită de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Prin sentinţa susmenţionată, s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a computat reţinerea şi arestarea preventivă de la 3 iulie 2009 la zi, pentru inculpatul P.C.G. şi de la 4 iulie 2010 la zi, pentru inculpatul Z.V.
În fapt, în sarcina inculpatului Z.V. instanţa de fond a reţinut că, la data de 30 octombrie 2008 a vândut unui investigator sub acoperire rezină de cannabis, în ziua de 1 noiembrie 2008 a vândut aceluiaşi investigator sub acoperire, atât haşiş, cât şi cocaină, în data de 1 iunie 2009 a vândut 0,92 grame de cannabis, iar ultima oară, în ziua de 3 iulie 2009 a oferit spre vânzare unui investigator sub acoperire 100 grame de rezină de cannabis pe care o obţinuse de la P.C.G., prin intermediul lui N.D.
În sarcina inculpatului P.C.G., prima instanţă a reţinut că, în luna iunie 2009, cu ajutorul prietenei sale, inculpata M.E.M.D., la întoarcerea din Spania, a introdus în ţară cca. 100 grame de cannabis pe care le-a oferit spre vânzare în ziua de 3 iulie 2009, unui investigator sub acoperire, prin intermediul inculpatului Z.V.
Împotriva celor doi inculpaţi a fost luată măsura arestării preventive prin încheierea pronunţată de Tribunalul Prahova în camera de consiliu la data de 4 iulie 2010, emiţându-se mandatele de arestare preventivă din 4 iulie 2009. Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a inculpaţilor le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., instanţa de fond reţinând că aceştia au comis infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, lăsarea lor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică şi, respectiv, există date că vor încerca zădărnicirea aflării adevărului dacă vor fi cercetaţi în stare de libertate.
În opinia instanţei de apel, prezentarea succintă a activităţii infracţionale a inculpaţilor-apelanţi exprimă periculozitatea acestora, Curtea constatând şi existenţa unor probe care confirmă realitatea faptelor pentru care au fost condamnaţi de prima instanţă.
Elementele definitorii pentru existenţa pericolului social sunt şi cele referitoare la importanţa valorilor sociale lezate şi intensitatea atingerii adusă acestora privind starea de pericol creată pentru sănătatea publică, efectul nociv pe care îl au drogurile traficate asupra sănătăţii persoanelor tinere care le consumă, starea de pericol creată pentru ordinea de drept, pentru securitatea socială şi economică, recrudescenţa acestui fenomen infracţional, sentimentul de dezaprobare, de reală îngrijorare din partea societăţii civile, al opiniei publice în general, care resimte necesitatea unei reacţii împotriva celor suspectaţi de comiterea unor fapte penale, pe măsura gradului de pericol social al infracţiunilor şi autorilor acestora.
Astfel, Curtea a apreciat că, împrejurările şi modalitatea de comitere a faptelor, limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatorii, cuantumul sancţiunilor aplicate, sunt unele dintre argumentele cele mai convingătoare că se impune menţinerea în continuare a stării de arest a inculpaţilor în condiţiile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
În anumite situaţii, cum este şi cazul dedus judecăţii, există raţiuni mai puternice, care ţin de o mai bună administrare a justiţiei şi de asigurarea unui climat de ordine şi linişte a cetăţenilor, care se opun punerii în libertate a inculpaţilor în considerarea ideii că, impunerea obligaţiilor reglementate de lege prin care se poate cerceta o persoană în stare de libertate, sunt insuficiente.
În privinţa inculpatului P.C.G., instanţa de apel a reţinut că prin lăsarea acestuia în libertate există riscul de influenţare negativă a cursului procesului penal, chiar cu instituirea obligaţiilor prev. de art. 145 C. proc. pen., faţă de împrejurarea că apelanta inculpată M.E.M.D. a depus la dosar un înscris din care rezultă că este supusă la presiuni din partea acestui coinculpat.
Referitor la inculpatul Z.V., Curtea a apreciat că nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu o alta mai uşoară, în condiţiile în care acesta este acuzat de săvârşirea mai multor acte materiale de trafic de droguri aduse din Spania şi riscă, potrivit încadrărilor juridice ale faptelor pentru care a fost trimis în judecată, pedepse cu închisoarea într-un cuantum mare, existând şi riscul de a se sustrage răspunderii penale.
În plus, faţă de împrejurarea că inculpaţii au fost condamnaţi de prima instanţă la pedeapsa cu închisoare, curtea de apel a constatat îndeplinite şi cerinţele art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care prevăd că dreptul persoanei la libertate şi siguranţă nu este încălcat în situaţia în care o persoană este deţinută legale pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent.
În consecinţă, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., curtea de apel a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor şi a menţinut această măsură preventivă.
Împotriva dispoziţiei din încheierea vizând menţinerea măsurii arestării preventive a declarat recurs inculpatul Z.V. care, atât personal, cât şi prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat judecarea în stare de libertate, motivat de împrejurarea că a recunoscut săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, este arestat de aproximativ 9 luni de zile, este bolnav şi are un copil minor.
