ICCJ. Decizia nr. 1101/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1101/2011

Dosar nr. 22107/3/2010

Şedinţa publică din 21 martie 2011

Deliberând asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 2001/R din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca inadmisibilă cererea petentei av. N.C. de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin această decizie a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale a recurentei petente N.C., dar şi, ca nefondat, recursul declarat de petentă împotriva sentinţei penale nr. 546 din 30 iunie 1010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 22107/3/2010. Recurenta petentă a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat. Dispoziţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a fost prevăzută cu calea de atac a recursului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel –constituită în instanţă de recurs - a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 546 din 30 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. 22107/3/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta N.C. împotriva rezoluţiei nr. 981/P/2009 din 22 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, menţinând rezoluţia atacată, cu obligarea petentei la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 04 mai 2010 petenta N.C. a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 981/P/2009 din 22 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prin care s-a dispus în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale în cauza având ca obiect săvârşirea de către autori necunoscuţi a infracţiunii prev. de art. 302¹, art. 208, art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5), art. 215¹, art. 214 şi art. 290 C. pen. şi a solicitat în temeiul art. 278¹ alin. (8) lit. b) C. proc. pen., admiterea acesteia şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale.

Prin Ordonanţa din 17 februarie 2010 dată în dosarul nr. 981/P/2009 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauza având ca obiect săvârşirea de către autori necunoscuţi a infracţiunilor de deturnare de fonduri, prev. de art. 302¹ C. pen., furt, prev. de art. 208 C. pen., înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., delapidare, prev. de art. 215¹ C. pen., gestiune frauduloasă, prev. de art. 214 C. pen. şi fals, prev. de art. 290 C. pen., reclamate de av. C.N., apărător ales al inculpatului V.C.G., întrucât faptele sesizate nu există.

Astfel, prin rechizitoriul nr. 3711/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului N.P., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, faptă prev. de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e), g) şi alin. (4) C. pen., precum şi a inculpaţilor V.C.G. şi P.A.R., pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat, prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e), g) şi alin. (4) C. pen.

În fapt, s-a reţinut că, în noaptea de 4/5 iulie 2004, inculpatul N.P., conducător auto la SC I.CV.P.I.S. SRL, cu ajutorul inculpatului V.C.G. şi P.A.R., au sustras din autospeciala de transport valori, cu nr. de condusă de inc. N.P., suma de 88,5 miliarde lei (în monedă veche), 33.396 dolari americani şi 525 Euro, sume care proveneau din colectările efectuate, în noaptea respectivă, de la sucursalele societăţii I.CV.P.I.S. SRL din oraşele Galaţi, Constanţa şi Ploieşti.

În cursul urmăririi penale valoarea prejudiciului a fost stabilită prin coroborarea proceselor-verbale de predare-primire întocmite între dispecerii SC I.CV.P.I.S. SRL, din localităţile Galaţi, Constanţa şi Ploieşti, în noaptea de 4/5 iulie 2004, pe de o parte şi şeful de echipaj al autospecialei, martorul V.R.D., pe de altă parte, referitoare la sumele de bani ce urmau a fi transportate de acel echipaj la Bucureşti, cu adresele de prejudiciu comunicate de către SC I.CV.P.I.S. SRL şi SC A.B.N.A.B. SA, precum şi cu declaraţiile inculpatului N.P. şi ale martorilor C.M., S.C., B.C. şi V.D.R.

Între SC I.CV.P.I.S. SRL şi SC A.B.N.A.B. SA, la 16 decembrie 1999, se încheiase un contract în baza căruia prima societate se obliga să execute servicii de colectare, transport şi depozitare în spaţii special amenajate a valorilor preluate de la SC A.B.N.A.B. SA, sau de la clienţii acesteia din Bucureşti ori din alte localităţi.

Întrucât prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii nu a fost recuperat în totalitate, partea vătămată SC I.CV.P.I.S. SRL s-a constituit parte civilă cu suma de 8.924.040.000 lei (vechea monedă), 29.803 dolari americani şi 5 Euro.

Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa nr. 103, din 26 ianuarie 2006, i-a condamnat pe inculpaţi la diferite pedepse, pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute prin rechizitoriu, iar sub aspectul laturii civile, a admis în parte acţiunea civilă a SC I.CV.P.I.S. SRL şi i-a obligat pe inculpaţi, în solidar, la plata sumei de 8.924.040.000 lei, 28.803 dolari americani şi 5 Euro.

