ICCJ. Decizia nr. 595/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 595/2010
Dosar nr. 1150/59/200.
Şedinţa publică din 16 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei constată următoarele:
1. Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 320/PI din 30 noiembrie 2009 a respins ca nefondată plângerea în baza art. 2781 C. proc. pen. formulată de petentul B.I.I. împotriva ordonanţei procurorului din 26 august 2009 dată în dosar nr. 388/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii-făptuitori avocat I.C. şi I.E.; în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi instigare la şantaj prevăzute de art. 246 şi art. 25 raportat la art. 194 alin. (1) C. pen., menţinând ordonanţa atacată.
Conform art.192 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare statului.
Hotărând astfel judecătorul cauzei - în pofida susţinerilor în sens contrar făcute de petent – a confirmat constatările procurorului de caz privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca impediment legal la începerea unor urmăriri penale sub aspectul infracţiunilor sesizate ce se pretinde a fi fost comise de către intimate, în care sens au fost reţinute următoarele:
La data de 2 iunie 2009 numitul B.I.I. în calitate de reprezentant legal al lui V.D. şi V.P. (procură autentică din 21 septembrie 2006) a solicitat tragerea la răspundere penală a avocatului I.C. deoarece şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile profesionale în legătură cu dobândirea unor proprietăţi de către V.P., obligaţii ce-i reveneau conform contractului de asistenţă juridică nr. 4594 din 22 noiembrie 2002 şi a procurii autentice din 22 noiembrie 2002 (acuzaţii similare fiind aduse şi mamei avocatului, numita I.E. împuternicită prin procură autentică de către V.D. pentru a-l reprezenta în vederea îndeplinirii tuturor actelor şi faptelor pentru intrarea în patrimoniul acestuia a dreptului de proprietate revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 sau pe calea dreptului comun).
În urma verificărilor s-a constatat că procurile date lui I.C. şi mamei sale au fost revocate la 14 martie 2003 (iar din adresa Baroului Timiş nr. 617 din 15 iunie 2009 a reieşit că avocatul I.C. începând cu 1 decembrie 2002 a fost suspendat pe o perioadă nelimitată la cerere, după care acesta a plecat în SUA).
Pretinsele infracţiuni prevăzute de art. 246 şi art. 25 raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. fiind pedepsite de la 6 luni la 3 ani / respectiv de la 6 luni la 5 ani; în conformitate cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. termenul de prescripţie a răspunderii penale de 5 ani – calculat de la momentul de început cel mai favorabil pentru petent ca fiind 14 martie 2008 data revocării procurorilor – s-a împlinit anterior formulării plângerii penale, la 14 martie 2008.
[Solicitarea petentului privind calcularea termenului prescripţiei răspunderii penale de la momentul când acesta a luat cunoştinţă de faptele penale respective considerat a fi data de 31 martie 2009 când Primăria Timişoara i-a comunicat dispoziţiile din dosarul de revendicare conform Legii nr. 10/2001 fiind respinsă ca nefondată, întrucât potrivit art. 122 alin. (2) teza I C. pen. „termenele de prescripţie a răspunderii penale se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii"; în plus, prin plecarea în SUA a intimatului I.C. caracterul continuu sau continuat al infracţiunilor s-a epuizat la 1 decembrie 2002 când a părăsit definitiv România].
2. Recursul în termen declarat de petentul B.I.I. reiterând critica de nelegalitate invocată la prima instanţă privind calcularea greşită a termenului prescripţiei răspunderii penale în raport cu prevederile art. 122 alin. (2) teza a II-a C. pen. – cu consecinţa trimiterii dosarului la procuror în vederea începerii urmăririi penale pentru toate infracţiunile sesizate conform art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. - este nefondat urmând a fi respins ca atare în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. pentru considerentele arătate în continuare.
Prescripţia răspunderii penale, este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca obiect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale; împlinirea termenului de prescripţie trebuie verificată de organul judiciar înaintea oricărei probleme, privind fondul cauzei, excepţia prescripţiei răspunderii penale putând fi invocată din oficiu sau de partea interesată, fiind excepţie dirimantă; pentru a produce efecte, anterior arătate, împlinirea termenului de prescripţie, trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului.
În conformitate cu prevederile art. 122 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., termenul de prescripţie al răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
La dosarul cauzei se constată că, în cazul avocatului I.C., care a avut raporturi de reprezentare cu clientul său până la data de 14 martie 2003, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 14 martie 2008. În cazul numitei I.E., raportul de reprezentare dat de numitul V.D.A.V. a fost tot până la data de 14 martie 2008, astfel că, termenul de prescripţie al răspunderii penale s-a împlinit la data de 14 martie 2008 (iar plângerea penală formulată de petent a fost adresată organelor de cercetare, după împlinirea termenelor de prescripţie amintite la 2 iunie 2009).
În plus aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă o eventuală activitate infracţională din partea avocatului putea fi săvârşită în intervalul 22 noiembrie 2002 – 01 decembrie 2002. După suspendarea din profesia de avocat, acesta a plecat în SUA. Rezultă că el nu putea comite după data de 01 decembrie 2002 o infracţiune continuă sau continuată în calitate de avocat, iar conform art. 122 alin. (2) teza I C. pen., termenele de prescripţie ale răspunderii penale se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii şi nu de la data când persoana vătămată a luat la cunoştinţă de faptele penale respective.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.I.I. împotriva sentinţei penale nr. 320/PI din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 85/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 906/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
