ICCJ. Decizia nr. 4574/2010. Penal. Ameninţarea (art. 193 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALA
Decizia nr. 4574/2010
Dosar nr. 174/333/2010
Şedinţa publică din 16 decembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Prin Sentinţa penală nr. 481 din 13 aprilie 2010, Judecătoria Vaslui a dispus, în temeiul art. 403 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen. a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 136 din 20 ianuarie 2006 a Judecătoriei Vaslui, rămasă definitivă la 14 aprilie 2006, prin Decizia penală nr. 345 din 14 aprilie 2006 a Tribunalului Vaslui, formulată de numitul N.Z.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe revizuentul N.Z. la plata către stat a sumei de 50 RON - cheltuieli judiciare avansate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 136 din 20 ianuarie 2006 formulată în Dosarul nr. 4960/2005 a Judecătoriei Vaslui, definitivă la data de 14 aprilie 2006, inculpatul N.Z. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 700 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 193 C. pen. şi art. 205 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., iar în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 206 C. pen.
Prin Decizia penală nr. 345/R din 14 aprilie 2006 a Tribunalului Vaslui a fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva Sentinţei penale nr. 136/2006 a Judecătoriei Vaslui, menţinând dispoziţiile acesteia.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, pe data de 17 iulie 2005, partea vătămată N.E. a fost insultată şi ameninţată cu moartea de către revizuentul N.Z., aspecte confirmate de martorii B.C. şi B.T.
În urma verificărilor efectuate, instanţa a constatat că, referitor la sentinţa penală de condamnare sus-menţionată au mai fost formulate de către numitul N.Z. mai multe cereri de revizuire, înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui la nr. 953/333/2007, nr. 1054/333/2008 şi nr. 46/333/2009 şi care au fost soluţionate prin: Sentinţa penală nr. 761 din 8 mai 2007, Sentinţa penală nr. 573/333/2008 şi, respectiv, Sentinţa penală nr. 210 din 19 februarie 2009.
Din analiza sentinţelor penale sus-menţionate, prin care au fost soluţionate cererile anterioare de revizuire, sentinţe ce au fost ataşate la prezenta cauză, instanţa a constatat că respectivele cereri de revizuire au fost formulate tot de numitul N.Z.
De asemenea, a rezultat şi că revizuirile au fost formulate împotriva aceleiaşi Sentinţe nr. 136 din 20 ianuarie 2006, pronunţată de Judecătoria Vaslui şi pentru aceleaşi motive, respectiv neluarea în considerare a declaraţiilor sale şi depoziţiile mincinoase ale celor doi martori propuşi de intimata N.E. în cauza respectivă, revizuentul invocând aceleaşi apărări.
Ca temei de drept, a rezultat astfel că au fost invocate implicit, tot dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Dintr-o minimă analiză a acestor aspecte, instanţa a constatat că între cererea de revizuire care face obiectul prezentei cauze şi cererile anterioare de revizuire ce au format obiectul dosarelor sus-menţionate şi care au fost soluţionate prin hotărârile definitive de care am făcut vorbire, există identitate de părţi, fiind formulate de revizuentul N.Z., identitate de obiect (aceeaşi intenţie de a-şi demonstra nevinovăţia) şi aceeaşi cauză.
A rezultat astfel că se află în prezenţa autorităţii de lucru judecat, excepţie care împiedică reanalizarea fondului unei cauze definitiv soluţionate.
Este adevărat că legea penală sau procesuală penală nu oferă o definiţie autorităţii de lucru judecat, nu îi identifică natura şi nici regimul juridic, aşa cum o face legea civilă, existând doar menţiuni „expressis verbis"; ale principiului în unele dispoziţii procesuale penale sau explicări punctuale.
Cu toate acestea, principiul funcţionează deplin şi în dreptul procesual penal, doctrina fiind aceea care a configurat definiţia sa ca fiind ansamblul de efecte acordate de lege hotărârii judecătoreşti definitive, în scopul de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire penală pentru aceeaşi faptă, hotărârea penală definitivă fiind considerată că exprimă adevărul.
Deşi definiţia se referă la hotărârea penală prin care se soluţionează un raport de drept penal substanţial, având ca obiect tragerea la răspunderea penală a unei persoane, principiul trebuie considerat incident şi în cazul hotărârilor prin care se soluţionează căi extraordinare de atac.
În măsura în care, referitor la aceeaşi Sentinţă penală 136/2006 a Judecătoriei Vaslui, s-au pronunţat mai multe hotărâri penale definitive privind soluţionarea unor cereri de revizuire, privind aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, instanţa a apreciat că există autoritate de lucru judecat, care împiedică reanalizarea cauzei definitiv soluţionate.
