ICCJ. Decizia nr. 861/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 861/2010
Dosar nr.1819/1/2010
Şedinţa publică din 4 martie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosar nr. 11294/2/2009 (2766/2009), investită cu soluţionarea cauzei penale în care a fost trimis în judecată, printre alţii, inculpatul R.D., a dispus, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului R.D.
Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 207/P/2009, Parchetul de pe lângă Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.D. pentru săvârşirea a două infracţiuni de luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi două infracţiuni de favorizare a infractorului prev. de art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. şi în stare de libertate a inculpaţilor P.V.I., pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la infracţiunea de luare de mită prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi două infracţiuni de complicitate la infracţiunea de favorizarea infractorului prev. de art. 26 rap. la art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., S.I. şi M.E., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi respectiv pe inculpatul S.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la dare de mită prev. de art. 26 rap. la art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
S-a reţinut în esenţă că în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul R.D., în calitate de judecător la Tribunalul Prahova, a pretins şi primit, prin intermediul inculpatei P.V.I., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 de euro de la inculpaţii S.I. şi S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
S-a mai reţinut că în cursul lunii octombrie 2009, acelaşi inculpat, fiind învestit cu soluţionarea cererii formulate de inculpatul P.F.N. în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului Prahova, cu ajutorul inculpatei P.V.I., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 de euro.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat preventiv, instanţa este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să procedeze potrivit art. 160b, dispunând menţinerea măsurii dacă temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, respectiv revocarea acesteia dacă temeiurile au încetat sau nu există temeiuri noi.
Prin încheierea de şedinţă din data de 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a dispus menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului R.D., constatând legalitatea şi temeinicia măsurii, apreciind că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri impun în continuare arestarea.
Analizând actele dosarului, instanţa a apreciat că măsura arestării preventive luată prin încheierea de şedinţă din data de 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale şi apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, impunându-se ca cercetarea să fie efectuată în continuare cu inculpatul în stare de arest preventiv.
Inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea din data de 5 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 136, art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., din probele administrate rezultând că există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat, pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni sunt mai mari de 4 ani închisoare şi lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Instanţa a mai reţinut că, din analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, rezultă că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în continuare şi nu s-au schimbat, astfel încât nu se poate dispune revocarea măsurii arestării.
S-a mai reţinut că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile, relevante fiind declaraţiile inculpatei P.V.l., care au fost constante pe tot parcursul urmăririi penale, aceasta relatând detaliat atât modul în care inculpatul a direcţionat-o şi i-a indicat cum să procedeze pentru realizarea scopului propus, respectiv punerea în libertate, în final, a celor doi inculpaţi, S.Z. şi P.F.N., contra sumelor de bani primite, aceste declaraţii fiind concordante cu procesele verbale de redare a înregistrărilor telefonice şi înregistrărilor audio - video în mediu ambiental dintre cei doi inculpaţi, declaraţiile celorlalţi inculpaţi, astfel încât nu poate reţine susţinerilor apărătorilor inculpatului în sens contrar.
Totodată, s-a reţinut că, de la momentul la care a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului potrivit art. 3002 C. proc. pen., când a apreciat că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile şi până la data formulării prezentei cereri au intervenit într-adevăr modificări în ceea ce priveşte cursul procesului penal, fiind începută cercetarea judecătorească, însă nu s-a produs nici o schimbare care să determine instanţa să constate că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive până la acest moment şi care să formeze instanţei convingerea că inculpatul poate fi cercetat în stare de libertate respectiv liberat provizoriu.
De asemenea, a constatat că apărătorii inculpatului au modalităţi diferite de interpretare a drepturilor procesuale ale inculpaţilor din dosar, aceştia arătând că dreptul la tăcere de care a înţeles să se prevaleze inculpata P.V.I. încalcă principiile legalităţii, al contradictorialităţii, al nemijlocirii, acestea din urmă specifice judecăţii, precum şi dreptul la apărare al inculpatului R.D., deşi acelaşi drept la tăcere alături de dreptul de a nu recunoaşte acuzaţiile nu sunt interpretate în acelaşi mod şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul pe care îl reprezintă, deşi într-un proces toţi inculpaţii se bucură de aceleaşi drepturi recunoscute de legiuitor.
