ICCJ. Decizia nr. 11092011/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 11092011
Dosar nr. 2394/1/2011
Şedinţa publică din 21 martie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei constată următoarele:
Prin încheierea din 4 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de apelantul inculpat M.N.D., iar în temeiul art. 3002 – art. 160b alin. (3) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a constatat următoarele:
Prin prisma existenţei probelor din care rezultă presupunerea că inculpatul a comis infracţiunile pentru care a fost găsit vinovat şi condamnat în primă instanţă, printr-o hotărâre nedefinitivă, la pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, prin mijloace frauduloase, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), Curtea a apreciat că cererea inculpatului apelant intimat în cauză, de liberare provizorie sub control judiciar, este neîntemeiată.
S-a arătat că în jurisprudenţa C.E.D.O. au fost dezvoltate patru motive acceptabile de a se refuza eliberarea sub control judiciar: riscul ca inculpatul să nu se prezinte la proces, probabilitatea ca, în cazul eliberării, acesta să încerce să împiedice desfăşurarea procesului, să comită alte infracţiuni, ori să tulbure ordinea publică (cauzele SBC c. Regatului Unit - 19 iunie 2001, S. c. Rusiei 25 iulie 2003, S. c. Austriei - 10 noiembrie 1969, W. c. Germaniei - 27 iunie 1968, M. c. Austriei - 10 noiembrie 1969 şi L. c. Franţei-26 iunie 1991).
Raportat la aceste criterii, având în vedere pericolul social al faptelor presupus comise de inculpatul în cauză, impactul negativ produs asupra ordinii sociale, Curtea a apreciat că, în acest moment procesual, al apelurilor declarate de parchet şi partea civilă, şi în pofida împrejurării că, formal, cererea acestuia îndeplineşte condiţiile legale, se impune judecarea sa în continuare, în detenţie preventivă.
Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi care reprezintă, în esenţă, o constrângere a libertăţii mai puţin gravă decât arestarea preventivă, instituită pentru a se asigura buna administrare a justiţiei precum şi pentru a împiedica comiterea de fapte periculoase.
La fel ca şi măsura privativă de libertate instituită prin art. 136 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., presupune existenţa temeiurilor de fapt şi de drept care o justifică iar scopul vizat de această măsură extremă poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar.
De aici, a rezultat că aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează liberarea provizorie se poate justifica în cazul unor infracţiuni mai puţin grave, luându-se în considerare încrederea pe care o poate oferi inculpatul că, lăsat în libertate, nu va mai săvârşi şi alte infracţiuni, îşi va îndeplini obligaţiile ce i se impun şi că nu va exista riscul de fugă, de natură să împiedice continuarea judecăţii, astfel că, se apreciază că liberarea inculpatului nu este oportună.
Pentru buna desfăşurare a judecăţii apelurilor declarate în cauză, Curtea a apreciat în pofida susţinerilor apărării, că se impune privarea de libertate în continuare a inculpatului apelant intimat în cauză şi că eliberarea acestuia, chiar subsumată unor garanţii ori obligaţii - în acest moment procesual poate fi de natură să provoace o tulburare a ordinii publice, susţinere care este în acord şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european, aşa cum rezultă şi prin prisma deciziilor S. contra Poloniei din 13 decembrie 2005 şi G. contra Bulgariei din 3 iulie 2008.
Totodată, Curtea a avut în vedere şi persoana acuzatului care nu prezintă suficiente garanţii în vederea evitării riscului ca să nu se prezinte la proces, al încercării de împiedicare a desfăşurării procesului ori de comitere a altor infracţiuni.
Această apreciere este susţinută, în opinia Curţii, de circumstanţele cauzei, mijloacele şi metodele folosite, urmarea produsă, având în vedere gravitatea acuzaţiilor aduse inculpatului, existând presupunerea rezonabilă că, în două rânduri, a retras fraudulos importante sume de bani din contul bancar al titularului real, pretinzând că îi aparţine şi folosind un document de identitate contrafăcut, precum şi împrejurarea că a mai suferit anterior condamnări definitive pentru infracţiuni contra patrimoniului, fiind la data presupuselor fapte comise, fără ocupaţie şi loc de muncă şi deci lipsit de mijloace licite de subzistenţă.