Sub aspectul laturii civile, tribunalul a considerat că argumentele invocate de inculpaţi în susţinerea inexactităţii cuantumului prejudiciului sunt neîntemeiate şi lipsite de suport faptic în probatoriul administrat, motiv pentru care au fost înlăturate.

Cuantumul prejudiciului a fost stabilit prin coroborarea adresei nr. 2098 din 09 iulie 2004 a SC A.B.N.A.B. SA, a proceselor - verbale de predare-primire întocmite în noaptea de 4/5 iulie 2004, a declaraţiilor martorilor V.D., S.C., C.M. şi B.C. şi a declaraţiilor inculpatului N.P., la care s-au adăugat înscrisurile comunicate de SC A.B.N.A.B. SA, provenind de la flecare dintre cele trei sucursale, şi care, în opinia tribunalului, au făcut dovada deplină a intrării sumelor menţionate în patrimoniul băncii, anterior datei de 04 iulie 2004.

În acest context, conform disp. art. 116 C. proc. pen., tribunalul a apreciat ca inutilă efectuarea unei expertize contabile, probă solicitată de inculpatul V.C.G., întrucât a considerat că pentru lămurirea tuturor aspectelor referitoare la cuantumul prejudiciului nu sunt necesare cunoştinţele unui expert.

De asemenea, tribunalul a reţinut că anumite înscrisuri bancare privind sumele de bani colectate de la cele trei sucursale, în care data şi ora menţionate sunt ulterioare săvârşirii faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, nu relevă faptul că predarea acelor sume s-a realizat la data şi ora menţionate în înscris, cum eronat au susţinut inculpaţii, ci semnifică doar data şi ora emiterii respectivului înscris.

Inculpaţii au atacat cu apel hotărârea tribunalului iar prin Decizia penală nr. 497/A, din 20 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi.

Apelul declarat de inculpatul V.C.G. privea motive de nelegalitate şi netemeinicie, printre cele de netemeinicie aflându-se şi soluţionarea greşită a laturii civile, prin nestabilirea existenţei şi întinderii prejudiciului.

Pentru a respinge apelul inculpatului sub aspectul laturii civile, Curtea a reţinut că instanţa de fond în mod corect a avut în vedere ansamblul înscrisurilor depuse la dosar, care au făcut dovada prejudiciului total produs şi a celui acoperit (parţial), ca urmare a descoperirii de către organele de urmărire penală a unora din sumele sustrase.

Inculpaţii au atacat cu recurs Decizia curţii şi prin Decizia nr. 336 din 22 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursurile inculpaţilor şi al părţii civile, a casat cele două hotărâri anterioare şi a trimis cauza, spre rejudecare, la instanţa de fond.

În esenţă, Instanţa Supremă a considerat că respingerea de către instanţe a probelor solicitate de părţi, mai ales de către inculpaţi, deşi acestea erau concludente şi utile, aprecierea incompletă a probelor administrate în dosar, atât în faza de urmărire cât şi în faza de judecată, conduce la îndoială cu privire la împrejurările comiterii faptei, la întinderea prejudiciului şi a corectitudinii încadrării juridice.

Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a hotărât ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra tuturor probelor solicitate de inculpaţi, să stabilească obiectivele expertizelor judiciare solicitate, pentru stabilirea existenţei şi a întinderii prejudiciului, să procedeze la efectuarea unui experiment judiciar cu privire la cantitatea de bani ce putea fi transportată cu autospeciala cu nr. de înmatriculare şi să verifice aspectele reclamate de inculpatul V.C.G.

În aceste împrejurări, în zilele de 13 septembrie 2006 şi 18 septembrie 2006, N.C., apărător ales al inculpatul V.C.G., a adresat Preşedintelui României şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie, denunţuri împotriva lucrătorilor de poliţie şi magistraţilor, procurori şi judecători, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, prin care susţinea că aceştia au săvârşit infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu infracţiuni asimilate acestora. Denunţurile mai priveau şi săvârşirea de către persoane necunoscute, angajate ale SC I.CV.P.I.S. SRL şi SC A.B.A.M.B. SA, a infracţiunilor de deturnare de fonduri, furt, înşelăciune, delapidare sau gestiune frauduloasă şi a unor infracţiuni de fals, precum şi săvârşirea de către angajaţi ai Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi ai SC I.CV.P.I.S. SRL a infracţiunilor de dare de mită, luare de mită, luare de mită şi primire de foloase necuvenite.

