ICCJ. Decizia nr. 627/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 627/2010
Dosar nr. 1172/46/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 98/F din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarele F.M., în nume propriu şi pentru D.G.M., prin reprezentare, împotriva rezoluţiei din 23 iunie 2009 dată în dosarul nr. 181/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, fiind menţinută rezoluţia atacată.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, petiţionara a solicitat cercetarea şi tragerea la răspundere penală a judecătorului M.D. din cadrul Tribunalului Argeş, pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 288 alin. (1) şi (2) C. pen., a avocatului său ales A.I.E., pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 288 alin. (1) şi art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. şi a comisarului şef de poliţie R.S., pentru pretinsa săvârşire a infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), susţinând că magistratul şi-a încălcat atribuţiile de serviciu cu ocazia judecării recursului petentei şi ar fi falsificat un înscris, conţinând concluzii scrise, care poartă un alt număr decât cel iniţial. Referitor la apărătorul ales, a susţinut că aceasta nu a studiat cauza şi nu i-a apărat interesele în faţa instanţei. în ce priveşte pe comisarul şef de poliţie, a motivat că acesta şi-a încălcat atribuţiile de serviciu, întrucât nu a fost de acord cu efectuarea unei expertize din afara instituţiilor silvice din Piteşti, în dosarul în care formulase plângere împotriva angajaţilor Ocolului Silvic Piteşti.
Prin rezoluţia din 23 iunie 2009, dată în dosarul nr. 181/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de pretinşii făptuitori, pentru infracţiunile reclamate, reţinându-se, că faptei nu sunt prevăzute de legea penală, respectiv, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.
Prin rezoluţia din 11 august 2009, dată în dosarul nr. 611/11/2/2009 de către procurorul general, a fost menţinută rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală şi temeinică.
Prin plângerea depusă la instanţă, petiţionara a criticat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Instanţa de fond, prin sentinţa penală sus-menţionată, a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarei, reţinând, în esenţă, următoarele:
Referitor la faptele pretins săvârşite de magistratul judecător M.D., care de fapt constituie nemulţumirile petentei faţă de hotărârea pronunţată de completul de recurs pe care acesta l-a prezidat, s-a reţinut că, potrivit art. 15 din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate ori modificate numai prin căile de atac prevăzute delege şi exercitate în condiţiile legii. Prin urmare, judecătorii nu pot fi traşi la răspundere penală pentru opiniile exprimate în cuprinsul hotărârilor pe care le pronunţă, în caz contrar aducându-se atingere independenţei acestora consacrată prin dispoziţiile art. 46 alin. (3) din aceeaşi lege şi art. 124 alin. (3) din Constituţia României.
Sub aspectul pretinsei infracţiuni de fals material, s-a reţinut că rectificarea numărului de înregistrare a înscrisului depus de avocata petentei nu produce consecinţele juridice cerute de textul incriminator al infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale, aşa încât lipseşte unul din elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
În legătură cu pretinsa infracţiune de abuz în serviciu reclamată în sarcina avocatei A.I., s-a reţinut că aceasta presupune calitatea de funcţionar public ori funcţionar a subiectului activ, pe care avocatul nu o are, întrucât exercită o profesie liberă.
Nici fapta de înşelăciune nu există, întrucât neîndeplinirea unor obligaţii care îşi au izvorul într-un contract de asistenţă juridică atrag răspunderea civilă contractuală, iar nu penală, câtă vreme nu s-a făcut dovada inducerii în eroare cu prilejul încheierii sau executării contractului.
De asemenea, în ce priveşte pe ofiţerul de poliţie R.S., s-a reţinut că respingerea cererii de efectuare a unei expertize silvice era un act de urmărire penală asupra căruia putea dispune în cursul anchetei şi împotriva căruia petenta avea posibilitatea să formuleze plângere în condiţiile art. 275 C. proc. pen.
Împotriva sentinţei a declarat recurs petiţionara, pe care l-a motivat în scris la filele 2-3 şi 22-52 din dosar.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a dispus respingerea plângerii formulate de petiţionară, ca nefondată.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din actele premergătoare efectuate în cauză, intimaţii şi-au îndeplinit, în mod corect, atribuţiile de serviciu, fără a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiţionarei.
Criticile petiţionarei, care se referă la modul de soluţionare a cauzei de către intimatul judecător M.D., nu pot constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistratului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor reclamate de petiţionar.
Persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicţie în cadrul instanţelor de judecată, îşi desfăşoară activitatea în temeiul legii, având obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin, prin pronunţarea unor soluţii pe care le apreciază legale şi temeinice, în raport de probele administrate, ce pot fi verificate şi desfiinţate prin intermediul căilor legale de atac.
Desfăşurarea activităţii de jurisdicţie nu poate fi concepută fără independenţa şi autonomia acelora care realizează sau înfăptuiesc justiţia, principiu înscris în Constituţie şi în Statutul Magistraţilor.
Aşa fiind, hotărârile judecătoreşti nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăşi o infracţiune.
În ce priveşte activitatea avocatei intimate A.I., care a exercitat apărarea pentru susţinerea intereselor petentei, nici aceasta nu poate fi incriminată penal, fiind susţinută pe baza unui contract de asistenţă juridică, încheiat conform normelor deontologice profesionale.
Din actele premergătoare efectuate, rezultă, într-adevăr, că activitatea avocaţilor nu poate fi incriminată, în sensul pretinselor infracţiuni de abuz în serviciu, întrucât legea a prevăzut pentru existenta acestora un subiect activ calificat, care trebuie să fie funcţionar public, calitate pe care avocaţii nu o au, astfel că nu pot fi eventuali făptuitori ai acestei categorii de infracţiuni.
Nemulţumirile oricărei persoane referitoare la prestaţia avocaţilor pot fi invocate în condiţiile Legii nr. 51/1995, la baroul din care aceştia fac parte, fiind prevăzute sancţiuni specifice acestei profesii liberale.
Referitor la pretinsa infracţiune de înşelăciune, se constată că, în mod corect, s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia. Întrucât nu s-a făcut dovada inducerii în eroare cu prilejul încheierii sau executării contractului de asistenţă juridică.
În ce priveşte infracţiunea reclamată în sarcina ofiţerului de poliţie R.S., în mod corect s-a reţinut că respingerea cererii de efectuare a unei expertize silvice este un act de urmărire penală asupra căruia putea dispune în cursul anchetei, în baza competenţei sale prevăzute de lege, act care putea fi supus cenzurii procurorului care supraveghea activitatea sa, în condiţiile art. 275 C. proc. pen.
Cu privire la criticile scrise ale petiţionarei, referitoare la lipsa probelor şi actelor de cercetare penală efectuate de către procuror, acestea nu pot fi primite.
Urmare sesizării printr-o plângere penală, atunci când din conţinutul acesteia nu rezultă suficiente date şi elemente pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală este obligat, ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., să efectueze acte premergătoare pentru a constata dacă există temeiuri pentru începerea urmăririi penale.
În cadrul acestei faze exterioare procesului penal, nefiind începută urmărirea penală în cauză, dispoziţiile procesual penale nu permit strângerea de probe, ci doar efectuarea unor verificări ale temeiniciei pretinselor fapte reclamate în conţinutul plângerii.
Aşa fiind, critica referitoare la neadministrarea probelor nu este întemeiată, întrucât în cadrul acestei proceduri, în care nu s-a creat un cadru procesual legal, nu se administrează probe.
Nici critica scrisă a petiţionarei, privind cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligată de prima instanţă nu poate fi primită, acestea fiind stabilite în raport cu cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură.
În raport de considerentele expuse, se constată că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara F.M., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta petiţionară F.M. împotriva sentinţei penale nr. 98/F din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1394/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1408/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
