ICCJ. Decizia nr. 1830/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1830/2011
Dosar nr. 10566/1/2008
Şedinţa publică din 5 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 100/PI din 16 februarie 2007 a Tribunalului Timiş au fost condamnaţi inculpaţii:
B.I. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de:
- art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.
- art. 323 alin. (2) C. pen. (prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000) la pedeapsa de 8 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., pedepsele au fost contopite, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 din Legea nr. 143/2000), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de:
- art.7 din Legea nr. 39/2003 (prin schimbare de încadrare juridică din art. 12 din Legea nr. 143/2000) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) la pedeapsa de 14 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.;
- art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) la pedeapsa de 14 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.
În conformitate cu dispoziţiile art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa de 14 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 5 ani.
- U.A.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de: art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) la pedeapsa de 7 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
A fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul U.A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (2) C. pen. (prin schimbare de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000).
- M.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de:
- art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) şi alin. ultim C. pen. la pedeapsa de 5 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.D. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării din data de 17 ianuarie 2006 la zi.
În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul B.I. a sumei de 12.000 dolari SUA şi 5.000 mărci germane sau contravaloarea în lei, de la inculpatul U.A. a sumei de 16.000 dolari SUA sau echivalentul în lei, de la inculpatul A.C. a sumei de 180.000 dolari SUA sau echivalentul în lei, de la inculpatul M.D. a sumei de 450 dolari sau echivalentul în lei.
A fost obligat fiecare inculpat la câte 400 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în perioada 1998 – 2000, inculpaţii B.I., A.C., U.A., M.D., împreună cu D.E., I.V., A.C., au organizat o grupare criminală având ca scop traficul internaţional şi naţional de cocaină.
Inculpatul B.I. a introdus din Ungaria în România droguri disimulate în sticle de vin preluate de la martorul B.F.
Inculpatul A.C., în perioada 1999 – 2002, le-a livrat lui T.M. şi C.T. cantitatea de 6 kg. cocaină.
Inculpatul U.A., în cursul anului 1999, i-a vândut martorului M.M. cantitatea de 400 gr cocaină cu suma de 16.000 dolari SUA.
Inculpatul M.D. a depozitat cantităţile de cocaină ce urmau a fi scoase din ţară de cărăuşii lui U.A. şi a vândut cantitatea de 15 grame de cocaină martorei T.M.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor au fost stabilite pe baza declaraţiilor martorilor T.M., M.M., B.F., P.A. şi ale inculpatului C.T.
Instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului B.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 întrucât, pe de-o parte, a considerat că această infracţiune nu este una de sine-stătătoare, ci numai o agravantă condiţionată de existenţa infracţiunilor prevăzute de art. 2, art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 143/2000, or, o asemenea infracţiune nu s-a reţinut prin rechizitoriu în sarcina inculpatului; pe de altă parte, s-a apreciat că această faptă nu este dovedită.
Singura probă arătată în actul de inculpare prin care s-a încercat a se dovedi asocierea inculpatului B.I. la gruparea criminală din care mai făceau parte şi inculpaţii A.C., A.C., U.A. şi M.D., respectiv rolul pe care îl avea în această grupare, este declaraţia martorului I.V. (f.40 dosar UP).
S-a observat însă, că acest martor este colaborator sub acoperire al cărui nume este fictiv, adevăratul său nume nefiind cunoscut de către prima instanţă, astfel că el a fost citat prin Centrul Zonal de Combatere a Crimei Organizate Terorism şi Antidrog Timiş, singura instituţie care cunoştea identitatea reală a martorului şi care era în măsură să-l prezinte pentru audiere.
Tribunalul Timiş a considerat că audierea acestui martor este necesară şi importantă, avându-se în vedere modul lapidar în care declaraţia acestuia a fost consemnată în cursul urmării penale, însă deşi cauza a fost amânată la mai multe termene, martorul nu a fost prezentat, fără nici un motiv, de către instituţia care avea această responsabilitate, astfel că s-a considerat că declaraţia acestuia de la urmărirea penală este fictivă şi a fost înlăturată.
S-a apreciat că, chiar dacă această declaraţie ar fi luată în considerare, din conţinutul ei nu poate fi reţinută vinovăţia inculpatului, avându-se în vedere că acest martor prezintă doar date de ordin general susţinând doar că el cunoaşte existenţa unei grupări criminale din care făceau parte toţi inculpaţii care au organizat transportul unor cantităţi importante de cocaină din America Latină în România, via Otopeni, şi de aici mai departe în alte ţări din Europa.
Totodată, s-a reţinut că acest martor nu a dat niciun fel de detalii privind sursa sa de informare, modul de operare, cantităţile de droguri care au fost transportate, la ce dată au avut loc, unde au fost distribuite drogurile, aspecte care să poată fi verificate de organele de urmărire penală pentru a se stabili în ce măsură declaraţia martorului se coroborează cu alte probe ce puteau fi administrate.
Instanţa de fond, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului U.A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2002 întrucât din probatoriul administrat nu s-a putut reţine comiterea de către susnumit a acestei infracţiuni.
Prin actul de sesizare s-a reţinut că inculpatul U., începând cu anul 1998, a făcut parte dintr-o organizaţie criminală având ca scop traficul de droguri.
S-a considerat că singurele dovezi pe care se sprijină actul de acuzare pentru a se dovedi comiterea acestei infracţiuni sunt declaraţiile martorului I.V., de la urmărirea penală şi ale martorei T.M.
Declaraţia martorului I.V. a fost înlăturată pentru motivele menţionate mai sus, iar în ceea ce priveşte martora T.M., s-a considerat, de asemenea, că nu face nicio referire concretă la activitatea desfăşurată de inculpat în cadrul grupului criminal din care se susţine că ar fi făcut parte, astfel că afirmaţia acesteia nu se coroborează cu nicio altă probă şi nu poate constitui temei în dovedirea infracţiunii.
Dispunând achitarea inculpatului M.D. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire de grup infracţional organizat prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, s-a reţinut că, şi în acest caz, singura probă administrată în susţinerea acuzaţiei este declaraţia martorului I.V., - dată în cursul urmăririi penale - şi care a fost înlăturată pentru considerentele arătate mai sus.
Instanţa de fond nu a dispus confiscarea sumelor de 800.000 dolari SUA şi 400.000 mărci germane menţionate în rechizitoriu, întrucât s-a considerat că din probele administrate nu rezultă că inculpaţii B.I., A.C., U.A. şi M.D. au obţinut aceste sume de bani în urma traficului de droguri.
În dosarul de urmărire penală a fost identificat un înscris sub semnătură privată (f.147) în care se fac anumite menţiuni, cu privire la sume de bani în valută, despre care organele de urmărire penală nu au făcut niciun fel de precizare referitoare la împrejurările în care au intrat în posesia lui, persoanele de la care a fost confiscat, pentru a se putea stabili legătura acestui înscris cu activitatea infracţională a inculpaţilor privind traficul de droguri, astfel că acest act nu a fost luat în considerare de prima instanţă.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, inculpaţii A.C., B.I., U.A. şi M.D.
Parchetul a susţinut că hotărârea apelată este nelegală, întrucât există contradicţii între dispozitiv şi minută, în sensul că măsura confiscării sumelor de bani de la inculpaţi s-a dispus în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr.143/2000, raportat la art. 118 lit. e) C. pen., iar în minută aceasta este dispusă în temeiul art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. f) C. pen. S-a mai arătat că sentinţa apelată este netemeinică deoarece instanţa a dispus confiscarea unor sume de bani mult mai mici decât cele dobândite de inculpaţi prin săvârşirea infracţiunilor; a dispus achitarea inculpatului B.I. pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, a inculpatului U.A.C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen. şi a inculpatului M.D. pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, bazându-se pe o interpretare greşită a probelor. Parchetul a mai criticat pentru netemeinicie hotărârea apelată pentru că s-a reţinut în sarcina inculpatului M.D. circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) şi alin. ultim C. pen., aplicându-se acestuia o pedeapsă prea mică.
Inculpatul M.D. a solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen., condamnarea sa bazându-se pe declaraţia unui singur martor subiectiv şi consumator de stupefiante, T.M.
Inculpatul B.I. a invocat aplicarea principiului „in dubio pro reo", arătând neconcordanţa între susţinerile parchetului şi probele administrate în faza de urmărire penală şi în faza judecăţii, solicitând achitarea în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Inculpatul A.C. a solicitat achitarea, întrucât fapta nu există, condamnarea sa întemeindu-se doar pe declaraţia martorei T.M., aplicarea principiului „in dubio pro reo", iar în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate.
Inculpatul U.A.C. a criticat hotărârea apelată pentru faptul că a fost condamnat pe baza declaraţiei martorei T.M. care este vagă, iar declaraţia martorului sub acoperire nu indică modalitatea de comitere a faptelor sau data comiterii acestora, invocând aspectul legat de faptul că nu s-au găsit droguri asupra sa. A solicitat achitarea în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei spre minimul special prevăzut de lege.
Prin Decizia penală nr. 48/A din 12 martie 2008, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii B.I., A.C., U.A. şi M.D.
Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a fost admis, sentinţa penală atacată a fost desfiinţată în parte şi, în rejudecare, a fost înlocuit temeiul de drept al confiscării speciale din art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată, raportat la art. 118 lit. f) C. pen., în art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată, raportat la art. 118 lit. e) C. pen.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei penale au fost menţinute
În baza art. 383 C. proc. pen., starea de arest a inculpatului M.D. a fost menţinută, iar în baza art. 381 C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv din data de 16 februarie 2007, la zi.
Inculpaţii apelanţi au fost obligaţi la câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 100 lei se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Instanţa de apel a înlăturat toate criticile formulate de apelanţi, considerând legală şi temeinică hotărârea pronunţată, cu excepţia contradicţiei existente între conţinutul minutei şi cel al dispozitivului cu privire la temeiul juridic al măsurii confiscării speciale, contradicţie pe care a înlăturat-o prin inserarea temeiului legal, în sensul celor arătate mai sus.
În termen legal, împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpaţii B.I., A.C., U.A. şi M.D.
Parchetul a criticat hotărârea atacată sub trei aspecte:
1. Greşita achitare a inculpaţilor B.I. şi M.D. pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi a inculpatului U.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen.
2. Greşita reţinere în favoarea inculpatului M.D. a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
3. Greşita omisiune a dispunerii confiscării sumelor de 800.000 dolari SUA şi 400.000 mărci germane dobândită de cei patru inculpaţi din comercializarea drogurilor.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi, în rejudecare, pronunţarea unei hotărâri în sensul celor arătate.
Temeiul juridic al recursului îl constituie dispoziţiile art. 3859 pct. 18, 14 C. proc. pen.
Inculpatul B.I. a criticat hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 2, 5, 6, 14, 18 C. proc. pen.
1. S-a susţinut că instanţa nu a fost sesizată legal, actele de urmărire penală fiind efectuate în lipsa inculpatului care se afla arestat în Republica Costa Rica, ceea ce atrage nulitatea lor, conform art. 197 alin. (2) C. pen. şi restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
S-a mai susţinut că faţă de inculpat nu au fost respectate prevederile legale referitoare la începerea urmăririi penale, nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală, nu i s-a asigurat asistenţa juridică obligatorie.
2. S-a invocat nulitatea absolută a urmăririi penale şi, implicit, a hotărârilor pronunţate, prin încălcarea prevederilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., art. 250 şi urm. C. proc. pen., întrucât inculpatul a fost arestat în altă cauză, în alt stat.
3. S-a susţinut comiterea unei grave erori de fapt care a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, motiv pentru care s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa.
4. În raport de situaţia inculpatului U.A. care a fost judecat în lipsă şi neputându-se disjunge cauza numai faţă de acesta, s-a solicitat să se caseze hotărârile pronunţate şi să se trimită cauza spre rejudecare instanţei de fond.
5. În subsidiar, s-a solicitat redozarea pedepsei aplicate inculpatului.
Inculpatul A.C. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 5, 18, 21 C. proc. pen.
1. În principal, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, având în vedere lipsa inculpaţilor arestaţi pe teritoriul altor state şi care au fost în imposibilitate de a se prezenta la judecata în fond şi apel, în cauză fiind incidente prevederile art. 197 alin. (2) şi art. 314 C. proc. pen.
2. În subsidiar, s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa.
Inculpatul U.A.C. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond întrucât judecata a avut loc fără prezenţa inculpatului arestat, invocând în acest sens cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 5 teza a II-a C. proc. pen.
În cazul în care cauza se restituie la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, nu se impune disjungerea ei, ci restituirea in integrum, având în vedere natura infracţiunilor pentru care sunt cercetaţi inculpaţii.
Inculpatul M.D. a criticat hotărârea atacată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen.
În principal, a solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc.
Prin încheierea din 18 noiembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 3364/30/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a disjuns cauza, soluţionând pricina numai cu privire la inculpatul M.D.
Prin Decizia penală nr. 3983 din 3 decembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 3364/30/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de inculpatul M.D., a casat Decizia penală nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curţii de Apel Timişoara şi sentinţa penală nr. 100/PI din 16 februarie 2007 a Tribunalului Timiş numai cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) şi alin. ultim C. pen., pe care l-a redus de la 5 ani închisoare la 3 ani închisoare.
Din pedeapsa aplicată s-a dedus timpul arestării preventive de la 17 ianuarie 2006 la 3 decembrie 2008.
Celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate cu privire la inculpatul M.D. au fost menţinute.
Recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.D., a fost respins ca nefondat.
Cauza formată prin disjungere a fost înregistrată sub nr. 10566/1/2008 şi face obiectul prezentului dosar având ca obiect recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara referitor la inculpaţii B.I., A.C. şi U.A.C., precum şi recursurile declarate de aceşti inculpaţi, criticile formulate fiind arătate mai sus.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate de procuror şi de inculpaţii B.I., A.C. şi U.A.C. sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta:
1. La data de 9 ianuarie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a dispus, prin ordonanţa nr. 1/PA/2001, punerea în mişcare a acţiunii penale şi arestarea preventivă a inculpatului U.A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (2) şi art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Temeiul juridic al măsurii preventive a arestării l-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. h) C. proc. pen., măsura dispusă pe timp de 30 de zile urmând să fie executată cu începere de la prinderea inculpatului.
Mandatul de arestare preventivă nr. 2 din 9 ianuarie 2003 emis de procuror nu a fost pus în executare.
Începând cu 11 martie 2003, inculpatul a fost arestat în Italia şi aflat în executarea unei pedepse privative de libertate de 12 ani şi 2 luni închisoare şi o pedeapsă pecuniară de 88.400 Euro.
La data de 30 septembrie 2010, autorităţile judiciare ale Statului Italian au dispus punerea în libertate provizorie a condamnatului (f.62-63).
Sentinţele în baza cărora inculpatul a fost condamnat de Statul Italian sunt din 20 martie 2004, 31 ianuarie 2005, 10 octombrie 2006, 29 octombrie 2006, iar punerea sa în libertate s-a datorat liberării anticipate pentru un total de 630 de zile de care a beneficiat potrivit legii statului de condamnare şi executare.
În acest fel, cererea formulată de inculpat în 2008 pentru a fi transferat în România în vederea continuării executării pedepsei aplicate în Italia şi admisă prin sentinţa penală nr. 4/F/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, a rămas fără obiect.
Pe de altă parte, cererea de extrădare a inculpatului propusă prin sentinţa penală nr. 310 din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Timişoara şi solicitată Ministerului de Justiţie în calitate de autoritate centrală, a fost transmisă autorităţilor italiene cu nr. 27332/II/13/2003 din 19 mai 2003, cu referire la mandatul de arestare dispus în lipsă nr. 2 din 9 ianuarie 2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Cererii de extrădare nu i s-a dat curs de către autorităţile italiene având în vedere împrejurarea că inculpatul se afla încarcerat în executarea unor pedepse privative de libertate dispuse de către instanţele italiene.
Consecinţă a punerii sale în libertate provizorie de către autorităţile judiciare italiene, inculpatul a fost adus în România la data de 14 octombrie 2010.
Prin încheierea nr. 3603 din 15 octombrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 10566/1/2008, Înalta Curte a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului U.A.C. şi a dispus luarea faţă de acesta a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, conform art. 1451 raportat la art. 145 C. proc. pen.
Din cele arătate mai sus, rezultă că pe întreaga desfăşurare a procesului penal din prezenta cauză inculpatul s-a aflat arestat în Italia, împrejurare cunoscută de instanţă, judecata desfăşurându-se fără legala sa citare.
Astfel, instanţa de fond, pe tot parcursul procesului penal a dispus citarea inculpatului la două adrese: la locul de detenţie, în Italia, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, şi prin afişare la Consiliul local al municipiului Timişoara.
La termenul din 2 februarie 2007, Tribunalul Timiş a repus cauza pe rol, fixând termen de judecată la 16 februarie 2007, cu citarea inculpatului la aceste adrese (fila 100).
Procedura de citare nu a fost legal îndeplinită pentru termenul din 16 februarie 2007, când cauza s-a judecat în fond, întrucât, pe de-o parte, la dosar nu s-a întors până la acea dată confirmarea de primire a citaţiei de la locul de detenţie din Italia, iar pe de altă parte, nu s-a întocmit procesul-verbal de afişare a citaţiei la Consiliul local al municipiului Timişoara, fiind încălcate dispoziţiile art. 177 alin. (4) şi (8), art. 181 alin. (2) C. proc. pen.
Întrucât judecata s-a făcut în condiţiile de încălcare a dispoziţiilor art. 175 şi urm. C. proc. pen., Înalta Curte constată incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen., impunându-se rejudecarea cauzei de către instanţa de fond.
În acest fel, se va putea asigura inculpatului, în mod efectiv şi deplin, şi exercitarea dreptului său la apărare.
2. Judecata inculpatului A.C. s-a desfăşurat în lipsa acestuia, inculpatul fiind stabilit în Canada din anul 2002.
La data de 4 august 2005, autorităţile judiciare române au transmis autorităţilor canadiene cererea de arestare provizorie în vederea extrădării şi de extrădare a inculpatului.
La data de 7 octombrie 2008 în Toronto, inculpatul a fost arestat în vederea extrădării în România.
La data de 29 ianuarie 2011, hotărârea de extrădare a fost executată, inculpatul fiind adus în România.
Prin încheierea nr. 316 din 30 ianuarie 2011, pronunţată în dosarul nr. 10566/1/2008, Înalta Curte a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului A.C. şi a dispus luarea faţă de acesta a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, conform art. 1451 raportat la art. 145 C. proc. pen.
La data de 16 februarie 2007, Tribunalul Timiş a judecat cauza în fond în condiţiile în care procedura de citare a inculpatului nu a fost legal îndeplinită.
Astfel, prin încheierea din 2 februarie 2007, Tribunalul Timiş a repus cauza pe rol, fixând termen de judecată la 16 februarie 2007, cu citarea inculpatului la adresele din jud. Iaşi, din Canada, Ontario şi prin afişare la locul săvârşirii faptei, Consiliul local al municipiului Timişoara.
Pentru termenul de judecată din 16 februarie 2007, când cauza a fost soluţionată, la dosarul cauzei a fost restituită numai dovada de îndeplinire a procedurii prin afişare la adresa jud. Iaşi; la dosar nu s-a întors confirmarea îndeplinirii procedurii la adresa din Canada şi nici procesul-verbal de afişare a citaţiei la Consiliul local al municipiului Timişoara, conform art. 177 alin. (4) şi (8), art. 181 alin. (2) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că judecata s-a făcut în condiţiile încălcării dispoziţiilor art. 175 şi urm. C. proc. pen.. Statutul inculpatului de persoană cu dublă cetăţenie, stabilită definitiv în Canada, stat căruia i se adresase încă din anul 2005 o cerere de extrădare, obliga instanţa de fond să îndeplinească procedura de citare a acestuia la adresa cunoscută din străinătate, mai înainte de a purcede la judecarea cauzei.
În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 pct. 21 C. proc. pen., în cauză se impune rejudecarea de către instanţa de fond.
În raport de incidenţa acestui caz de casare, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea celorlalte critici formulate de inculpaţii U.A.C. şi A.C. prin motivele de recurs, instanţa de rejudecare urmând să le aibă în vedere la soluţionarea cauzei.
3. Judecarea cauzei în fond s-a făcut fără ca procedura de citare să fie îndeplinită faţă de inculpatul B.I.
La termenul din 2 februarie 2007, Tribunalul Timiş a dispus citarea inculpatului pentru termenul din 16 februarie 2007 la două adrese: la domiciliu, jud. Timiş şi prin afişare la locul săvârşirii faptei, Consiliul local al municipiului Timişoara.
Dovada de citare la domiciliu s-a întors cu menţiunea „destinatar plecat din ţară" (f.103, dosar fond), iar procesul-verbal de afişare a citaţiei la Consiliul local în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta nu s-a întocmit, nefiind astfel respectate dispoziţiile art. 177 alin. (4) şi art. 181 alin. (2) C. proc. pen.
În cauză nu există dovezi asupra încunoştinţării inculpatului despre judecarea cauzei în condiţii care să asigure deplina respectare a dispoziţiilor art. 175 şi urm. C. proc. pen.. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că necesitatea stabilirii complete şi corecte a situaţiei de fapt şi a adevărului în cauză, în raport şi de felul şi natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, impune judecarea acesteia în mod unitar, cu privire la toţi cei trei inculpaţi.
Aşa fiind, reţinând incidenţa aceluiaşi caz de casare, Înalta Curte va dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond şi cu privire la inculpatul B.I.
Cu privire la criticile formulate de recurentul inculpat referitor la modul de efectuare a urmăririi penale şi de sesizare a instanţei, Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate.
La data emiterii mandatului de arestare preventivă faţă de inculpat – 14 martie 2001 – nu existau date asupra statutului său juridic de persoană arestată în Costa Rica; în consecinţă, urmărirea penală desfăşurându-se în lipsa acestuia, prevederile referitoare la obligativitatea asigurării asistenţei juridice, ascultarea inculpatului, prezentarea materialului de urmărire penală nu erau incidente.
Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la începerea urmăririi penale, actul de sesizare al instanţei (art. 264 C. proc. pen.), nu constituie nulităţi absolute, în sensul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., iar pentru a fi luate în discuţie ca nulităţi relative, ele trebuiau fie invocate la primul termen de judecată cu procedura îndeplinită, ceea ce nu s-a făcut, fie să împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, ceea ce nu este cazul.
Înalta Curte constată că acţiunea penală a fost pusă în mişcare faţă de inculpat şi că sesizarea instanţei de judecată s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel că în cauză nu sunt temeiuri de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
Criticile formulate de inculpat prin motivele de recurs, asupra fondului cauzei, vor fi avute în vedere la tribunal, în rejudecare.
Având în considerare cele arătate mai sus, în baza art. 38515 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de inculpaţi, va casa hotărârile pronunţate şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpaţii U.A.C. şi A.C. va fi menţinută.
Văzând dispoziţiile art.192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de inculpaţii U.A.C., B.I. şi A.C. împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Casează Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 100/PI din 16 februarie 2007 a Tribunalului Timiş şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Timiş.
Menţine măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpaţii U.A.C. şi A.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1829/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1849/2011. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