Faptele pentru care au fost formulate denunţurile au fost înfăţişate astfel: neridicarea de către lucrătorii de poliţie a unor documente, cu ocazia cercetării la faţa locului efectuate asupra autoutilitarei de transport valori; restituirea sumelor de bani, descoperite după sustragere, către SC I.CV.P.I.S. SRL, în loc de confiscarea lor, întrucât potrivit susţinerii apărării, această societate efectua activitatea de transport de valori fără respectarea dispoziţiilor legale.

Această faptă a fost imputată lucrătorilor de poliţie şi procurorului care a supravegheat cercetarea penală, precum şi superiorilor acestora, susţinându-se că între ei a existat o înţelegere în acest sens; neparticiparea procurorului la percheziţiile domiciliare; nestabilirea prejudiciului real şi a modului în care sumele de bani au fost duse, după sustragere, în imobile; respingerea în faza de judecată a unor cereri de probatorii destinate aflării prejudiciului real şi reţinerea greşită a situaţiei de fapt.

Scopul săvârşirii tuturor acestor fapte, în susţinerea autoarei memoriilor, a fost acela de a vătăma drepturile inculpaţilor şi ale statului român.

În urma memoriului adresat Direcţiei Naţionale Anticorupţie, s-a format dosarul penal nr. 189/P/2006 al Secţiei de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie.

Denunţul adresat Preşedintelui României a fost transmis Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrându-se dosarul penal nr. 347/P/2007, al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică.

Prin ordonanţa din 30 martie 2007, Secţia de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 246, art. 247,art. 248 şi art. 248¹ C. pen. În acest fel s-a înregistrat dosarul nr.75/P/2007 al Secţiei de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie.

Prin ordonanţa din 28 mai 2007, Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a dispus conexarea dosarului nr. 75/P/2007 la dosarul nr. 189/P/2006.

Prin ordonanţa din 31 mai 2007, Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de G.L., S.C., M.I., P.M., S.C., T.I.Ş., B.N., T.C., N.D., I.M., C.V., C.S.E., D.N. şi V.F.M., sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 17 lit. a) şi d din Legea nr. 78/2000, cu referire la infr. prev. de art. 248 – 248¹ C. pen., considerând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.

S-a stabilit că nu există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de corupţie sau asimilată infracţiunilor de corupţie de către persoanele menţionate mai sus.

Prin aceeaşi ordonanţă s-a mai dispus şi disjungerea cauzei şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea continuării cercetărilor sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) ş.a.

Din actele premergătoare efectuate a rezultat, contrar celor susţinute de N.C., că urmărirea penală şi judecarea cauzei privind pe inculpatul N.P., V.C.G. şi P.A.R., s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, cu ocazia cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală a ridicat obiectele sau mijloacele materiale de probă pe care le-a considerat necesare realizării scopului prevăzut de art. 129 C. proc. pen.

Faptul că la cercetarea la faţa locului efectuată asupra autoutilitarei nu au fost ridicate unele obiecte, nu înseamnă săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, ci doar că organul de urmărire penală a apreciat că ridicarea respectivelor obiecte nu serveşte scopurilor prev. de art. 129 C. proc. pen.

Actul de apreciere al organului de urmărire penală, într-un sens sau în altul, întemeiat pe o dispoziţie legală, nu poate întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni.

În privinţa restituirii sumelor de bani către SC I.CV.P.I.S. SRL şi în acest caz s-a procedat legal, având în vedere că societatea este persoana care a suferit o vătămare materială prin faptele inculpaţilor, făcându-se aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 24 C. proc. pen.

Referitor la participarea procurorului la percheziţii, s-a arătat că aceasta se impune doar atunci când procurorul efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, ceea ce pentru infracţiunea de furt, comisă de inculpaţi, nu a fost cazul.