Referitor la starea de arest a inculpatului, instanţa a făcut următoarele consideraţii.
Prin rechizitoriul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, înregistrat sub nr. 3153/P/2007, din data de 18 mai 2009, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului M.N.D., pentru săvârşirea infracţiunilor de: complicitate la înşelăciune, cu consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., constând în aceea că, în luna noiembrie 2006, împreună cu numiţii M.D.Ş., B.T., I.V. şi alte persoane neidentificate, prin falsificarea de documente de identitate, acte bancare şi prezentare sub identităţi false la funcţionarii B.R.D., au solicitat şi retras, din contul lui M.V., suma de 1.394.400 lei, înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, în ziua de 28 noiembrie 2006, falsificată pe numele M.V., s-a prezentat la sediul B.R.D.G.S.G., sucursala Constanţa, sub identitate falsă şi, în două rânduri, a ridicat 10.000 RON, respectiv 180.000 RON, din contul părţii vătămate, sume pe care le-a însuşit; fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, în ziua de 28 noiembrie 2006, la B.R.D.G.S.G., sucursala Constanţa, a completat: documentul de „Retragere Numerar/ Cash W.", pentru suma de 180.000 RON, în numele părţii vătămate M.V., pe care l-a semnat în fals, şi l-a depus la bancă; documentul de „retragere Numerar/ Cash W." pentru suma de 10.000 RON, în numele părţii vătămate, pe care l-a semnat în fals şi depus la bancă; a completat „Declaraţia privind identitatea beneficiarului real" în numele lui M.V., din 28 noiembrie 2006, pe care a semnat-o, în fals, şi a depus-o la bancă, complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în luna noiembrie 2006, a pus la dispoziţia AN, fotografia sa tip C.I., pe baza căreia s-a întocmit, în fals, cu datele de identificare ale părţii vătămate M.V., dar cu fotografia învinuitului, document de identitate folosit la săvârşirea infracţiunilor descrise mai sus, uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, în ziua de 28 noiembrie 2006, a folosit C.I., cu datele de identificare ale părţii vătămate M.V., dar cu fotografia învinuitului, în două rânduri, şi a indus în eroare funcţionarii B.R.D., sucursala Constanţa, obţinând suma de 180.000 RON, respectiv 10.000 RON.
Prin sentinţa penală nr. 262 din data de 1 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 21039/3/2009, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul M.N.D. şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat inculpatul sub aspectul complicităţii la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat inculpatul sub aspectul complicităţii la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen.
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a condamnat inculpatul M.N.D. la 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 71 C. pen. s-a dispus interzicerea inculpatului a exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În baza art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), s-a dispus condamnarea inculpatului la 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 71 C. pen. s-a dispus interzicerea inculpatului a exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a dispus contopirea pedepselor aplicate în prezenta cauză în pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare şi, în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II–a, lit. b) C. pen., după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
În baza art. 350 alin. (1) C. pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului; în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus reţinerea şi arestarea preventivă, din 11.11.2009 la zi.
În baza art. 14, art. 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 998 şi urmat. C. civ. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 41.127,06 RON către partea civilă B.R.D.G.S.G. SA, respectiv la plata sumei de 151.510,75 RON către partea civilă B.I.M.L.T.D., cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 14, art. 346 alin. (1) C. proc. pen., s-au respins, ca neîntemeiate, acţiunile civile formulate de părţile civile B.R.D.G.S.G. SA şi B.I.M.L.T.D., având ca obiect recuperarea prejudiciului produs pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
În baza art. 353 alin. (1) C. proc. pen., art. 163 C. proc. pen., a respins, ca fiind fără obiect, cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, formulată de părţile civile.
În baza art. 348 C. proc. pen. a desfiinţat cele două formulare de „Retragere numerar/ cash W." emise de B.R.D.G.S.G. SA pe numele M.V., datate 28 noiembrie 2006 şi formularul „Declaraţia privind identitatea beneficiarului real", completat cu numele M.V. şi datat 28 noiembrie 2006.
