ICCJ. Decizia nr. 4579/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4579/2010
Dosar nr. 10211/1/2010
Şedinţa publică din 16 decembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 8 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 963/39/2010, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins cererea de liberare sub control judiciar formulată de inculpatul M.F., reţinându-se, în esenţă, că deşi, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru infracţiunile pentru care este cercetat acesta nu depăşeşte 18 ani închisoare, iar actele dosarului de urmărire penală nu relevă date din care să rezulte că o dată pus în libertate ar săvârşi alte infracţiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, nu este oportună punerea în libertate în raport de natura şi gravitatea faptei, modalitatea de comitere a infracţiunii şi timpul foarte scurt scurs de la luarea măsurii arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul M.F., solicitând cercetarea sa în stare de libertate cu impunerea restricţiilor ce decurg din controlul judiciar întrucât lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
Analizând încheierea recurată atât prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul M.F. este cercetat pentru infracţiunea de luare de mită întrucât, în calitate de subinspector de poliţie, a pretins şi primit foloase necuvenite de la o persoană cercetată pentru comiterea de infracţiuni, în schimb promiţându-i că va instrumenta în mod favorabil cauza.
Inculpatul a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 3CC din 22 octombrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, constatându-se incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 143 raportat la art. 681 C. proc. pen. şi ale art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie formulată de inculpat întruneşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de lege, aşa cum corect a constatat prima instanţă, acesta fiind sub puterea unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Cu toate că actele şi lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul M.F. ar săvârşi alte infracţiuni sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul administrat în încercarea de a zădărnici adevărul, cererea de liberare sub control judiciar nu este întemeiată.
Îndeplinirea condiţiilor impuse nu conduce automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât pe lângă vocaţia legală a inculpatului M.F. de a formula oricând în cursul procesului o cerere de liberare provizorie, vocaţie ce se analizează prin prisma dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se examinează şi oportunitatea unei astfel de cereri, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) şi (8) C. proc. pen., instanţa având, astfel, posibilitatea de a admite cererea sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu serveşte scopului recunoscut de legea procesuală penală.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului M.F. nu pot fi ignorante cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunţându-se în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens cauzele Calmanovici împotriva României, Letellier împotriva Franţei, Hendriks împotriva Olandei).
Astfel, este adevărat că inculpatul M.F. beneficiază de circumstanţe personale favorabile (necunoscut cu antecedente penale, atitudine sinceră), însă aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular cu atât mai mult cu cât o parte dintre acestea reprezentă cerinţe obligatorii pentru angajare, exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu făcând posibilă tocmai săvârşirea presupusei fapte penale reţinute în sarcina acestuia, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii - natura infracţiunii săvârşite, gradul de pericol social concret al acesteia, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate subinspector poliţie, a pretins şi primit foloase necuvenite pentru a-şi îndeplini necorespunzător atribuţiile de serviciu, sens în care urma să soluţioneze favorabil cauza celui care îi oferise mită), frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracţiune şi urmările negative pe care le produce. Sub acest aspect, este de menţionat şi faptul că, în cauză, pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului nu s-a diminuat, atâta timp cât acesta avea, la momentul săvârşirii presupuselor fapte penale, calitatea de subinspector de poliţie, cu atribuţii pe linia cercetării persoanelor implicate în activităţi ilicite, funcţie care îl obliga să apere valorile sociale, şi nu să le aducă atingere, pe fondul unei scăderi continue a încrederii populaţiei în eficienţa organelor de poliţie. Ca urmare, comportamentul infracţional reţinut în sarcina sa alterează imaginea întregii instituţii, creând sentimentul general de insecuritate socială, care persistă cu aceeaşi intensitate, justificând, în continuare, privarea de libertate a acestuia.
Or, faţă de toate aceste aspecte, în mod justificat Curtea a apreciat că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.F. (prin prisma dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus în acest sens constituindu-l şi timpul scurt scurs de la momentul luării arestării preventive a inculpatului (o lună şi jumătate). Se are în vedere faptul că la soluţionarea propunerii de arestare preventivă a inculpatului s-a statuat că scopul prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi atins în alt mod decât prin luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, iar de la acest moment procesual (situat foarte aproape în timp) nu au intervenit niciun fel de schimbări care să justifice atingerea acestui scop altcumva, respectiv prin liberarea provizorie a acestuia.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul M.F.
În raport de soluţia ce se va pronunţa, instanţa îl va obliga pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-inculpat M.F. împotriva Încheierii din 8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 963/39/2010.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 125 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4578/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 239/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