Împrejurarea că din probele administrate nu s-au putut stabili exact şi integral acţiunile tuturor persoanelor implicate în comiterea faptelor, nu înseamnă săvârşirea unei infracţiuni de serviciu, aşa cum a susţinut N.C., ci imposibilitatea de a dovedi prin probe întreaga situaţie de fapt, aşa cum se întâlneşte în practică, având în vedere că, în mod obiectiv, din motive ţinând de felul în care a fost comisă fapta, de existenţa sau inexistenţa martorilor, de împrejurările reţinute de aceştia, de calitatea mijloacelor materiale de probă, de concluziile probelor cu caracter ştiinţific, etc. procesul de administrare a probelor nu poate duce întotdeauna la stabilirea activităţii tuturor persoanelor implicate în comiterea unei infracţiuni, în fiecare moment, anterior sau ulterior consumării ei.

Sub aspectul modului în care a fost stabilit prejudiciul comis prin infracţiune, atât în faza de urmărire penală, cât şi la judecata în fond şi în apel, au fost indicate şi comentate pe larg probele pe baza cărora s-a calculat întinderea prejudiciului, procedându-se conform disp. art. 63 C. proc. pen., privitor la probe şi la aprecierea lor.

Contestarea felului în care se apreciază probele şi susţinerea unui punct de vedere contrar cu cel al magistratului care a făcut aprecierea, constituie apărări de fond care se valorifică în baza procedurilor care reglementează urmărire penală sau judecata.

În nici un caz, aşa cum s-a mai arătat, procesul de apreciere a probelor, întemeiat pe dispoziţiile legale, nu poate constitui o infracţiune de serviciu.

În sfârşit, respingerea unor probe care au fost solicitate pentru stabilirea întinderii prejudiciului sau a unor elemente ale situaţiei de fapt, s-a făcut tot cu respectarea dispoziţiilor legale - art. 67 C. proc. pen. administrarea acestora nefiind considerată concludentă şi utilă.

În realitate, actele imputate lucrătorilor de poliţie şi magistraţilor sunt de fapt apărări de fond ale inculpatului V.C.G.

Aceste apărări însă nu se valorifică prin formularea unui denunţ penal, ci, aşa cum am mai precizat, în cadrul procedurilor prevăzute pentru desfăşurarea urmăririi penale sau a judecăţii cauzei respective.

Faţă de cele de mai sus, a rezultat că faptele imputate lucrătorilor de poliţie şi magistraţilor, care ar fi intenţionat în acest fel să aducă o vătămare drepturilor inculpaţilor şi statului român, nu există, motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia sub aspectul infracţiunilor sesizate, conform ordonanţei 902/P/2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi Criminalistică.

Referitor la posibilele infracţiuni săvârşite de angajaţii SC I.CV.P.I.S. SRL şi SC A.B.N.A.B. SA, prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, având în vedere că judecarea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., una dintre infracţiunile invocate în denunţ, revine Tribunalului Bucureşti.

Infracţiunea de înşelăciune a fost calificată astfel încât prejudiciul comis prin săvârşirea infracţiunilor precizate în denunţ a fost apreciat ca fiind în sumă de 79.477.840.000 rol.

De astfel, chiar prin rechizitoriul nr.3711/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la SC I.CV.P.I.S. SRL, în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), dosar care a fost înregistrat la aceeaşi unitate de parchet sub nr. 6586/P/2004, fiind apoi declinat în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, spre competentă cercetare şi soluţionare, potrivit competenţei materiale şi teritoriale.

Astfel, Tribunalul a reţinut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă săvârşirea de către persoane necunoscute, angajaţi ai SC I.CV.P.I.S. SRL şi SC A.B.N.A.B. SA, a infracţiunilor de deturnare de fonduri, furt, înşelăciune, delapidare sau gestiune frauduloasă şi precum şi a unor infracţiuni de fals, fapte care, în denunţul formulat, nu sunt descrise, organele de urmărire penală neluând la cunoştinţă în ce constau acţiunile sau inacţiunile incriminate, consecinţele juridice pe care acestea le-au produs, ori legătura de cauzalitate dintre posibilele fapte penale sesizate şi prejudiciile invocate.

Cu toate acestea, din cuprinsul actului de sesizare, s-a reţinut că angajaţilor SC I.CV.P.I.S. SRL şi SC A.B.N.A.B. SA, li se impută, generic efectuarea de activităţi care, în opinia apărătorului inculpatului V.C.G., constituie infracţiunile de spălare a banilor şi deturnare de fonduri, activităţi care, în aceeaşi opinie, se desfăşoară cu îngăduinţa organelor de poliţie din cadrul D.G.P.M.B.