Prin încheierea din data de 12 martie 2009, a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, din Dosarul nr. 9907/3/2009, s-a dispus arestarea şi emiterea mandatului de arestare preventivă nr. 55/UP/12 martie2009, pe numele inculpatului M.N.D., pe o perioadă de 29 zile, de la 12 martie 2009, până la 09 aprilie 2009, măsură ce a fost prelungită, succesiv, până la data de 07 iunie 2009, reţinându-se că, există indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către acesta a faptelor pentru care este cercetat şi că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. a) şi f) C. proc. pen., întrucât acesta a fugit, ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, iar lăsarea lui în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică în raport de circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, cuantumul mare al prejudiciului cauzat şi nerecuperarea acestuia de la inculpat.
În cauză, a fost stabilită, legal, existenţa infracţiunii şi vinovăţiei în legătură cu comiterea acesteia, printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în prima instanţă, iar între deţinerea preventivă a inculpatului şi condamnare există o legătură suficientă pentru a se considera, cum, în mod corect, a apreciat instanţa de fond, că ne aflăm în prezenţa unei detenţii legale, urmare a condamnări inculpatului de un tribunal competent, astfel cum, constant, a stabilit instanţa europeană, în interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie, care dispune că „deţinerea unei persoane este legală dacă are la bază o condamnare pronunţată de un tribunal competent".
Temeiul de drept al arestării inculpatului s-a circumscris dispoziţiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind apreciat în raport cu circumstanţele reale ale cauzei şi cu persoana inculpatului.
Faţă de dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa are obligaţia să verifice, în tot cursul judecăţii, inclusiv în căile de atac, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160b C. proc. pen.
În speţă, analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, prin sentimentul de insecuritate pe care l-ar provoca în rândul societăţii civile, raportat la natura şi gravitatea faptelor ce i s-au reţinut în sarcină şi modalitatea concretă şi organizată de a acţiona, prin inducerea în eroare a funcţionarilor băncii, ca urmare a folosirii de înscrisuri şi acte de identitate false, caracterul repetat al faptei, cuantumul mare al prejudiciului, circumstanţele personale ale inculpatului (recidivist, ultima condamnare fiind de 5 ani, din care a executat doar 3 ani, fără ocupaţie, fără loc de muncă), în considerarea scopului măsurii privative de libertate, al prezervării ordinii publice prin reprimarea infracţiunilor.
Curtea a constatat că acuzaţia adusă inculpatului, în circumstanţele cauzei precum şi personalitatea inculpatului, legitimează în continuare detenţia sa preventivă, în sensul că interesul public al menţinerii ordinii, în cauza dată, trece înaintea dreptului apelantului - inculpat arestat preventiv, la libertate.
Temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană.
Curtea a constatat, în baza propriului examen asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză faţă de inculpatul M.N.D. că, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia, s-au luat în considerare dispoziţiile referitoare la luarea şi menţinerea arestării preventive, respectiv art. 143 şi art. 148 alin. (2) lit. f) C. proc. pen., şi cele prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen., apreciindu-se că se impune menţinerea arestării preventive a inculpatului, întrucât nu se poate vorbi, la acest stadiu procesual al apelului declarat de parchet, inculpat şi parte civilă, de o schimbare a temeiurilor de fapt şi de drept care au justificat iniţial privarea de libertate a inculpatului.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a apreciat că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, sens în care, în temeiul art. 3002, raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., va menţine starea de arest preventiv a acestuia.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul solicitând Înaltei Curţi casarea ei şi, în rejudecare, revocarea măsurii arestării preventive, în condiţiile în care temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri nu se mai menţin, în cauză fiind administrate toate probele, iar punerea sa în libertate neputând împiedica buna desfăşurare în continuare a procesului penal.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor aduse de către inculpat, dar şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. constată următoarele:
Aşa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, prin sentinţa penală nr. 262 din 1 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 21039/3/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, inculpatul M.N.D. a fost achitat sub aspectul complicităţii la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. conform art. 11 pct. 2 lit. a) – raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) – art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost, de asemenea, achitat sub aspectul complicităţii la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă penală inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare, în temeiul art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cu reţinerea în cauză a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 alin. (1) cu art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), dispunându-se ca, în conformitate cu art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare, precum şi aplicarea pedepsei complementare şi a celei accesorii.
