ICCJ. Decizia nr. 966/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 966/2010
Dosar nr. 5907/3/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 697/F din 2 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-au dispus următoarele:
I. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. au fost achitaţi inculpaţii S.A., P.N.A. şi A.G. pentru infracţiunea prev. de art. 7 alin. (1) rap. la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003.
II. În temeiul art. 13 alin. (1), (2), (3) rap. la art. 2 pct. 2 lit. c) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b), art. 74 alin. ultim şi art. 76 lit. a), art. 80 C. pen. a fost condamnat inculpatul P.N.A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
Conform art. 65 C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b C. pen., pe o durată de 3 ani.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a computat perioada arestării preventive cu începere de la 22 octombrie 2008 la zi.
III. În baza art. 13 alin. (1), (2), (3) rap. la art. 2 pct. 2 lit. c) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 - 76 lit. a) şi art. 80 C. pen. a fost condamnată inculpata S.A., la pedeapsa de 3 ani şi 3 luni închisoare, pentru infracţiunea de trafic de minori.
S-au interzis inculpatei pe timp de 2 ani drepturile prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă complementară.
A fost menţinută starea de arest a inculpatei şi s-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive cu începere de la 22 octombrie 2008 la zi.
IV. În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptei comise de inculpatul G.C., din infracţiunea prev. de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001 în infracţiunea prev. de art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001, şi în baza acestui text de lege, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul G.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori şi la 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive de la 22 octombrie 2008 la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
V. În baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei comise de inculpatul A.G. din infracţiunea prev. de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001, în infracţiunea prev. de art. 329 alin. (1), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 329 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) şi art. 80 C. pen. inculpatul A.G. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare şi la 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Conform art. 81 şi art. 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 4 ani.
Totodată, în baza art. 71 alin. (4) C. pen. s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. şi s-a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive, de la 22 octombrie 2008 la 19 ianuarie 2009.
VI. Sub aspectul laturii civile, în baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., inculpaţii S.A. şi P.N.A. au fost obligaţi în solidar la plata sumei de câte 20.000 RON către părţile civile U.F.L., A.D.D., P.I. şi L.I., cu titlu de daune morale.
Totodată, inculpaţii S.A., P.N.A. şi G.C. au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 20.000 RON reprezentând daune morale către partea civilă C.D.
Conform art. 19 pct. 1 din Legea nr. 678/2001 s-au confiscat de la inculpaţi următoarele sume: 7.000 RON de la P.N.A., 10.000 RON de la S.A. şi 5.000 RON de la G.C., iar în temeiul art. 329 alin. (4) C. pen. s-a confiscat de la inculpatul A.G. suma de 500 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Minorele P.I., C.D., A.D.D., U.F.L. şi L.I. au părăsit domiciliul de la vârste mici, datorită abuzurilor şi indiferenţei părinţilor, intrând în categoria „copii străzii”. Datorită traumelor suferite minorele au adoptat un comportament de izolare, ce a facilitat manipularea şi exploatarea lor.
Pe fondul acestor deficienţe şi a mijloacelor de protecţie, părţile vătămate au fost cu uşurinţă manipulate şi exploatate de către inculpaţii S.A. şi P.N.A. care, la rândul lor, frecventaseră centrele sociale din Bucureşti, făcând parte din aceeaşi categorie cu cea a părţilor vătămate.
Astfel inculpaţii S.A. şi P.N.A. le-au convins pe minore să practice prostituţia, acesta întreţinând relaţii sexuale în autoturismele clienţilor sau în diferite locaţii pentru care plăteau chirie proprietarilor. Una dintre persoanele care a pus la dispoziţia părţilor vătămate minore A.D.D. şi L.I. o astfel de locaţie a fost identificată ca fiind inculpatul A.G. Banii obţinuţi în urma întreţinerii raporturilor sexuale erau remişi inculpatei şi concubinului acesteia P.N.A.