Examinând încheierea atacată - sub aspectul dispoziţiei sus-menţionate, atât prin prisma motivelor invocate de inculpat, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul nu este fondat.
Din actele şi lucrările de la dosar rezultă că la data de 4 iulie 2009, prin încheierea nr. 18/2009, pronunţată de Tribunalul Prahova, împotriva recurentului inculpat Z.V. s-a luat măsura arestării preventive pe o durată de 29 de zile pentru infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 2 alin. (1) şi (2) şi de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive l-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând că infracţiunile pentru care inculpatul a fost cercetat sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menţinută de instanţa de fond şi de instanţa de apel în conformitate cu prevederile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., ultima menţinere fiind dispusă prin încheierea din data de 26 noiembrie 2010, pronunţată de instanţa investită cu soluţionarea apelului declarat de inculpat împotriva hotărârii instanţei de fond şi care face obiectul recursului de faţă.
Prin sentinţa penală nr. 202 din 22 iunie 2010, Tribunalul Prahova a dispus condamnarea inculpatului Z.V. - recurentul din prezenta cauză - la pedeapsa principală rezultantă de 10 ani închisoare cu executare în condiţiile art. 57, 71 C. pen. şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (introducerea în ţară de droguri de risc) şi de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (4 acte materiale de trafic de droguri).
În fapt, instanţa de fond a reţinut că în vara anului 2008, inculpatul Z.V. a procurat din Spania, de la prietena sa, B.I., cunoscută ca fiind consumatoare de droguri, aproximativ 4 grame de rezină de cannabis şi un pacheţel cu o substanţă pulverulentă pe care le-a introdus în ţară în luna octombrie 2008. Ajuns în România, la data de 30 octombrie 2008, recurentul inculpat a vândut lui N.M., colaboratorul investigatorului sub acoperire A.D., cantitatea de cannabis introdusă în ţară care, în urma analizei de laborator s-a constatat că este rezină de cannabis (haşiş). La sfârşitul anului 2008, inculpatul recurent a vândut o ţigară conţinând rezină de cannabis lui C.C.A., contra sumei de 60 lei. În realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, recurentul inculpat a vândut în ziua de 1 iunie 2009, 0,92 grame de cannabis, iar ultima dată, la 3 iulie 2009, aceluiaşi investigator sub acoperire, numitului A.D., i-a oferit spre vânzare, cca. 100 grame rezină de cannabis pe care o obţinuse, în prealabil, de la inculpatul P.C.D., prin intermediul inculpatului N.D.
Împotriva sentinţei penale susmenţionate a declarat apel inculpatul, apel care se află pe rolul Curţii de Apel Ploieşti spre soluţionare.
Susţinerea recurentului inculpat în sensul că se impune judecarea sa în stare de libertate deoarece a recunoscut faptele deduse judecăţii, este arestat de 9 luni de zile, este bolnav şi are un copil minor, nu poate fi primită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care pentru argumentele menţionate în considerentele încheierii recurate şi care nu vor fi reluate, constată la fel ca şi instanţa de apel că temeiurile ce au determinat arestarea iniţială a inculpatului Z.V. impun în continuare privarea sa de libertate.
Perioada scursă de la data arestării recurentului inculpat, de aproximativ 1 an şi 5 luni nu poate fi apreciată ca nerezonabilă, faţă de complexitatea cauzei dedusă judecăţii, determinată de numărul mare de inculpaţi şi de volumul probelor ce au fost administrate, atât în acuzare cât şi în apărare.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la analizarea îndeplinirii condiţiilor referitoare la menţinerea acesteia, trebuie luat în considerare pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., care aşa cum am arătat deja, a constituit temeiul legal al luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
Este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea săvârşirii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică, nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului - recunoaşterea faptei, afecţiunile de care suferă, faptul că are un copil minor - ci, şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori, acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cu care concurează la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii. Or, infracţiunile pentru săvârşirea cărora recurentul inculpat a fost trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă (introducerea în ţară de droguri de risc şi trafic de droguri de risc) modul şi împrejurările în care se reţine că au fost săvârşite, caracterul repetat al actelor materiale ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, activitatea infracţională a inculpatului fiind întreruptă numai datorită intervenţiei organelor de poliţie, sunt elemente de natură a crea convingerea instanţei de recurs că lăsarea în libertate a inculpatului, cel puţin în acest moment procesual, prezintă pericol pentru ordinea publică şi că nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură preventivă mai puţin intruzivă.
Nu lipsită de relevanţă este împrejurarea că recurentul inculpat a fost condamnat de instanţa de fond la o pedeapsă de 10 ani închisoare, în cauză fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care dispune că dreptul persoanei la libertate şi siguranţă nu este încălcat în situaţia în care o persoană este deţinută legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent.
Aşa fiind, constatând că temeiurile care au determinat arestarea iniţială subzistă şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului Z.V., aşa cum cer dispoziţiile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., recursul formulat de acesta se priveşte ca nefondat şi se va respinge ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.V. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 4553/105/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4443/2010. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 3517/2010. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