Curtea, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, partea civilă B.I.L.M.T.D. şi inculpatul M.N.D. împotriva sentinţei penale nr. 262 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, a luat în discuţie din oficiu, în conformitate cu prevederile art. 3002 C. proc. pen. legalitatea şi temeinicia menţinerii stării de arest preventiv a apelantului inculpat la termenul din 4 martie 2011, termen la care, de asemenea, inculpatul a investit instanţa de apel cu o cerere de liberare provizorie sub control judiciar.
Procedând la soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea a apreciat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, iar în ceea ce priveşte temeinicia cererii a stabilit că buna desfăşurare a procedurilor judiciare în continuare impun privarea de libertate a inculpatului, eliberarea acestuia, chiar subsumată unor obligaţii de control judiciar ar fi de natură, la actualul moment procesual, să determine o tulburare a ordinii publice.
S-a avut în vedere în acest sens şi jurisprudenţa instanţei de contencios european, invocându-se deciziile S. contra Poloniei din 13 decembrie 2005 şi G. contra Bulgariei din 3 iulie 2008 şi s-a mai invocat în sprijinul respingerii cererii inculpatului faptul că acesta nu prezintă suficiente garanţii în vederea evitării riscului de a nu se prezenta la proces, al încercării de împietare a bunei derulări a procesului sau de comitere de noi infracţiuni în raport cu circumstanţele reale ale cauzei, mijloacele folosite la comiterea faptelor, urmările acestora.
Referitor la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, Înalta Curte, în baza propriului examen arată următoarele:
Probele cauzei fundamentează presupunerea legitimă, rezonabilă şi puternică, potrivit căreia inculpatul a comis infracţiuni pentru care instanţa soluţionând acţiunea penală a dispus tragerea la răspundere penală a acestuia, pronunţând o condamnare la pedeapsa închisorii de 6 ani, chiar printr-o hotărâre nedefinitivă, pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţii, prin mijloace frauduloase – art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., în formă continuată cu reţinerea stării de agravare a recidivei – art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., de asemenea în formă continuată şi cu reţinerea aceleiaşi stări de agravare a pedepsei.
În concret, la condamnarea inculpatului, instanţa fondului a avut în vedere activitatea infracţională a inculpatului constând în aceea că, în mod repetat, recurentul inculpat s-a prezentat sub identitate falsă şi folosindu-se de acte de identitate falsificate la sediile băncilor şi a ridicat diverse sume de bani din contul părţilor vătămate, sume pe care şi le-a însuşit, completând în acest scop ilicit documente de „Retragere numerar/ cash W.".
Faţă de inculpat s-a dispus luarea măsurii arestării preventive prin încheierea din 12 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, măsură ce a fost prelungită succesiv până la 7 iunie 2009, iar după momentul procesual al trimiterii în judecată, menţinută în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., 160b alin. (3) C. proc. pen., în temeiul art. 148 lit. a), f) C. proc. pen.
Cererea de liberare provizorie sub control judiciar, deşi admisibilă în principiu, este neîntemeiată după cum în mod corect a stabilit instanţa de apel.
Instituţia de drept procesual penal a liberării provizorii sub control judiciar, astfel cum a fost reglementată de legiuitorul român în dispoziţiile art. 1602 – 1603 C. proc. pen., reprezintă o măsură preventivă caracterizată de o constrângere mai puţin gravă, restrictivă de drepturi şi menită a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica comiterea de fapte penale, legea stabilind condiţii de acordare a beneficiului liberării atât în ceea ce priveşte fapta săvârşită, dar şi persoana făptuitorului.
O primă restricţie este realizată prin indicarea sferei de infracţiuni pentru care liberarea provizorie sub control judiciar nu este admisibilă, iar o a doua restricţie se referă la persoana învinuitului sau inculpatului, ea nefiind admisibilă atunci când există date din care rezultă, pe de o parte, necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni, iar, pe de altă parte, să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor materiale de probă sau prin astfel de fapte.
