ICCJ. Decizia nr. 672/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 672/2010
Dosar nr.667/32/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 183 din 17 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în Dosarul nr. 667/32/2009, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.P. împotriva Rezoluţiei nr. 1350/P/2009 din 28 octombrie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii M.C.F. şi M.E.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că cercetările în cauză au avut la bază sesizarea petentului referitoare la îngrădirea drepturilor sale, ca deţinut în executarea unei pedepse privative de libertate, de către administraţia penitenciară, prin reţinerea corespondenţei destinate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin Rezoluţia din 28 octombrie 2009 a Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău emisă în Dosarul nr. 1350/P/2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorii M.C.F. şi M.E.C., director şi respectiv director adjunct la Penitenciarul Bacău, cercetaţi sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi violarea secretului corespondenţei prevăzute de art. 246 şi art. 195 C. pen.
Soluţia de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., constatându-se că nu a existat nicio ingerinţă din partea autorităţilor în exercitarea dreptului la corespondenţă al deţinutului.
Rezoluţia din 28 octombrie 2009 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău care a confirmat soluţia adoptată în cauză, prin Rezoluţia din 27 noiembrie 2009 emisă în lucrarea nr. 815/ll/2/2009.
Nemulţumit de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petentul s-a adresat cu plângere la instanţă, solicitând desfiinţarea rezoluţiei de neurmărire penală, cu motivarea că scrisorile sale din luna noiembrie 2008 şi februarie 2009 trimise din penitenciar nu au ajuns la destinatari, fapt demonstrat de necomunicarea până în prezent a niciunei adrese de răspuns la petiţiile formulate din partea instituţiilor statului cărora le erau adresate.
Pe baza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, prima instanţă a constatat că rezoluţia de neurmărire penală este legală şi temeinică, neexistând elemente care să susţină săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către intimaţi.
S-a reţinut în acest sens că dreptul la corespondenţă al persoanelor private de libertate se exercită fără intervenţia autorităţilor penitenciare, fiecare secţie de deţinere având instalată o cutie poştală la care persoanele deţinute au acces direct şi nelimitat, corespondenţa depusă fiind ridicată şi gestionată exclusiv de Compania Naţională Poşta Română.
Ca urmare, s-a constatat că intimaţilor nu li se putea reproşa pretinsa întârziere în transmiterea corespondenţei ori neajungerea ei la destinatar, administraţia penitenciară neavând atribuţii în expedierea corespondenţei deţinuţilor din penitenciar.
De asemenea, s-a constatat că intimaţii nu erau responsabili nici de pretinsa reţinere a corespondenţei provenind de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, evidenţele locului de deţinere confirmând că pe numele petentului nu fusese înregistrată nicio corespondenţă care să emane de la cele două instituţii ale statului.
Pentru aceste motive s-a apreciat că dreptul la corespondenţă al petentului nu fusese încălcat de către intimaţi.
Susţinerile referitoare la încălcarea atribuţiilor de serviciu de către judecătorul-delegat al locului de deţinere, prin refuzul de soluţionare a plângerii petentului privind încălcarea dreptului său la corespondenţă în contextul menţionat, nu au fost examinate separat, având în vedere limitele învestirii instanţei în cadrul controlului de legalitate exercitat conform art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul T.P., fără a formula critici concrete.
Examinând cauza, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Invocând încălcarea dreptului său la corespondenţă, ca persoană aflată în executarea unei pedepse, recurentul susţine că reprezentanţii administraţiei locului de deţinere i-ar fi refuzat expedierea corespondenţei adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliului Superior al Magistraturii şi ar fi reţinut, totodată, corespondenţa ce îi era destinată de la aceste instituţii ale statului.
Susţinerile petiţionarului privitoare la încălcarea dreptului său la corespondenţă nu au fost însă însoţite şi de prezentarea unor dovezi care să confirme acuzaţiile aduse administraţiei locului de deţinere.
Din informaţiile obţinute în cadrul investigaţiilor preliminare a rezultat că recurentul a fost deţinut în Penitenciarul Bacău, în perioadele 27 noiembrie 2007 - 11 februarie 2008 şi 15 februarie 2008 - 1 iulie 2009.
Ulterior, acesta a fost transferat la Penitenciarul Vaslui în vederea continuării executării pedepsei, transfer efectuat în baza deciziei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din 2 iunie 2009 privind reprofilarea unităţilor penitenciare.
Conform evidenţelor ţinute de Penitenciarul Bacău, pe perioada executării pedepsei în acest penitenciar, petentul nu a primit corespondenţă de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Consiliul Superior al Magistraturii.
Aspectele rezultate din verificarea registrelor au fost confirmate şi de persoanele cu atribuţii în distribuirea corespondenţei în interiorul locului de deţinere în perioada de referinţă.
Având în vedere rezultatul verificărilor efectuate în cauză, Înalta Curte constată că nu există niciun indiciu care să susţină încălcarea dreptului la corespondenţă al recurentului în modalitatea reţinerii corespondenţei sale provenind de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Consiliul Superior al Magistraturii.
De asemenea, este de menţionat că reglementarea actuală în materia executării pedepselor exclude orice posibilitate de control din partea autorităţilor penitenciare în transmiterea corespondenţei deţinuţilor.
În acest sens, art. 46 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor prevede că pentru asigurarea exercitării dreptului la corespondenţă, administraţiei locului de deţinere îi revine obligaţia de a lua măsuri corespunzătoare pentru instalarea de cutii poştale în interiorul penitenciarului.
Petiţiile şi corespondenţa sunt colectate de către personalul furnizorului de servicii poştale, căruia i se asigură accesul în interiorul penitenciarului.
Verificările efectuate au stabilit că la nivelul Penitenciarului Bacău au fost luate măsurile necesare pentru asigurarea exercitării dreptului la corespondenţă, fiecare secţie de deţinere având instalată câte o cutie poştală pentru depunerea corespondenţei.
Dreptul la corespondenţă se exercită neîngrădit în interiorul penitenciarului, persoanele condamnate având acces direct la cutia poştală.
Recurentul nu a invocat niciun moment că ar fi fost împiedicat să folosească cutia poştală amplasată în interiorul penitenciarului.
Recurentul s-a plâns doar de întârzierile înregistrate în transmiterea corespondenţei sale destinate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliului Superior al Magistraturii.
Însă, responsabilitatea pentru întârzierile reclamate nu revine administraţiei penitenciare, ci furnizorului de servicii poştale care gestionează livrarea corespondenţei către destinatari.
Toate aceste elemente au fost corect reţinute şi evaluate de prima instanţă care prin hotărârea pronunţată în cauză a confirmat soluţia de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public faţă de intimaţii M.C.F. şi M.E.C.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză şi va dispune obligarea recurentului petent T.P. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul T.P. împotriva Sentinţei penale nr. 183 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 februarie 2010.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 668/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 673/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
