ICCJ. Decizia nr. 114/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 114/2011
Dosar nr.345/122/200.
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele .
Prin sentinţa penală nr. 521 din 08 decembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 345/122/2009, inculpatul P.A.A. a fost condamnat, în baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi completată cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 modificată şi completată şi art. 37 lit. a) C. pen., la o pedeapsă de 2 (doi) ani si 6 (sase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc (heroină) în vederea consumului propriu.
În baza art. 39 alin. (2) C. pen., a contopit pedeapsa de 2 (doi) ani şi 8 (opt) luni închisoare aplicată în cauză, cu restul rămas neexecutat de 3 (trei) ani şi 9 (nouă) luni închisoare din pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1511 din 06 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1628 din 26 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 (trei) ani şi 9 (nouă) luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 92 D/P/2007 din 26 februarie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Giurgiu, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului P.A.A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 modificată şi completată, cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 modificată şi completată şi art. 37 lit. a) C. pen.
Din materialul probator administrat în cauză tribunalul a reţinut că, pe data de 19 septembrie 2007, cu ocazia unui control efectuat în camera B 306 a Penitenciarului Giurgiu, camera unde era deţinut inculpatul P.A.A., împreună cu alţi deţinuţi printre care şi A.P., cadrele penitenciarului l-au depistat pe deţinutul A.P. injectându-şi în venă o substanţă necunoscută. Cu ocazia percheziţiei efectuate asupra inculpatului P.K.A. s-a găsit asupra acestuia o substanţă de culoare bej, ascunsă într-un buzunar al pantalonului, substanţă care în urma testării s-a dovedit a fi heroină.
Inculpatul a recunoscut împrejurarea deţinerii bilei de heroină, declaraţie ce se coroborează cu declaraţiile martorilor B.I., S.G., A.P. şi S.I.
Cu privire la scopul deţinerii heroinei inculpatul a avut o poziţie oscilantă.
Deşi inculpatul a avut o poziţie oscilantă sub acest din urmă aspect, tribunalul a reţinut că probele administrate în cauză pe parcursul procesului penal conduc fără nici un dubiu la reţinerea vinovăţiei acestuia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului propriu.
Prin urmare, fapta pentru săvârşirea căreia inculpatul a fost trimis în judecată există şi a fost comisă de către acesta, probele administrate în cauză înlăturând prezumţia de nevinovăţie instituită prin art. 52 C. proc. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei tribunalul a avut în vedere criteriile stabilite prin art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social ridicat al faptei comise de inculpat, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, în raport de care a apreciat că reeducarea inculpatului nu se poate realiza decât prin aplicarea unei pedepse privative de libertate orientată spre minimul special prevăzut de lege, la stabilirea cuantumului ţinându-se cont şi de atitudinea parţial sinceră a inculpatului în cursul procesului penal, dar şi de vârsta acestuia.
Întrucât inculpatul a comis fapta dedusă judecaţii în timp ce se afla în executarea unei pedepse privative de libertate, tribunalul a făcut aplicarea art. 39 alin. (2) C. pen.
Împotriva hotărârii primei instanţe inculpatul a declarat apel, prin avocat susţinând că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen.
Apelul inculpatului a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 190 din 08 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În motivarea deciziei instanţa de apel a reţinut că probele administrate în cauză conduc, fără nici un dubiu, la concluzia că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă.
Nu poate fi reţinut punctul de vedere al inculpatului referitor la lipsa pericolului social al faptei de a deţine droguri în penitenciar, în scopul consumului propriu, astfel că nu se justifică achitarea acestuia şi aplicarea art. 181 C. pen.
Pedeapsa aplicată inculpatului a fost în mod judicios individualizată, atât ca întindere cât şi ca mod de executare.
Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul P.A.A. a declarat recurs, întemeiat pe cazul de casare conceptualizat prin art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Inculpatul a susţinut că fapta săvârşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, motiv pentru care se impune aplicarea art. 10 lit. b)1 C. proc. pen.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Cazul de casare invocat de către inculpat prin avocat implică doua cerinţe, pentru a putea fi reţinut, respectiv să se fi comis o eroare în stabilirea faptelor şi această eroare să fie gravă.
O eroare în stabilirea faptelor se poate produce din mai multe cauze, în primul rând din lipsa de rol activ al instanţei de fond de administrare toate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.
Întrucât pentru completarea probelor există calea de atac a apelului, de principiu, această lipsă în administrarea tuturor probelor necesare nu ar trebui să fie un criteriu pentru a determina eroarea gravă de fapt în recurs, cu atât mai mult cu cât, în cazul în care se reclamă o asemenea omisiune, există cazul de casare prevăzut la pct. 10, cu referire la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, printre care pot fi şi cererile de administrare a unor probe sau indicarea unor apărări esenţiale.
Prima instanţa a administrat probele şi a constatat că fapta există, că aceasta este săvârşită cu vinovăţie şi în cauză nu se constată niciun caz în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
Prin urmare, respingând apelul sub aspectul acestor critici şi menţinând hotărârea primei instanţe, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre temeinică, nesupusă cazului de casare invocat de către inculpat, întrucât nu se poate susţine că instanţa de fond a reţinut că există probe de vinovăţie şi acestea nu există la dosar.
În fine, cu referire la critica referitoare la lipsa pericolului social al faptei, constatarea săvârşirii unei infracţiuni are drept consecinţă inevitabilitatea angajării răspunderii penale numai dacă nu există vreo cauză de înlăturare a acesteia.
Pe de altă parte, însuşi legiuitorul poate considera, la un moment dat, că este posibilă şi raţională înlocuirea răspunderii penale cu o altă formă de răspundere juridică, dacă prin aceasta se realizează mai eficient scopurile urmărite prin constrângerea penală pentru restabilirea ordinii de drept.
Or, prima instanţa a apreciat judicios că fapta inculpatului prezintă un pericol social extrem de ridicat.
Prin urmare, respingând apelul sub aspectul acestei critici, respectiv reţinând că nu poate fi reţinut punctul de vedere al inculpatului în sensul că fapta sa de a deţine droguri în penitenciar, în scopul consumului propriu, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi, în consecinţă, nu este justificată achitarea sa şi aplicarea art. 181 C. pen., instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, nesupusă cazului de casare invocat de către recurentul-inculpat prin avocat.
Rezultă aşadar că recursul declarat de inculpat este nefondat sub aspectul acestor critici.
Examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. se constată că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, neafectată de niciuna dintre erorile jurisdicţionale şi greşelile procedurale care fac obiectul cazurilor de casare ce se iau întotdeauna în considerare din oficiu.
Totodată, nici alte cazuri de casare susceptibile a fi invocate din oficiu nu se constată.
În consecinţă, pentru motivele expuse, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.A.A. împotriva deciziei penale nr. 190 din 08 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.A.A. împotriva deciziei penale nr. 190 din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1113/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1145/2011. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