Referitor la infracţiunea de fals, aceasta ar consta în faptul că, profitând de împrejurarea că organele de poliţie nu au ridicat toate procesele verbale de predare-primire, angajaţii SC I.CV.P.I.S. SRL ar fi avut posibilitatea de a modifica aceste înscrisuri, cu scopul de a dovedi în faţa instanţei un prejudiciu mai mare decât cel real.

Împrejurările legate de faptul că SC I.CV.P.I.S. SRL desfăşura activităţi care nu erau autorizate, ca urmare a expirării unora dintre autorizaţiile emise, că nu respecta măsurile de securitate, că transporturile de valori nu erau monitorizate de poliţie ori jandarmerie, etc, fac obiectul cercetării în dosarul penal înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

Faţă de celelalte susţineri ale petentei, s-a apreciat că nu se impune administrarea de noi probe în prezenta cauză, referitor la prejudiciul produs prin faptele deja sesizate instanţei penale, cu atât mai mult cu cât aceste cereri privesc administrarea unor probe într-un proces penal aflat deja pe rolul instanţei, acesteia revenindu-i competenţa administrării probatoriului în cauza respectivă.

Pe de altă parte, în niciuna dintre cauzele formate ca urmare a denunţului, materialul probator administrat nu a relevat existenţa unor indicii privind săvârşirea infracţiunilor de deturnare de fonduri, furt, înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, delapidare, gestiune frauduloasă ori fals, fapt în raport de care s-a constatat că reclamaţia este neîntemeiată.

Totodată, s-a precizat faptul că elementele materiale ale faptelor penale aduse la cunoştinţa organelor de urmărire penală nu sunt relevate nici măcar în cuprinsul actului de sesizare: nu există o activitate de schimbare a destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, aparţinând unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.; o acţiune de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia; o acţiune de inducere sau menţinere în eroare a inculpaţilor din dosarul 3711/P/2004; pe când acţiunile de pricinuire de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia sau de însuşire, folosire sau traficare, de către un funcţionar, în de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se referă, în realitate, la activităţile desfăşurate de inculpaţii cercetaţi în dosarul 3711/P/2004, activităţi care, eventual au primit o altă încadrare juridică, în raport de starea de fapt reţinută prin rechizitoriu.

De asemenea, s-a reţinut că pentru existenţa infracţiunii de spălare a banilor trebuie constatată existenţa unei infracţiuni premisă, din care să provină banii a căror ascundere sau disimulare a adevăratei naturi a provenienţei se reclamă.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 278¹ alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petenta N.C.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs petenta N.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs petenta a invocat cazurile de casare prev.de art. 385⁹ pct. 9 şi 10 C. proc. pen.

Recurenta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde în concret motivele pe care se întemeiază soluţia primei instanţe de respingere a plângerii şi nu răspunde niciuneia dintre criticile formulate de petentă prin aceasta, fiind astfel nesocotite disp. art. 356 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., instanţa de fond având obligaţia legală să analizeze probele în concret şi motivat. Petenta a mai precizat că sunt extrem de sumare, considerentele sentinţei atacate au fost copiate după ordonanţa parchetului şi fac referire la un alt dosar, nerăspunzând la niciuna dintre criticile formulate de petentă prin plângerea adresată instanţei, insuficienta motivare sau lipsa acesteia fiind deseori sancţionată de C. E.D.O. Mai mult – a arătat recurenta petentă – prima instanţă a omis să verifice şi să lectureze dosarul nr. 981/P/2009 care a fost depus în instanţă la data de 23 iunie 2010 (adresa aflată la fila 50 dosar fond). În raport de conţinutul dosarului nr. 981/P/2009, înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la data de 02 aprilie 2009 (fila 6 d.u.p.), recurenta a precizat că acesta a rămas în nelucrare pe o perioadă de 10 luni, neefectuându-se niciun act de cercetare şi nefiind trimis la poliţie pentru efectuare de cercetări.