Curtea apreciază că există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, care trebuie analizat prin raportare nu doar la conduita anterioară a inculpatului şi circumstanţele sale personale, dar prin raportare şi la faptele reţinute a fi săvârşite, la modul concret în care se reţine implicarea şi contribuţia personală a inculpatului, gradul său de participare, în raport de calitatea pe care acesta o avea.
Faptele de corupţie săvârşite de judecători, sunt infracţiuni grave şi nu pot fi în nici un caz considerate lipsite de pericol social doar pentru că nu sunt infracţiuni de violenţă, pericolul social concret pentru ordinea publică al celor care săvârşesc astfel de infracţiuni nefiind cu nimic mai redus decât al altor inculpaţi doar în considerarea calităţii lor, prevalarea de această calitate fiind mai degrabă un element de natură a agrava caracterul şi aşa suficient de grav al infracţiunilor de corupţie săvârşite de funcţionarii publici, atâta vreme cât aceştia se prevalează chiar de funcţiile avute pentru a săvârşi faptele. Pentru aceste motive Curtea apreciază că nu pot fi reţinute susţinerile apărătorului inculpatului referitoare la practica C.E.D.O. care impune analiza necesităţii măsurii arestării preventive, caracterul deosebit de grav al infracţiunilor de corupţie fiind apreciat ca atare inclusiv de C.E.D.O., care a evidenţiat în multe dintre cauzele sale acest aspect.
Susţinerile apărătorilor inculpatului cu privire la dispoziţiile Convenţiei cu referire la pericolul social pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta nu pot fi reţinute de Curte dat fiind că cercetarea în stare de arest nu poate fi în nici un caz asimilată cu o executare anticipată şi nici nu poate conduce la obligaţia pentru instanţă de a pronunţa o soluţie de condamnare, hotărârea, fie de condamnare fie de achitare, fiind consecinţa analizei vinovăţiei inculpatului pe baza tuturor probelor administrate, fără legătură cu modalitatea în care a fost cercetat inculpatul, în stare de arest preventiv sau în stare de libertate.
A mai reţinut că măsura arestării preventive corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului procesului penal, aşa cum arată şi art. 136 C. proc. pen., reţinând că la acest moment al cercetării judecătoreşti, când s-au administrat în faţa instanţei de judecată o parte din probele încuviinţate, această măsură se impune pentru a nu periclita în continuare buna desfăşurare a procesului penal.
Faţă de aceste considerente, Curtea a menţinut starea de arest preventiv potrivit art. 3002 şi art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., apreciind că faţă de considerentele arătate, reţinând subzistenta motivelor care au determinat luarea măsurii preventive.
În ceea ce priveşte cererea de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea a reţinut următoarele:
În motivarea cererii s-a arătat, în esenţă, că inculpatul îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în disp. art. 1602 alin. (1) si (2) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este mai mică de 18 ani închisoare şi nu există probe din care să rezulte că inculpatul va încerca sa zădărnicească aflarea adevărului dacă ar fi judecat în stare de libertate, că ar putea încerca să influenţeze martori sau experţi, să altereze sau să distrugă mijloace materiale de probă, arătându-se că inculpatul nu are antecedente penale, fiind încadrat în muncă la momentul săvârşirii faptelor pentru care este cercetat, iar în prezent nu mai poate exercita funcţia deţinută anterior şi nu mai poate exista temerea săvârşirii altor infracţiuni.
Asupra admisibilităţii în principiu a cererii, a apreciat că toate considerentele pe care Ie-a dezvoltat în cuprinsul încheierilor anterioare se menţin astfel încât nu mai revine asupra acestora şi va trece la analiza pe fond a cererii.
Referitor la cererea de liberare provizorie sub control judiciar a apreciat că aceasta se analizează prin raportare şi la considerentele referitoare la motivele pentru care instanţa a apreciat că se impune cercetarea în stare de arest preventiv a inculpatului de vreme ce legea permite liberarea provizorie în orice moment şi presupune subzistenţa temeiurilor care au determinat menţinerea stării de arest preventiv.