S-a mai reţinut că inculpaţii întreţineau aproape în permanenţă o stare de constrângere psihică, chiar şi atunci când părţile vătămate se aflau în centrul „Sf. Lazăr”, afectarea consimţământului acestora s-a făcut şi prin modalităţi de captare nonagresivă, acestea rezultând din situaţii concrete, prezentate de părţile vătămate.
Referitor la inculpatul G.C. s-a reţinut că în anul 2007 a cunoscut-o pe partea vătămată C.D. şi pe fondul unor deficienţe de natură psihică, minora a fost indusă în eroare de promisiunile inculpatului, mutându-se în domiciliul acestuia până în luna octombrie 2008.
În realitate, scopul urmărit de inculpat a fost acela de a exploata minora, aceasta practicând prostituţia. Cea mai mare parte a banilor obţinuţi în această modalitate erau folosiţi de inculpat pentru obţinerea de droguri şi pentru traiul zilnic.
Cu privire la inculpatul A.G. a rezultat că acesta a înlesnit, în mod repetat, în anul 2008, practicarea prostituţiei de către părţile vătămate A.D.D. şi L.I., punându-le la dispoziţie o cameră din imobilul său, situat în Bucureşti, str. C., sector 1, contra cost, pentru ca minorele să întreţină relaţii sexuale cu diferiţi clienţi.
Situaţia de fapt expusă a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă: declaraţiile părţilor vătămate U.F.L., A.D.D., P.I., C.D., L.I., declaraţiile martorilor A.A.M., M.A., C.R.O., P.L., C.E., procesele-verbale de recunoaştere din grup ale inculpaţilor de către părţile vătămate, comunicarea Centrului „Sf. Lazăr” din cadrul Organizaţiei Umanitare „C.”, raportul psihologic întocmit de psihologul din cadrul Centrului „R.O.”, procesele-verbale de supraveghere operativă a zonei unde locuia inculpatul G.C., probe coroborate cu declaraţiile inculpaţilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia penală nr. 260/A din 15 decembrie 2009, a admis apelurile declarate de inculpaţii P.N.A., S.A., G.C. şi A.G., a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi rejudecând i-a obligat în solidar pe inculpaţii S.A. şi P.N.A. la plata sumei de 13.333,33 RON către partea civilă C.D., cu titlu de daune morale.
Totodată, a constatat integral acoperit prejudiciul cauzat părţii civile C.D. de către inculpatul G.C., prin plata sumei de 6.666,67 RON cu titlu de daune morale.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
Prin aceeaşi decizie s-a luat act de retragerea apelului declarat de inculpatul A.G.
A fost menţinută starea de arest a inculpaţilor S.A., P.N.A. şi G.C. şi s-a dedus prevenţia pentru fiecare dintre aceştia de la 22 octombrie 2008 la zi.
Împotriva acestei decizii inculpaţii P.N.A., G.C. şi S.A. au declarat recurs, aceştia invocând motivele de casare prev. de art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen., învederând că în cauză s-a comis o eroare gravă de fapt, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri greşite de condamnare. În subsidiar, inculpaţii au susţinut că pedepsele aplicate nu au fost bine individualizate, impunându-se reducerea acestora.
Inculpatul G.C. a invocat drept motive de casare disp. art. 3859 alin. (1) pct. 10, 14 şi 17 C. proc. pen.
Recursurile nu sunt fondate.
Instanţa de fond a stabilit o corectă situaţie de fapt, în concordanţă cu probele administrate, şi a încadrat corespunzător din punct de vedere juridic faptele comise de inculpaţi în textele de lege mai sus menţionate.
Într-adevăr, fapta inculpaţilor S.A. şi P.A., constând în aceea că în perioada 2004 - octombrie 2008, respectiv 2006 - octombrie 2008, au racolat pe minorele P.I., C.D., A.D.D., U.F.L. şi L.I., exploatându-le prin constrângere, precum şi prin modalităţi de cooptare nonagresivă, profitând de imposibilitatea de a se apăra, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de minori în formă continuată, prev. de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Primul motiv de recurs invocat de cei doi recurenţi, comiterea unei erori grave de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, nu este fondat.
Art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 186 din Legea nr. 356/2006, prevede că o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Rezultă din examinarea textului citat că acest motiv de recurs se referă la o eroare de fapt, aceasta trebuie să fie gravă şi să fi fost comisă de instanţa de fond.
Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei adoptate.
Aşadar, prin „eroare” de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unor împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul.
În ce priveşte cerinţa ca eroarea să fie „gravă” trebuie să se înţeleagă că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influenţat soluţia procesului.
În speţă, aceste cerinţe impuse de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. nu sunt întrunite, instanţa de fond, în urma analizei critice a tuturor probelor administrate în faza de urmărire penală şi în cea de cercetare judecătorească, a reţinut o situaţie de fapt în concordanţă cu probele administrate.
Prima instanţă s-a conformat dispoziţiilor art. 62 C. proc. pen., care prevăd că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească pricina, sub toate aspectele, prin probe.
Pe de altă parte, instanţa de fond şi cea de apel, au avut în vedere şi dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., care prevăd că probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe fiind făcută în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
În cauză, date fiind împrejurările în care s-a comis infracţiunea, situaţia de fapt a fost stabilită în principal pe baza declaraţiilor părţilor vătămate, a martorilor S.M.I., A.A.M., M.A., C.E. şi C.R.O., a proceselor-verbale de recunoaştere din planşe foto ale inculpaţilor, precum şi a raportului întocmit de asistentul social din cadrul centrului de minori „Sf. Lazăr”. Din acest raport rezultă, printre altele, că minorele au relatat asistentului social modul în care erau exploatate, presiunile psihice la care erau supuse de către inculpata S.A. (minorele speriate de violenţele inculpatei s-au refugiat în biroul asistentului social, până când inculpata a plecat, iar partea vătămată A.D.D. a fost internată la Institutul de Boli Infecţioase „Prof. Dr. Matei Balş” cu plăgi muşcate, suprainfectate produse de un câine pe când încerca să intre cu un client în curtea imobilului inculpatului A.).
Ca atare, declaraţiile părţilor vătămate minore fiind concordante în privinţa aspectelor relevante, decisive care îi incriminează pe inculpaţi, cu declaraţiile martorilor audiaţi şi se coroborează cu raportul întocmit de asistentul social, nu se poate reţine existenţa unei erori grave de fapt, în sensul art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În consecinţă, primul motiv de recurs invocat de inculpaţii S.A. şi P.N.A. nu este fondat.
Recursul formulat de inculpatul G.C., ce vizează cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10 şi 17 C. proc. pen., este de asemenea, nefondat.
Potrivit art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., o hotărâre judecătorească este supusă casării dacă „instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate sau asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului”.
Acest motiv de recurs presupune ca instanţa fie a ignorat o atare cerere, fie a respins-o fără o motivare a cauzei respingerii.
În ambele situaţii se cere ca omisiunea instanţei să fie de natură să influenţeze soluţia procesului, în sensul că în loc de condamnare, prin evaluarea probei ignorate să se fi putut ajunge la achitare sau la încetarea procesului penal, la aplicarea unei alte pedepse; în orice caz soluţia posibilă trebuie să fi fost esenţial diferită de cea atacată cu recurs.
În speţă aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 9 aprilie 2009, inculpatului G.C. i s-au admis toate probele solicitate. Ulterior, alte cereri formulate de inculpat nu au fost solicitate (a se vedea încheierile din 7 mai 2009 şi din 4 iunie 2009) astfel că în mod corect instanţa de fond a soluţionat cauza la data de 2 iulie 2009, pe baza probelor administrate nemijlocit şi a celor aflate în dosarul de urmărire penală.
Este adevărat că la data de 4 iunie 2009, prima instanţă a renunţat la audierea martorilor P.L. şi C.E. pentru imposibilitatea audierii acestora, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen., însă martora C.E. a fost audiată la 2 iulie 2009.
Neaudierea nemijlocită a unui martor nu conduce la concluzia că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la o probă administrată, de natură să garanteze dreptul inculpatului şi să influenţeze soluţia procesului, cu atât mai mult cu cât în apel inculpatul nu a criticat hotărârea primei instanţe sub acest aspect, iar alte cereri nu a formulat.
Referitor la încadrarea juridică a faptei, Înalta Curte constată că fapta inculpatului G.C. de a o racola prin înşelăciune şi de a o exploata pe minora C.D. prin obligarea acesteia la practicarea prostituţiei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de minori prev. de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, aşa cum bine au reţinut instanţa de fond şi cea de apel.
Aşa cum rezultă din declaraţia părţii vătămate C.D., inculpatul a cunoscut-o pe minoră în zona Gării de Nord, a reuşit să o amăgească, spunându-i că-i place de ea, a convins-o să-l însoţească la el acasă şi după prima noapte (când minorei nu i-a cerut nimic) i-a cerut pe un ton imperativ „să îi arate ce poate”, adică să se prostitueze.
În continuare, inculpatul o trimitea pe partea vătămată în fiecare zi să se prostitueze şi toţi banii câştigaţi erau luaţi de inculpat, cheltuindu-i pe droguri. Partea vătămată a mai arătat că a încercat de câteva ori să fugă dar a fost prinsă de inculpat, readusă în domiciliul său.
Declaraţia părţii vătămate C.D. se coroborează cu declaraţia martorelor C.R.O. şi M.A. şi cu procesele-verbale întocmite de organele de poliţie cu ocazia supravegherii operative în zilele de 17, 18 şi 21 octombrie 2008.
Prin urmare, fapta inculpatului de a induce în eroare pe partea vătămată minoră C.D., determinând-o să locuiască la el, în scopul exploatării acesteia întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care prima instanţă le-a condamnat, şi nu ale infracţiunii prev. de art. 198 C. pen., aşa cum a solicitat inculpatul prin al doilea motiv de recurs.
Cu privire la individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor recurenţi, aspect sub care hotărârile pronunţate au fost criticate, Înalta Curte constată că, în speţă, au fost avute în vedere toate criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa de fond valorificând atât elementele de circumstanţiere ale celor trei inculpaţi (mediul social precar în care au fost crescuţi şi educaţi, toţi foşti copii ai străzii, unii consumatori de droguri) cât şi circumstanţele judiciare, în condiţiile art. 74 alin. (2) C. pen., cu consecinţa reducerii cu mult sub minimul special al pedepselor prevăzute de textul de lege în baza căruia au fost condamnaţi (pedeapsă cuprinsă între 10 şi 20 de ani).
O reducere şi mai mare a acestor pedepse, aşa cum s-a solicitat şi în recurs, nu este justificată în cauză, întrucât trebuie să se aibă în vedere şi celelalte criterii de individualizare prevăzute de lege, şi în special gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptelor comise aşa cum a fost conturat de împrejurările şi modalităţile concrete de săvârşire a infracţiunilor, precum şi urmările produse (afectarea psihică a minorelor, iar în cazul părţii vătămate L.I. s-a reţinut că a fost obligată să se prostitueze deşi era însărcinată, aspect cunoscut de inculpaţi, şi care a determinat o naştere prematură).
Ca atare, pedepsele aplicate, în cuantumul stabilit şi în modalitatea aleasă, au fost corect proporţionalizate, îndeplinesc rolul coercitiv şi preventiv educativ al sancţiunii, motiv pentru care recursurile declarate şi sub acest aspect nu sunt fondate.
În raport de considerentele expuse, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.
Se va computa perioada arestării preventive cu începere de la data de 20 octombrie 2008 la zi, pentru toţi inculpaţii recurenţi.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii vor fi obligaţi la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.N.A., G.C. şi S.A. împotriva Deciziei penale nr. 260/A din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Deduce din pedepsele aplicate, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 22 octombrie 2008 la 15 martie 2010, pentru toţi inculpaţii.
Obligă recurenţii inculpaţi P.N.A. şi S.A. la plata sumei de câte 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, iar pe recurentul inculpat G.C. la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 603/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 615/2010. Penal → |
|---|