Referitor la aprecierea recurentei că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturilor lor şi să influenţeze soluţia procesului, petenta a precizat că nepronunţarea asupra unui drept ori probă administrată, care se referă la o facultate acordată de lege părţilor sau care poate avea influenţă asupra soluţionării cauzei, reprezintă practic, o nepronunţare asupra unor cereri esenţiale, de natură să influenţeze asupra soluţionării procesului.

La dosarul cauzei au fost depuse, atât prin poştă cât şi prin fax, în fotocopie, mai multe înscrisuri (filele 30-45) prin care recurenta petentă a înţeles să facă dovada calităţii necesare pentru a putea formula plângere potrivit art. 278¹ alin. (1) C. proc. pen., respectiv a interesului său legitim.

La termenul de judecată din 05 octombrie 2010 petenta recurentă a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278¹ alin. (7) şi (10) C. proc. pen. arătând că acestea contravin prevederilor art.1 alin. (3), (4), (5), art. 11 alin. (1), (2), art. 15, art. 16 alin. (1), (2), art. 21 alin. (1), (2), (3), art. 24, art. 30 alin. (2), art. 52 alin. (3), art. 53, art. 73 alin. (1) şi (3), art. 124, art. 126 alin. (2), (5) şi art. 148 alin. (2), (4) din Constituţia României, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale.

Prin încheierea de şedinţă din 06 octombrie 2010, dată în dosarul nr. 22107/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta petentă.

Această încheiere a fost atacată cu recurs de petenta N.C. la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care prin Decizia penală nr. 3779 din 26 octombrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 8494/1/2010 a fost admis, a fost casată încheierea atacată, s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi s-a dispus sesizarea acesteia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278¹ alin. (7) şi (10) C. proc. pen.

La termenul de judecată din 16 noiembrie 2010, petenta recurentă a invocat o nouă excepţie de neconstituţionalitate vizând disp. art. 228 alin. (4) şi (6) C. proc. pen. arătând că acestea contravin disp. art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 şi art. 126 din Constituţia României. Prin încheierea pronunţată la data de 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, constatând că sunt întrunite condiţiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, a admis cererea petentei de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus sesizarea acesteia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată.

La termenul de judecată din 14 decembrie 2010 petenta recurentă a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278 alin. (3) C. proc. pen., apreciind că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale în măsura în care Parchetul nu comunică copie de pe ordonanţă sau rezoluţie, persoanelor interesate ci doar o adresă altor persoane, care nu au niciun interes legitim în a primi asemenea adresă.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu cauza, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Curtea a reţinut următoarele:

Astfel, din actele şi lucrările dosarului a rezultat că la datele de 13 septembrie 2006 şi 18 septembrie 2006, N.C., apărător ales al inculpatul V.C.G., a formulat denunţuri împotriva lucrătorilor de poliţie şi magistraţilor, procurori şi judecători, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, prin care susţinea că aceştia au săvârşit infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu infracţiuni asimilate acestora. Denunţurile mai priveau şi săvârşirea de către persoane necunoscute, angajate ale SC I.CV.P.I.S. SRL şi SC A.B.N.A. B. SA, a infracţiunilor de deturnare de fonduri, furt, înşelăciune, delapidare sau gestiune frauduloasă şi a unor infracţiuni de fals, precum şi săvârşirea de către angajaţi ai Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi ai SC I.CV.P.I.S. SRL a infracţiunilor de dare de mită, luare de mită, luare de mită şi primire de foloase necuvenite.

Faptele sesizate de către petentă au fost cercetate de către Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie în dosarul nr. 75/P/2007, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246, art. 247, art. 248 şi art. 248¹ C. pen.

Astfel, prin ordonanţa din 31 mai 2007, Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de G.L., S.C., M.I., P.M., S.C., T.I.Ş., B.N., T.C., N.D., I.M., C.V., C.S.E., D.N. şi V.F.M., sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 17 lit. a) şi d) din Legea nr. 78/2000, cu referire la infr. prev. de art. 248 – 248¹ C. pen., considerând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.

Prin aceeaşi ordonanţă s-a mai dispus şi disjungerea cauzei şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea continuării cercetărilor sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 302¹ C. pen., art. 208 – 209 C. pen., art. 215 alin. (5) C. pen., art. 215¹ C. pen. şi art. 214 C. pen.

