ICCJ. Decizia nr. 543/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 543/2010
Dosar nr. 719/46/2009
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
În luna iunie 2002, numitul G.G. - avocat în Râmnicu Vâlcea - a solicitat proprietarilor apartamentelor de la scara B a blocului C8 (unde şi el locuia, la apartamentul nr. 11 ) să fie de acord să i se închirieze încăperea cu destinaţia „uscătorie", pentru a-şi deschide un cabinet de avocatură, întocmind în acest sens un tabel nominal cu persoanele care erau de acord cu această convenţie, ele dându-şi consimţământul.
Înţelegerea intervenită între părţi s-a materializat prin semnarea tabelului nominal întocmit în acest scop.
Ulterior, petentul a adăugat, pe verso-ul tabelului pe care îl semnaseră proprietarii apartamentelor, menţiuni nereale, în sensul că obiectul convenţiei este vânzarea-cumpărarea spaţiului locativ în discuţie ( uscătoria ).
Actul astfel modificat a fost folosit de către petent cu ocazia judecării unei cauze la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, fiind depus, în copie xerox, în dosarul nr. 13027/2002 al acelei instanţe.
S-a reţinut, de asemenea, că acţiunea în constatare, formulată de petent la 11 decembrie 2002, a fost soluţionată definitiv şi irevocabil prin decizia civilă nr. 23/R/02.2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, prin care s-a constatat că între părţi a intervenit o convenţie de vânzare-cumpărare.
Nemulţumiţi de modul de soluţionare a litigiului civil, o parte din proprietari au formulat plângere penală împotriva petentului, aceasta fiind soluţionată prin Rezoluţia nr. 1452/P din 18 august 2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin care s-a dispus confirmarea propunerii organelor de poliţie de a nu se începe urmărirea penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), soluţie care, ulterior, a fost infirmată de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea prin Rezoluţia din 30 martie 2005, prin care s-a mai dispus reunirea cauzei cu cea care a constituit obiectul dosarului nr. 1612/P din 03 mai 2004 al aceluiaşi Parchet.
Cauza astfel reunită a fost soluţionată prin Ordonanţa nr. 1612/P/2004 din 05 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, ordonanţă prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a petentului, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290 C. pen. şi de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi aplicarea unei amenzi administrative, în cuantum de 1.000 lei.
Plângerile formulate în baza art. 278 C. proc. pen., de petiţionarii proprietari şi de intimatul G.G. a fost respinsă prin Ordonanţa nr. 407/ll/2/2005 din 08 iunie 2005, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.
Nemulţumiţi de soluţie cei menţionaţi mai sus , s-au adresat instanţei de judecată, conform art. 2781 C. proc. pen., plângerile lor fiind iniţial respinse, prin sentinţa penală nr. 1509 din 08 noiembrie 2005 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea; ulterior, prin decizia penală nr. 341/R din 28 martie 2006, Tribunalul Vâlcea, urmare admiterii recursurilor aceloraşi subiecţi, a casat hotărârea recurată şi admiţând plângerile, a desfiinţat ordonanţa şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti pentru redeschiderea urmăririi penale, apreciindu-se ca insuficient, probatoriul administrat.
Prin Ordonanţa nr. 165/P/2007 din 9 ianuarie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, s-a dispus:
- în baza art. 11 pct. 2, lit. b) cu referire la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului G.G., avocat în cadrul Baroului Vâlcea, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen., şi aplicarea unei amenzi administrative, în sumă de 1.000 RON, întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind aplicabile prevederile art. 181 C. pen.;
- în baza art. 11 pct. 2, lit. b), cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală a aceluiaşi învinuit G.G., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., întrucât din probele administrate în cauză a rezultat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Plângerea formulată de învinuit împotriva sus-arătatei ordonanţe, a fost respinsă prin Ordonanţa nr. 289/ll/2/2008 procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti; în consecinţă, învinuitul a formulat plângere la instanţa competentă, conform art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 81/F din 25 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, a plângerea formulată de învinuitul G.G., fiind menţinută Ordonanţa atacată, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că probele administrate conturează săvârşirea de către învinuitul G.G. a faptei de falsificare a unui înscris sub semnătură privată (faptă ce se încadrează în prevederile art. 290 C. pen.), faptă care constă în aceea că a adăugat pe verso-ul tabelului, pe care îl semnaseră deja proprietarii de la scara B din blocul respectiv ( în vederea închirierii ), a menţiunii că aceştia ar fi fost de acord să-şi vândă cotele indivize din coproprietatea asupra părţilor comune.
Caracterul definitiv şi irevocabil al deciziei civile nr. 23/P din 02 februarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti nu este un argument hotărâtor pentru a se reţine în favoarea învinuitului incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât prin hotărârea civilă menţionată s-a soluţionat, în baza probelor administrate, un litigiu civil, fără a se fi analizat şi caracterul penal al faptei imputate fiind incidente, în consecinţă, prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cu care hotărârea definitivă a instanţei civile, în speţa, sus-indicată, decizia civilă - nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză penală, în care se cercetează săvârşirea faptei reţinute în sarcina petentului.