În acest sens s-a pronunţat, de altfel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin admiterea recursului în interesul legii, conform Deciziei nr. 36 din 14 decembrie 2009.
Ca urmare a acestui fapt, instanţa a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul N.Z., ca inadmisibilă, nefiind posibilă exercitarea unui drept epuizat prin utilizarea din nou a unei căi procesuale deja folosite şi valorificate.
Văzând dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat revizuentul la plata către stat a cheltuielilor judiciare avansate.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs revizuentul N.Z., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu motivarea că în mod greşit a fost condamnat la o pedeapsă de 700 RON, amendă penală, prin Sentinţa penală nr. 136/2006 a Judecătoriei Vaslui pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 193 C. pen., deoarece martorii propuşi de partea vătămată N.E. au dat declaraţii care nu corespund adevărului, pentru că aceşti martori: B.N. şi B.T. nu au fost prezenţi la locul faptei, că instanţa de fond nu a avut în vedere şi declaraţiile sale date atât la poliţie, cât şi în timpul judecăţii, că nu a analizat corect întregul probatoriu administrat în cauza a cărei revizuire o solicită.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, precum şi din oficiu, în conformitate cu disp. art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 136 din 20 ianuarie 2006 a Judecătoriei Vaslui, ca fiind inadmisibilă.
În mod just a reţinut instanţa de fond că împotriva sentinţei menţionate anterior, revizuentul a formulat mai multe cereri de revizuire, fiind pronunţate 3 sentinţe penale.
În toate cererile de revizuire, recurentul a invocat aceleaşi motive, respectiv neluarea în considerare a declaraţiilor sale şi depoziţiile mincinoase ale celor 2 martori propuşi de intimata N.E., precum şi aceleaşi apărări.
Just s-a reţinut că în aceeaşi cauză există autoritate de lucru judecat, motiv care împiedică reanalizarea cauzei definitiv soluţionate şi, ca atare, cererea de revizuire trebuie respinsă ca inadmisibilă.
În acest sens este şi Decizia nr. 36 din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care stabileşte că ";cererile repetate de revizuire şi respectiv contestaţiile la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora";.
De asemenea, în cauza Ştefani vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice presupune ca nicio parte să nu aibă posibilitatea de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reexaminare a situaţiei de fapt.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., tribunalul a respins recursul declarat de revizuentul N.Z. împotriva Sentinţei penale nr. 481 din 13 aprilie 2010 a Judecătoriei Vaslui, ce a fost menţinută ca legală şi temeinică.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Decizia Tribunalului Vaslui a fost recurată de revizuentul N.Z. şi criticată ca nelegală.
Prin Decizia penală nr. 625 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală, a fost respins ca inadmisibil recursul revizuentului.
S-a reţinut că legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţie cu referire la art. 21 din Constituţie, pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective de natură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate obligaţia de a alege şi a exercita în condiţiile legii calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că în cauză decizia pronunţată de Tribunalul Vaslui şi recurată de revizuent este definitivă, ca urmare a parcurgerii gradului de jurisdicţie reglementat de legea procesuală penală.
Potrivit dispoziţiilor art. 407 C. proc. pen. raportat la art. 3851 lit. d1 C. proc. pen., hotărârea Judecătoriei laşi era supusă unei singure căi de atac - cea a recursului - cale pe care revizuentul a folosit-o, recursul fiind soluţionat de Tribunalul Vaslui.
Limitând calea de atac menţionată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Revizuentul şi-a exercitat dreptul la recurs, cel de-al doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive încalcă principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nu este admisibil.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul N.Z.
Curtea reţine că de lege lata dintre hotărârile curţilor de apel pot fi supuse recursului numai sentinţele, pronunţate de către acestea ca instanţe de fond (art. 3851 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.), precum şi deciziile pronunţate de aceleaşi instanţe în apel (art. 3851 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.), iar nu şi deciziile prin care au fost soluţionate recursurile, asemenea hotărâri fiind definitive, nesusceptibile de a fi supuse unei alte căi ordinare de atac.
În speţă, dincolo de împrejurarea că petentul a exercitat ";în cascadă"; căi de atac, Curtea constată că este învestită cu soluţionarea unui recurs exercitat împotriva unei decizii pronunţate de curtea de apel, ca instanţă de recurs, cale de atac inadmisibilă potrivit celor expuse anterior, ce urmează a fi respinsă ca atare conform art. 38515 pct. lit. a) C. proc. pen., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-revizuent N.Z. împotriva Deciziei penale nr. 625 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală.
Obligă recurentul-revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4569/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2349/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