Curtea, a constatat că, potrivit art. 275 C. proc. pen., (text general în ceea ce priveşte posibilitatea atacării actelor efectuate de către organele de urmărire penală), orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

De asemenea, dispoziţiile art. 278¹ alin. (1) C. proc. pen., care reglementează posibilitatea atacării soluţiilor de netrimitere în judecată date de către procurori, se referă la persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate.

Rezultă, aşadar că pot formula plângere împotriva actelor şi măsurilor dispuse de către procuror numai o persoană vătămată prin infracţiunea sesizată sau ale cărei interese legitime au fost vătămate. Aşa cum s-a reţinut mai sus, petenta din prezenta cauză, fiind apărător ales apărător ales al inculpatul V.C.G. (într-o altă cauză), a formulat denunţurile, iar apoi plângerea ce formează obiectul dosarului de faţă.

Faţă de această situaţie, Curtea a constatat că petenta nu îndeplinea una dintre condiţiile de fond pentru a exercita plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată a procurorului, nefiind o persoană interesată, în înţelesul dispoziţiilor art. 275 şi art. 278¹ C. proc. pen., citate mai sus, interesul trebuind să fie unul personal.

Astfel că, în mod corect prima instanţă a respins plângerea formulată de aceasta ca nefondată, chiar dacă pentru alte motive, considerentele pentru pronunţarea acestei soluţii trebuind să fie cele arătate mai sus. Având în vedere că soluţia pe fond este aceeaşi, Curtea a apreciat că nu se impune casarea sentinţei, fiind suficientă substituirea motivării.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţi procesuale a recurentei, deşi ar fi fost firesc să fie analizată cu prioritate, Curtea a evaluat-o în această parte a hotărâri, întrucât cele reţinute mai sus sunt relevante şi pentru soluţionarea excepţiei.

Legat de această chestiune, Curtea a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale a recurentei este nefondată, întrucât petenta a figurat ca parte în cauza soluţionată în fond de către Tribunalul Bucureşti, secţia I penală. Or, potrivit dispoziţiilor art. 385² rap. la art. 362 C. proc. pen., recurs pot declara, pe lângă procuror şi alte persoane interesate, părţile. Cum petenta este parte în dosarul de fond, în mod firesc aceasta avea şi calitate procesuală de a formula recurs.

Faţă de acestea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a recurentei petente N.C.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionale invocată de către petentă, Curtea a constatat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Textele citate stabilesc condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, printre acestea aflându-se şi cea privitoare la legătura dispoziţiei legale invocate cu soluţionarea cauzei. Legătura nu trebuie să fie doar una formală, ci aceasta trebuie să fie dispoziţia pe care se întemeiază dreptul (interesul legitim) invocat.

În speţă, deşi textul invocat de către petentă [art. 278 alin. (3) C. proc. pen.] se află în capitolul „Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală", nu are legătură cu cauza, soluţia pronunţată de către instanţă neavând legătură cu textul invocat.

Astfel, faptul că, aşa cum arată petenta, parchetul ar fi comunicat soluţia dată persoanei fizice N.C. şi nu persoanei fizice autorizate avocat N.C., nu are relevanţă faţă de soluţia pronunţată în cauză.

Pe de altă parte cele invocate de către petentă sunt critici privitoare la modul de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale, şi nicidecum nu vizează chestiuni de neconstituţionalitate a textului respectiv.

Împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278 alin. (3) C. proc. pen., petenta a formulat recurs în termen legal, solicitând Înaltei Curţi casarea dispoziţiei atacate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării de către curtea de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate s-a susţinut că în cauză instanţa de recurs a încălcat dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, în condiţiile în care odată cu fondul cauzei a soluţionat şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, fără a ţine seama de disp. art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată care instituie calea de atac a recursului împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

S-a mai arătat că s-ar fi impus acordarea eficienţei cuvenite textului de lege menţionat, în contextul în care invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate este de fapt un incident procedural ce urmează a fi dezbătut în contradictoriu cu părţile din proces.

Pe de altă parte, legat de excepţia de neconstituţionalitate ridicată, petenta învederează că îndeplineşte condiţiile cerute de lege, ea vizând o lege sau ordonanţă, dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, în vigoare, are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia este ridicată de una din părţi şi prevederea ce formează obiectul excepţiei nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi în conformitate cu disp. art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte investită cu controlul jurisdicţional asupra dispoziţiilor de respingere a inadmisibilă a cererii petentei privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278 alin. (3) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 51 şi art. 52 din Constituţie, expune următoarele.