Împotriva sus-arătatei sentinţe (nr. 81 F din 25 septembrie 2008), a declarat recurs petiţionarul G.G. solicitând casarea acesteia şi, fie trimiterea cauzei - spre rejudecare - la aceeaşi instanţă de fond, care nu s-ar fi pronunţat cu privire la toate aspectele invocate în plângerea sa, fie reţinerea cauzei spre judecare, cu admiterea plângerii, apreciind că fapta pentru care a fost cercetat nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin decizia penală nr. 532 din 16 februarie 2009, a admis recursul declarat de petiţionarul G.G. împotriva sentinţei penale nr. 81/F din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat sentinţa penală atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Au fost menţinute actele procedurale îndeplinite până la 11 septembrie 2008.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că încheierea de dezbateri din 11 septembrie 2008 nu a fost semnată de către preşedintele completului de judecată ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii, în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
S-a mai dat îndrumarea ca, în cadrul rejudecării, instanţa să examineze toate criticile invocate de recurentul petiţionar, urmând a pronunţa o hotărâre cu respectarea dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.
Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin sentinţa penală nr. 96 F din 16 octombrie 2009, în rejudecare, a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul G.G. împotriva Ordonanţei nr. 165/P/2007 din 9 ianuarie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.
Pentru a dispune astfel instanţa de fond a reţinut, în esenţă următoarele:
Infracţiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, care a fost imputată petiţionarului, constă în aceea că acesta din urmă a adăugat, ulterior, pe verso-ul tabelului nominal semnat deja de coproprietarii blocului, în vederea închirierii, menţiunea că există acord de voinţă al acestora în sensul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect uscătoria de la parterul blocului, petentul în cauză, având calitatea de cumpărător. După ce a falsificat actul sub semnătură privată, în modalitatea descrisă, petentul a depus înscrisul la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, solicitând, în contradictoriu cu pârâţii (părţile vătămate în acest dosar) şi intervenientul P.D., să se constate că între acesta şi pârâţi a intervenit o convenţie de vânzare-cumpărare a spaţiului cu destinaţie de uscătorie, ceea ce, după cum deja s-a arătat mai sus , s-a şi întâmplat.
Curtea a reţinut că, deşi învinuitului - reclamant în aceea cauză - i s-a solicitat, la un moment - dat, depunerea înscrisului original, acesta nu l-a înfăţişat instanţei de judecată, pretinzând că i-a fost sustras de către autori necunoscuţi în cursul unei spargeri a locuinţei sale.
În urma cercetărilor penale întreprinse cu privire la spargerea locuinţei, ca urmare a plângerii penale formulate de G.G., s-a reţinut că era imposibil să se pătrundă în imobil în condiţiile constatate de organele de urmărire penală, avându-se în vedere natura şi importanţa conjuncturală a bunurilor ce s-a reclamat că ar fi fost sustrase.
S-a reţinut că faptele, aşa cum au fost concepute şi realizate de învinuitul petiţionar, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., iar probele dosarului susţin soluţia dată prin ordonanţa atacată, petentul falsificând înscrisul incriminat şi folosindu-I ulterior în procesul civil pentru obţinerea unui drept nemeritat.
Împotriva acestei din urmă sentinţe învinuitul peţionar a declarat, în termen legal, recursul de faţă , prin care o critică pentru nelegalitate şi netemenicie, solicitând, atât prin apărător cât şi în cuprinsul motivelor de recurs scrise depuse la dosar, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea plângerii, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare a recurentului pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.), în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există ).
Recursul nu este fondat.
Procedând la examinarea întregului dosar al cauzei şi a considerentelor sentinţei atacate în raport cu motivarea scrisă depusă la dosar (filele 21-26), precum şi, din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, Înalta Curte constată aceasta-sentinţa - este temeinică şi legală, soluţia - adoptată de procuror prin Ordonanţa „denunţată„ ca nelegală - de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului G.G., avocat în cadrul Baroului Vâlcea, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen., şi aplicarea unei amenzi administrative sumă de 1.000 RON, întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind aplicabile dispoziţiile art. 181 C. pen., soluţie confirmată, cu justificat temei şi cu observarea prevederilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen. de prima instanţă, fiind întru totul corectă; în acest context, Curtea, - ca instanţă de control judiciar - pe de o parte, constată că instanţa de fond a examinat toate apărările formulate de petent ( potrivit îndrumărilor date prin decizia penală nr. 532 din 16 februarie 2009 ), iar pe de altă parte, observă că satisfacerea exigenţelor stipulaţiilor art. 6 paragraful 3 din CEDO şi ale art. 21 din Constituţia României nu poate fi realizată - într-un proces penal (ca în speţă) - decât potrivit normelor din Codul de procedură penală, iar nu „direct„ în baza acelor stipulaţii, cum greşit s-a pretins în motivarea scrisă a recursului.
Faţă de cele expuse, în cauză neconstatându-se motive care să justifice casarea sentinţei instanţei de fond şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea Ordonanţei procurorului, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petiţionarul G.G.
Cu privire la cheltuielile judiciare solicitate de apărătorul intimaţilor / părţi vătămate Înalta Curte constată că, potrivit art. 274 C. proc. civ., judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Pe acest temei de drept, analizându-se actele şi lucrările dosarului, se apreciază că suma de 1000 lei solicitată este exagerat de mare în raport cu natura cauzei, avându-se în vedere şi că apărătorul, - „din motive medicale„ - nici nu s-a prezentat în faţa acestei Curţi pentru a pune concluzii.
Faţă de cele menţionate, urmează a se admite doar în parte cererea, în sensul că recurentul va fi obligat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând onorariul de avocat, fată de intimatul N.C.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiţionar va fi obligat şi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul G.G. împotriva sentinţei penale nr. 96/F din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către intimatul N.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1020/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1394/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