Deşi apărătorul inculpatului a invocat faptul că nu există probe care să ateste că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului sau să influenţeze martorii sau pe ceilalţi inculpaţi, respectiv că acesta ar încerca să săvârşească alte infracţiuni dat fiind că nu mai exercită funcţia de judecător şi faptul că inculpatul nu are antecedente penale, Curtea apreciază că până la acest moment aceste susţineri nu sunt dovedite.
Astfel, Curtea a apreciat că, prin raportare la natura cauzei şi persoana inculpatului, respectiv reţinând stadiul procesului penal se impune ca inculpatul să fie cercetat în continuare în stare de arest preventiv, dat fiind că cercetarea judecătorească se află la început, au fost audiaţi inculpaţii şi 3 din cei 15 dintre martorii din rechizitoriu, nu au fost administrate alte probe, nu au fost audiaţi restul de 12 dintre martorii din rechizitoriu, nu au fost audiaţi martorii încuviinţaţi pentru toţi inculpaţii, inclusiv pe situaţia de fapt, unii dintre aceşti martori, inclusiv cei încuviinţaţi inculpatului pe situaţia de fapt, având anterior bune relaţii profesionale cu acesta, mulţi dintre ceilalţi martori din cauză sunt foşti colegi ai inculpatului, judecători sau grefieri, persoane aşadar cu care inculpatul a avut cel puţin relaţii profesionale, de care s-a prevalat ulterior, Curtea apreciind că toate aceste împrejurări sunt tot atâtea circumstanţe care să justifice temerea că inculpatul ar putea direct sau colateral să influenţeze cursul procesului.
Referitor la susţinerea că lipsa antecedentelor penale este o dovadă a faptului că inculpatul nu poate săvârşi alte infracţiuni, s-a reţinut că funcţia deţinută anterior de inculpat impunea lipsa antecedentelor penale, fiind aşadar evident că inculpatul nu are antecedente penale, fapt care nu a împiedicat trimiterea sa în judecată pentru acuzaţia de a fi săvârşit infracţiuni.
Aşa fiind, s-a apreciat că cercetarea în stare de arest preventiv corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului procesului penal, aşa cum arată şi art. 136 C. proc. pen., reţinând că la acest moment, această măsură se impune pentru a nu periclita buna desfăşurare a procesului penal.
Împotriva încheierii sus-menţionate, a declarat recurs inculpatul R.D., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Recursul inculpatului nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.
Potrivit C. nostru de proc. pen., similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de luare de mită şi de favorizare a infractorului, pentru care a fost trimis în judecată alături de alţi patru inculpaţi, lăsarea inculpatului R.D. în libertate ar putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului.
Natura infracţiunilor şi modalitatea lor de comitere de către inculpat, în calitate de judecător, relevă o periculozitate infracţională şi o rezonanţă socială, care a creat o stare de pericol pentru încrederea cetăţenilor în actul de justiţie şi cei care sunt desemnaţi să-l înfăptuiască.
Aşa fiind, temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate.
Pe de altă parte, în raport de momentul procesual şi de complexitatea cauzei, dată de natura infracţiunilor de o gravitate sporită, de numărul relativ mare al inculpaţilor, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilităţii măsurii arestării preventive, în accepţiunea C.E.D.O., întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor şi durata procedurilor în faţa instanţei.
Aşa fiind, menţinerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Nici cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu este fondată.
Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul ridicat de pericol social al faptelor pretins săvârşite de inculpat, precum şi de faptul că cercetarea judecătorească este în fază incipientă, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea riscul ca acesta să influenţeze cursul judecăţii în prima instanţă, dat fiind că mulţi dintre martorii care urmează a fi ascultaţi sunt foşti colegi ai inculpatului, menţinerea măsurii preventive impunându-se pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Pe de altă parte, măsura arestării se impune a fi menţinută şi, pe cale de consecinţă, să fie respinsă cererea inculpatului de liberare provizorie sub control judiciar, pentru buna desfăşurare a judecării cauzei în faţa instanţei de fond, dată fiind şi complexitatea cauzei, dată de natura infracţiunilor de o mare gravitate.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat R.D. împotriva încheierii din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosar nr. 11294/2/2009 (2766/2009) să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.D. împotriva încheierii din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosar nr. 11294/2/2009 (2766/2009).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1781/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1790/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