Temerea că, aflat în libertate, învinuitul ori inculpatul ar putea săvârşi şi alte infracţiuni ori ar zădărnici aflarea adevărului este o condiţie ce nu trebuie să aibă un caracter abstract, ci trebuie să rezulte din datele concrete cu privire la persoana acestuia.
În adevăr, făptuitorul are doar o vocaţie de a fi liberat provizoriu sub control judiciar, îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. neputând duce automat la punerea sa în libertate.
De asemenea, verificarea problematicii subzistenţei temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive – fundamentată în cauza de faţă pe prevederile art. 148 lit. a), f) C. proc. pen. – se impune a constitui obiect al evaluării organului judiciar la momentul analizării cererii de liberare provizorie, examinarea cu privire la pericolul social concret al inculpatului neputând excede cadrului procesual.
În considerarea circumstanţelor de ordin personal ale inculpatului ce nu conferă, cu caracter pertinent şi suficient, garanţiile necesare evitării riscului de a nu compărea în faţa organelor judiciare, de a încerca să împiedice buna derulare a procedurilor judiciare, Înalta Curte concluzionează cu privire la inoportunitatea liberării provizorii a inculpatului la acest moment procesual, sens în care împrejurarea existenţei unor condamnări definitive pentru săvârşirea unor infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului, lipsa unui loc de muncă stabil la data faptelor comise şi a unor mijloace licite de existenţă poate fi trecută cu vederea.
Faţă de dispoziţia de menţinere a stării de arest preventiv a inculpatului M.N.D., Înalta Curte face următoarele precizări:
Condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă în continuare legitimând detenţia preventivă a inculpatului şi făcând să prevaleze interesul public al menţinerii ordinii asupra dreptului acestuia la libertate individuală.
Deşi detenţia provizorie a inculpatului a început la 12 martie 2009, iar ulterior printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în primă instanţă s-a stabilit, legal, existenţa infracţiunii şi vinovăţia inculpatului în legătură cu comiterea acestora, Înalta Curte identifică subzistenţa, în continuare, a temeiurilor de fapt şi de drept ce au impus iniţial luarea şi, ulterior menţinerea arestării preventive a inculpatului, temeiuri ce nu s-au modificat şi a căror existenţă nu a fost diminuată de trecerea timpului, astfel încât nu se poate susţine, contrar celor învederate de apărare, depăşirea unei durate rezonabile, în sensul art. 6 par.1 din Convenţia Europeană.
Constatându-se că în actuala fază procesuală, aceea a judecăţii în apel, nu s-a administrat vreo probă din care să rezulte schimbarea temeiurilor privării de libertate sau din care să reiasă inexistenţa acestora, măsura de menţinere a arestului preventiv apare ca temeinică şi legală.
Stabilirea pericolului social concret pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar genera pentru ordinea publică are în vedere gravitatea faptelor – aşa cum transpare din modalitatea concretă şi organizată în care a acţionat inculpatul, prin inducerea în eroare a funcţionarilor băncilor, folosire de înscrisuri şi acte de identitate false, caracterul repetat al activităţii ilicite, cuantumul mare al prejudiciului – dar şi datele ce caracterizează persoana inculpatului – recidivist, ultima condamnare fiind pedeapsa de 5 ani închisoare, fără ocupaţie, fără loc de muncă, nefiind, desigur, de neglijat, importanţa valorilor puse în pericol, rezonanţa socială a faptelor.
În consecinţă, evaluarea asupra necesităţii menţinerii arestării preventive a inculpatului M.N.D., din prisma prevederilor art. 5 par.1 lit. a) din Convenţie, în condiţiile condamnării inculpatului la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare, printr-o sentinţă, chiar nedefinitivă, permite Înaltei Curţi să constate că detenţia provizorie este în continuare justificată, trecerea unei perioade de timp, faza procesuală actuală (cauza se află în apel), neputând determina înlăturarea pericolului social concret pe care îl prezintă inculpatul pentru ordinea publică în raport cu gravitatea faptelor comise şi cu persoana inculpatului.
În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul inculpat M.N.D. împotriva încheierii din 4 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, incluzând şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N.D. împotriva încheierii din 4 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 21039/3/2009 (1142/2010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1091/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1148/2011. Penal → |
|---|