Inadmisibilitatea este o soluţie pronunţată de instanţa în faţa căreia este invocată o cerere sau excepţie, atunci când constată neîndeplinite anumite condiţii impuse de lege, deci incidenţa unor cauze ce fac imposibilă începerea ori continuarea procedurii judiciare.

Cauzele de inadmisibilitate pot apărea, în principiu, în legătură cu exercitarea mai multor atribuţii ale Curţii Constituţionale. Cu toate acestea, datorită caracterului definitoriu al controlului constituţionalităţii legii în rolul Curţii Constituţionale, cauzele de inadmisibilitate s-au dezvoltat pe cale jurisprudenţială în special în cadrul acestui control.

Aceste cauze sunt deci specifice în practica procedurilor de control al constituţionalităţii legii, iar dintre formele acestui control cea mai vastă jurisprudenţă a instanţei constituţionale în materia inadmisibilităţii s-a dezvoltat în cadrul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Există, în acest sens, o obligaţie în sarcina instanţei judecătoreşti, de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocată înaintarea sa, prin îndeplinirea unei asemenea sarcini, devenind un adevărat „filtru" al excepţiilor de neconstituţionalitate, degrevând Curtea de eventuale supraîncărcări cu excepţii vădit inadmisibile.

Cauzele de inadmisibilitate determină limitele legale ale controlului pe cale de excepţie, fiind strâns legate de competenţa de atribuire Curţii Constituţionale în exercitarea acestuia.

Cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ, fiind de ordine publică şi impunându-se din oficiu, nici părţile şi nici instanţa neputând trece peste existenţa lor.

Reglementarea cauzelor de inadmisibilitate are drept scop ocrotirea unui interes public, şi anume respectarea limitelor exercitării controlului de constituţionalitate.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petenta N.C., în cauza de faţă, Curtea în mod just a apreciat că este inadmisibilă, în condiţiile în care textul invocat - art. 278 alin. (3) C. proc. pen. - ca fiind neconstituţional nu are legătură cu cauza, soluţia pronunţată neavând conexiune cu prevederile respective.

În concret, petenta a adus o serie de critici modului de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale, manifestându-şi nemulţumirea faţă de aspectul că parchetul ar fi comunicat soluţia de netrimitere în judecată, respectiv de neîncepere a urmăririi penale, în raport cu faptele penale sesizate, persoanei fizice N.C. şi nu persoanei fizice autorizate avocat N.C.

În urma propriului examen, Înalta Curte constată irelevantă excepţia de neconstituţionalitate invocată, nefiind pertinentă pentru rezolvarea cauzei în care a fost ridicată, în contextul în care cerinţa de pertinenţă a excepţiei de neconstituţionalitate exprimă legalitatea obiectivă între aceasta şi litigiul în cadrul căruia a fost invocată se impune o analiză riguroasă din partea instanţei în verificarea îndeplinirii ei.

Condiţia relevantă implică, pe lângă necesitatea existenţei unei legături directe între norma contestată şi soluţionarea procesului principal şi rolul concret pe care îl va avea Decizia sa în acest proces, ea trebuind să aibă date reale asupra conţinutului deciziei.

Ori, în speţa de faţă, Înalta Curte nu identifică în afara interesului părţii şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate ridicate pentru rezolvarea cauzei, inclusiv din perspectiva neîndeplinirii criteriului caracterului procesual, în sensul invocării neconstituţionalităţii unei norme procedurale aplicabile unei alte faze a procesului.

Prin urmare, excepţia se impune a fi ridicată într-un moment al procesului în care relevanţa sa să poată fi apreciată pe baza stării de fapt şi a probelor administrate, o excepţie de neconstituţionalitate invocată prematur sau tardiv din acest punct de vedere având caracter irelevant.

În virtutea considerentelor expuse, Înalta Curte în conformitate cu prevederile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de petenta N.C. împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în dispozitivul deciziei penale nr. 2001/R din 14 decembrie 2010 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. petiţionara va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara N.C. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în dispozitivul deciziei penale nr. 2001/R din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1093/2011. Penal -		ICCJ. Decizia nr. 1113/2011. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1101/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs