ICCJ. Decizia nr. 2620/2011. Penal

Decizii penale ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2620/2011

Dosar nr. 3016/30/2009

Şedinţa publică din 29 iunie 2011

Asupra recursurilor penale de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 283/PI din 31 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. 3016/30/2009, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de inculpatul H.D.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul H.D., fiul lui N. şi al lui P., născut la data de 14 februarie 1955 în loc. Spermezeu, jud. Bistriţa-Năsăud, pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., tentativă de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. şi port fără drept al cuţitului prevăzută de art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a luat act că partea vătămată C.E. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În baza art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. a fost obligată partea vătămată C.E. la plata sumei de 800 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 193 alin. (5) C. proc. pen. a fost obligată partea vătămată la plata sumei de 1.200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către inculpatul H.D.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 937/P/2008 din 4 mai 2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului H.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 192 alin. (2) C. pen., art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (4) C. pen. şi de art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991 republicată, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt procurorul a reţinut următoarele:

Partea vătămată C.E. locuieşte în comuna Costeiu, judeţul Timiş, fiind unul dintre preoţii acestei localităţi.

În aceeaşi comună, locuieşte inculpatul H.D., cei doi fiind vecini.

De-a lungul timpului, între partea vătămată C.E. şi numitul C.P., care în luna ianuarie 2008 îndeplinea funcţia de primar al comunei Costeiu, s-au legat relaţii de prietenie.

Între inculpat şi C.P. a existat o mai veche relaţie de duşmănie, care s-a menţinut în timp, cei doi adresându-se în nenumărate rânduri Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj şi Judecătoriei Lugoj pentru soluţionarea diferendelor dintre ei.

Potrivit declaraţiei părţii vătămate C.E., în seara zilei de 21 februarie 2008, acesta se afla într-o cameră a imobilului în care locuieşte, împreună cu soţia sa C.R.F. Locuinţa respectivă are o curte interioară unde dau camerele care o compun şi care sunt în legătură cu un coridor a cărei uşă se află în imediata apropiere a porţii metalice de acces în curte, pe care preotul nu o încuia de obicei.

În jurul orelor 20⁰⁰, partea vătămată s-a auzit strigată pe numele mic şi totodată, a auzit că cineva trage puternic de uşa coridorului care era încuiată. Fiind preot, partea vătămată şi-a imaginat că cineva are nevoie de el şi, ca atare, a ieşit din camera în care se afla, la celălalt capăt al coridorului, direct în curtea casei, îndreptându-se către poartă. L-a remarcat atunci pe inculpatul H.D. care părea foarte agitat şi care a strigat la partea vătămată că-l omoară „pe el şi pe găinar” (potrivit celor spuse de partea vătămată, aceasta este porecla primarului, de profesie veterinar) şi s-a repezit să-l apuce de gât pe preot. Partea vătămată a încercat să se apere, fiind mai tânăr şi mai în putere decât inculpatul, care s-a smucit din mâinile părţii vătămate, a scos un cuţit din buzunarul hainei cu care era îmbrăcat şi a lovit brusc pe partea vătămată în zona gâtului. Partea vătămată s-a retras în casă, iar inculpatul a rămas pe loc în curte continuând să o ameninţe, după părerea părţii vătămate, fiind clar sub influenţa băuturilor alcoolice.

Văzând că începe să piardă sânge de la rana produsă la mână, partea vătămată s-a gândit, în primul rând, să-l sune pe prietenul său C.P., să anunţe el poliţia (partea vătămată nu cunoştea numărul de telefon direct al şefului de post) şi să-l pună în gardă pe acesta întrucât ameninţările inculpatului îl priveau şi pe el. Despre telefonul pe care C.P. l-a primit de la partea vătămată au aflat şi martorii Ş.V. şi R.V. care se aflau la o petrecere cu cel dintâi.

Soţia părţii vătămate, C.R.F. a urmărit din interiorul casei, pe geam, evenimentele pe care le-a descris amănunţit în declaraţiile date la procuror.

La scurt timp, la faţa locului a sosit un echipaj de poliţie format din agentul principal de poliţie B.D.L. şi agentul de poliţie P.C. din cadrul Postului de poliţie Costeiu care s-au deplasat la locuinţa inculpatului, situată în apropierea domiciliului părţii vătămate pentru a lămuri modul cum s-au petrecut faptele. La locuinţa inculpatului, organele de poliţie l-au găsit pe fiul acestuia, H.L.V. care le-a spus poliţiştilor că tatăl său a venit băut acasă şi doarme. În imobil se afla şi soţia inculpatului, H.L.

Atât soţia, cât şi fiul inculpatului au încercat să-l aducă pe acesta la discuţie cu organele de poliţie. Iniţial, inculpatul a refuzat şi într-un târziu le-a spus organelor de poliţie că nu ştie despre ce este vorba, că nu a fost acasă la partea vătămată cerând organelor de poliţie să-i aducă probe exacte dacă-l acuză „de ceva”. Atunci cei doi poliţişti însoţiţi de inculpat au plecat către locuinţa părţii vătămate. Aici inculpatul şi partea vătămată au discutat în prezenţa organelor de poliţie, partea vătămată susţinând că H.L.V., fiul inculpatului, i-a cerut să nu depună plângere împotriva tatălui său pentru că a fost o întâmplare şi că aşa se manifestă inculpatul când consumă alcool.

Cu ocazia audierii, agentul de poliţie P.C. a declarat că a auzit discuţiile dintre cei doi, iar agentul principal de poliţie B.D.L. a arătat că a auzit de la o oarecare distanţă cum fiul inculpatului i-a spus părţii vătămate că-i pare rău de cele întâmplate.

Martorul C.P. cu ocazia audierii, a declarat că în seara zilei de 21 ianuarie 2008 a fost sunat de partea vătămată care i-a spus ce s-a întâmplat şi, pe fundalul discuţiei dintre cei doi l-a auzit şi pe H.D. ameninţând. A arătat martorul că este sigur că ce-l care ameninţa a fost inculpatul deoarece îl cunoştea bine şi au avut de-a face împreună de mai multe ori înaintea incidentului din seara zilei de 21 ianuarie 2008. A mai declarat martorul că a doua zi, la 22 ianuarie 2008, în timp ce discuta cu partea vătămată, în faţa primăriei, despre cele petrecute cu o seară înainte, fiul inculpatului care trecea prin zonă l-a chemat pe preot şi l-a rugat să-l ierte pe tatăl său, să nu depună plângere la poliţie şi să se împace cu acesta.

A mai reţinut procurorul că martorul C.P. a declarat constant în sensul celor sus arătate, inclusiv cu ocazia confruntării cu martorul H.L.V., confruntare care s-a impus a fi efectuată întrucât acesta din urmă, de la început, a negat că s-ar fi deplasat cu cei doi poliţişti în seara zilei de 21 februarie 2008 la locuinţa părţii vătămate pentru a discuta cu aceasta şi că i-ar fi cerut părţii vătămate „să-l ierte pe tatăl său”. Cu referire la solicitarea adresată lui C.E. de a-şi retrage plângerea şi la deplasarea la locuinţa acestuia în seara incidentului, martorul H.L.V. a şi fost testat cu aparatul poligraf. Răspunzând negativ la ambele întrebări, au fost decelate note specifice comportamentului simulat privind răspunsurile, împrejurare faţă de care procurorul a concluzionat că martorul nu a fost sincer cu privire la cele întâmplate în seara zilei de 21 ianuarie 2008 şi, nici ulterior, privind pe inculpatul H.D., tatăl său. Acesta din urmă nu a putut fi testat la aparatul poligraf întrucât s-a prezentat într-o stare care l-a determinat pe specialist să-l declare inapt pentru un asemenea demers.

Fiind audiat, inculpatul a negat faptele, susţinând că în seara zilei de 21 ianuarie 2008 a lucrat la familia S. unde a băut ceva (fără a preciza ora) după care a plecat acasă. A mai declarat inculpatul că în drum spre locuinţa sa a întâlnit pe partea vătămată cu care însă nu a discutat nimic.

Privitor la leziunile prezentate de partea vătămată la mână (leziuni tipice de autoapărare) şi la gât, astfel cum sunt descrise în Certificatul medico-legal nr. 11 din 22 ianuarie 2008) care au fost create prin lovire directă repetată cu un obiect contondent cu margini ascuţite şi care au necesitat pentru vindecare 5 - 7 zile de îngrijiri medicale, procurorul a reţinut că indiferent dacă acestea au pus sau nu în pericol viaţa victimei, având în vedere obiectul cu care au fost produse şi zona vizată, este evident că inculpatul a urmărit suprimarea vieţii părţii vătămate, direct sau indirect, urmare care nu s-a produs, numai datorită reacţiei inspirate de autoapărare a acesteia din urmă.

Faţă de inculpat s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen. cu motivarea că, dacă răul cu care se ameninţă se realizează imediat, fapta de ameninţare este absorbită de infracţiunea care a constituit obiectul ameninţării, în speţă, infracţiunea de tentativă de omor. Cum inculpatul a ameninţat victima că o omoară şi imediat a trecut la faptă, acesteia nu i s-a mai creat o stare de temere din cauza respectivei succesiuni de evenimente.

În drept, faptele inculpatului H.D. de a pătrunde fără drept în curtea locuinţei părţii vătămate C.E., pe timp de noapte şi înarmat cu un cuţit, de a-l ameninţa cu moartea pe acesta şi de a-i aplica lovituri cu cuţitul în zona gâtului şi la mână producându-i leziuni care au necesitat 5 - 7 zile de îngrijiri medicale, au fost încadrate în dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. pen., ale art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. şi ale art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991 republicată, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., fapte cu judecarea cărora a fost sesizată instanţa de fond prin rechizitoriu.

Instanţa de fond verificând actele şi lucrările dosarului a apreciat că prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul nu este înlăturată de ansamblul probator administrat în cauză.

Principalul element de fapt care trebuie dovedit fără dubiu de către acuzare este prezenţa inculpatului în curtea casei părţii vătămate, deoarece inculpatul, audiat atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti a susţinut constant că nu a fost prezent în acel loc.

Mijloacele de probă directe în legătură cu elementul de fapt sus-menţionat, administrate în faza de urmărire penală au fost declaraţiile părţii vătămate, ale soţiei acesteia şi ale martorului C.P. (primarul din localitate).

Partea vătămată C.E. a fost persoana care a formulat plângere împotriva inculpatului, a fost audiată de mai multe ori în faza de urmărire penală, ocazie cu care a susţinut, în esenţă, situaţia de fapt expusă în rechizitoriu, dar valoarea probatorie a declaraţiilor părţii vătămate este condiţionată, conform art. 75 din C. proc. pen. de coroborarea acestora cu fapte sau împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Soţia părţii vătămate, audiată de mai multe ori în faza de urmărire penală, a declarat că din coridorul casei a văzut actele de agresiune exercitate asupra soţului său în curtea casei, de către inculpat.

Din declaraţiile martorului C.P. date în faza de urmărire penală a rezultat că acesta nu a fost prezent la locuinţa părţii vătămate în data de 21 ianuarie 2008, ci se afla într-o localitate învecinată (satul Cutina) la un botez; a fost sunat pe telefonul mobil de către partea vătămată care i-a povestit ce s-a întâmplat, martorul fiind cel care a anunţat organele de poliţie din localitatea Costeiu, despre eveniment. A mai susţinut martorul, că în timp ce vorbea la telefon cu partea vătămată, a auzit vocea inculpatului în curtea preotului, şi faptul că acesta dădea cu pumnii în uşă şi ţipa, cerându-i preotului să deschidă uşa că îl omoară.

În faza de cercetare judecătorească, martora C.R.F. (soţia părţii vătămate) a declarat că nu mai ţine minte nimic în legătură cu evenimentul din data de 21 ianuarie 2008 deoarece au trecut aproape doi ani de zile. În contextul în care în faza de urmărire penală soţia părţii vătămate a dat declaraţii detaliate în legătură cu faptele imputate inculpatului, susţinând varianta soţului său, instanţa de fond a apreciat că declaraţiile martorei din faza de cercetare judecătorească sunt de natură să pună sub semnul îndoielii veridicitatea declaraţiilor date la urmărirea penală. A mai reţinut instanţa de fond că această atitudine a martorului principal al acuzării a lipsit inculpatul de posibilitatea de a-i pune întrebări în mod direct şi de a se apăra.

În declaraţia dată la data de 22 ianuarie 2008 în cursul urmăririi penale, soţia părţii vătămate a arătat că după agresiune, aceasta a venit în casă, era nervoasă şi a văzut că era tăiată la gât. A mai arătat martora că soţul ei s-a şters unde era tăiat mai rău şi a ieşit din nou în curte să vadă dacă inculpatul a plecat, după care a revenit în casă şi a dat telefon undeva, însă nu poate preciza unde.

Analizând declaraţia soţiei părţii vătămate dată la organul de urmărire penală, instanţa de fond a reţinut că din conţinutul acesteia rezultă că partea vătămată, înainte să dea telefon primarului, a ieşit din nou în curte să vadă dacă inculpatul a plecat. După ce s-a reîntors din curte, l-a sunat pe primar. Prin urmare, inculpatul plecase din curtea casei părţii vătămate înainte ca acesta să-l sune pe martorul C.P., pentru că în caz contrar, văzând partea vătămată ieşind din nou în curte, inculpatul ar fi continuat agresiunea.

Dacă inculpatul nu mai era prezent în curtea casei părţii vătămate, aspect verificat de partea vătămată potrivit declaraţiei soţiei acesteia, era imposibil ca martorul C.P. să îl audă pe inculpat în timp ce o ameninţa pe partea vătămată. În plus, potrivit declaraţiei părţii vătămate, aceasta se afla în casă în momentul în care l-a sunat pe martorul C.P., iar din declaraţia martorului rezultă că discuţia cu partea vătămată a fost foarte scurtă (1 - 2 minute). Întrucât partea vătămată se afla în casă şi era surescitată de cele întâmplate, vorbind în mod cert pe un ton ridicat, instanţa de fond a reţinut că este foarte puţin probabil ca martorul să fi auzit efectiv, peste vocea interlocutorului, vocea inculpatului.

A mai reţinut instanţa de fond că un alt element de fapt care trebuie subliniat atunci când se procedează la aprecierea obiectivităţii declaraţiilor părţii vătămate şi ale martorilor este starea evidentă de duşmănie dintre partea vătămată, martorul C.P., pe de o parte, şi inculpat pe de altă parte, chiar dacă la nivel declarativ, aceştia infirmă acest aspect. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că între aceste persoane (în special între martorul C.P. şi inculpat) au existat mai multe neînţelegeri finalizate cu plângeri adresate diferitelor autorităţi, chiar plângeri penale supuse verificărilor de către organele de cercetare penală.

De asemenea, deşi s-au făcut verificări atât la faţa locului, cât şi la domiciliul inculpatului nu a fost găsit cuţitul despre care acuzarea a susţinut că ar fi fost folosit la atacul desfăşurat asupra părţii vătămate.

În legătură cu atitudinea procesuală a inculpatului pe parcursul cercetărilor instanţa de fond a reţinut că, este adevărat că acesta nu a putut fi supus testului poligraf datorită stării fizice în care se afla, însă, şi în privinţa părţii vătămate s-a constatat o atitudine de evitare a efectuării acestui test. Prin urmare, aceste atitudini deşi pot oferi indicii în legătură cu veridicitatea declaraţiilor părţii vătămate sau ale inculpatului, nu pot fundamenta o soluţie de condamnare, care trebuie să aibă la bază mijloace de probă şi nu simple indicii.

În consecinţă, instanţa de fond, apreciind că prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 5 C. proc. pen. nu a fost răsturnată de acuzare, a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Împotriva sentinţei au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi partea vătămată C.E.

Parchetul a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie pe motiv că instanţa de fond a comis o eroare gravă de fapt având drept consecinţă achitarea inculpatului.

În dezvoltarea motivului de apel, procurorul a arătat că din probele de la dosar rezultă, fără dubiu, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii. În acest sens, s-a susţinut că declaraţia părţii vătămate se coroborează cu declaraţiile martorei oculare C.R.F. şi ale martorului C.P., probe din care rezultă prezenţa inculpatului în locuinţa părţii vătămate şi agresarea acesteia de către inculpat.

Partea vătămată a criticat sentinţa sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru infracţiunile deduse judecăţii. Cu ocazia prezentării concluziilor orale, apărătorul părţii vătămate a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tentativă de omor în infracţiunea de loviri sau alte violenţe prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 150/A din 19 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. 3016/30/2009 s-au admis apelurile declarate de Parchet şi partea vătămată, s-a desfiinţat sentinţa şi rejudecând, s-a dispus condamnarea inculpatului H.D. la pedepsele de: 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (2) C. pen.; 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau alte violenţe, prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de port fără drept a unui cuţit sau a altor obiecte confecţionate anume pentru împungere sau lovire prevăzută şi pedepsită de art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea şi s-a dispus executarea de către inculpat a pedepsei de 3 ani închisoare în condiţiile art. 86¹ C. pen., pe durata termenului de încercare de 5 ani stabilit în temeiul art. 86² C. pen.

S-au instituit în sarcina inculpatului, pe durata termenului de încercare, măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86³ C. pen. şi anume: să se prezinte o dată la două luni la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii.

S-a luat act că partea vătămată C.E. nu s-a constituit parte civilă.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat şi la plata sumei de 100 RON cheltuieli de judecată către partea vătămată.

În considerentele deciziei, instanţa de apel, dând o nouă interpretare probelor administrate în cauză, a apreciat că este dovedită prezenţa inculpatului H.D. în seara zilei de 21 ianuarie 2008 în curtea locuinţei părţii vătămate C.E., precum şi agresiunea exercitată de inculpat asupra acestuia cu un cuţit.

Astfel, partea vătămată a declarat în faza de urmărire penală, că în seara zilei de 21 ianuarie 2008, în jurul orelor 20⁴⁰, aflându-se la domiciliul său, a fost strigată de o persoană să iasă în curte pentru a discuta. Când a ieşit din casă partea vătămată l-a văzut pe inculpat, era în stare de ebrietate şi a început să se manifeste violent ameninţând-o cu moartea, apoi s-a repezit la ea încercând să o strângă de gât, după care a scos un cuţit cu care a încercat să o lovească în gât, însă partea vătămată a ridicat mâna şi a fost atins cu cuţitul la mână şi la gât.

Partea vătămată mai arată că, văzând că inculpatul nu se potoleşte, a fugit în casă pentru a suna la poliţie, iar inculpatul a rămas în curte refuzând să plece, ameninţând în continuare partea vătămată şi familia acesteia.

Susţinerile părţii vătămate sunt confirmate şi de către martora C.R.F. (soţia părţii vătămate) care, la data de 07 mai 2008, în declaraţia dată la poliţie, arată aceleaşi împrejurări, respectiv, că partea vătămată a fost chemată în curte de inculpat şi l-a văzut pe acesta când s-a repezit la pieptul soţului său cu un cuţit şi că acesta a reuşit să pareze lovitura, fiind totuşi atins şi tăiat la gât şi la un deget, după care, soţul său s-a refugiat în casă, de unde l-a sunat pe primarul comunei, C.P. pentru a-i anunţa pe agenţii de poliţie.

Aceste declaraţii au fost menţinute de partea vătămată şi de martoră şi cu ocazia audierii de către procuror, atât partea vătămată, cât şi martora prezentând detalii cu privire la modul în care s-a comportat inculpatul şi la împrejurările în care s-a produs agresiunea părţii vătămate.

De asemenea, martorul C.P. a declarat că a fost sunat în seara respectivă de partea vătămată, în jurul orelor 20⁴⁵, ocazie cu care i-a spus că inculpatul H.D. a intrat în curtea locuinţei sale, a lovit-o cu un cuţit în zona gâtului, a ameninţat-o că o va omorî şi l-a rugat să anunţe de urgenţă pe şeful de post din comună. Martorul a mai relatat că, în timp ce vorbea la telefon cu partea vătămată, i-a auzit vocea inculpatului care lovea cu pumnii în uşă şi zbiera, cerându-i părţii vătămate să deschidă uşa că-l omoară.

Instanţa de fond a apreciat că declaraţiile celor doi martori sunt neverosimile întrucât, în ultima declaraţie dată în cursul urmăririi penale, martora C.R.F., a precizat că după ce soţul său a intrat în casă, având rană la gât, acesta s-a şters, după care, s-a dus în curte şi, văzând că inculpatul a plecat, s-a întors în casă şi l-a sunat pe martorul C.P. În aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut că martorul nu avea cum să-l mai audă prin telefon pe inculpat când ameninţa pe partea vătămată şi lovea cu pumnii în uşă.

Curtea a apreciat însă, că neconcordanţa dintre declaraţiile celor doi martori cu privire la momentul în care partea vătămată l-a sunat pe martorul C.P. nu poate să ducă la anularea celorlalte susţineri ale martorilor care duc fără dubiu la concluzia că inculpatul a fost prezent în curtea părţii vătămate şi că el este autorul agresiunii constatate prin actele medicale eliberate părţii vătămate.

Astfel, în toate declaraţiile date în cursul urmăririi penale, martora C.R.F. a susţinut că l-a văzut prin geamul de la coridorul casei pe inculpat, care se afla în curtea locuinţei sale, acesta a ameninţat pe parte vătămată cu moartea, fiind în stare de ebrietate, şi a încercat să o lovească cu un obiect în zona gâtului, partea vătămată s-a apărat, dar cu toate acestea a fost tăiată la un deget şi la gât.

Împrejurarea că această martoră a declarat în faţa instanţei că nu mai ţine minte nimic în legătură cu fapta întrucât au trecut doi ani de la eveniment, nu poate duce la concluzia că toate susţinerile făcute în declaraţiile date în cursul urmăririi penale nu sunt reale, mai ales că aceasta nu a declarat că nu mai menţine aceste declaraţii.

De asemenea, este cert că partea vătămată l-a sunat imediat după agresiune pe martorul C.P., aspect confirmat de martorii P.C. şi B.D.L., agenţi de poliţie la Postul de Poliţie din comuna Costeiu şi care au relatat că au fost sunaţi de martorul C.P., care le-a cerut să se deplaseze la domiciliul părţii vătămate întrucât inculpatul a intrat peste ea în locuinţă şi, deplasându-se de urgenţă la domiciliul părţii vătămate, au constatat că aceasta prezenta leziuni la deget şi la gât şi a susţinut că inculpatul a intrat în curtea locuinţei sale, a ameninţat-o şi a încercat să o lovească la gât cu un cuţit. Aceiaşi martori au mai relatat că şi soţia părţii vătămate le-a spus că inculpatul a intrat în curtea locuinţei înarmat cu un cuţit.

Un alt amănunt care nu trebuie ignorat în aprecierea credibilităţii declaraţiei părţii vătămate este şi starea în care se afla inculpatul în seara respectivă.

Partea vătămată a susţinut că inculpatul era în stare de ebrietate, împrejurare confirmată şi de soţia acestuia. Apoi cei doi poliţişti care s-au prezentat la domiciliul părţii vătămate în urma sesizării telefonice, au declarat, că după discuţia avută cu partea vătămată, s-au deplasat la domiciliul inculpatului şi au observat că acesta era sub influenţa alcoolului. Chiar şi fiul inculpatului, H.L.V., a declarat că în seara respectivă, când tatăl său s-a întors acasă, acesta era puţin băut.

Prin urmare, atât probele directe, cât şi cele indirecte duc fără dubiu la concluzia că inculpatul este persoana care s-a aflat în curtea locuinţei părţii vătămate şi că el este agresorul acesteia.

Inculpatul a negat faptele, susţinând că în seara respectivă a fost la locuinţa martorului S.G., unde a făcut o constatare la instalaţia din locuinţă şi a servit o cafea şi ţuică, după care a fost dus acasă cu autoturismul acestuia.

Chiar dacă susţinerile inculpatului sunt reale cu privire la deplasarea la locuinţa lui S.G., aspect confirmat şi de această persoană care a fost audiată în calitate de martor, totuşi, nu se poate susţine că, în aceste condiţii, inculpatul nu putea fi el autorul infracţiunilor, întrucât, între locuinţa părţii vătămate şi locuinţa inculpatului, este o distanţă de 50 - 100 metri care putea fi uşor parcursă şi, având în vedere că tot incidentul a durat câteva minute, potrivit declaraţiilor părţii vătămate şi ale soţiei acestuia, inculpatul a reuşit să ajungă acasă înainte de ora 21⁰⁰.

Cu privire la ora la care inculpatul a ajuns acasă s-a constatat că nici unul dintre martorii audiaţi nu au fost în măsură să precizeze cu certitudine ora la care inculpatul a ajuns acasă, însă, din coroborarea tuturor declaraţiilor acestora, se constată că inculpatul a fost lăsat acasă de martorul S.G. după ora 20⁰⁰, iar în jurul orei 20³⁰ se afla la domiciliul părţii vătămate potrivit declaraţiei acesteia şi a soţiei sale, după care s-a deplasat acasă.

S-au avut în vedere, în acest sens declaraţiile martorului S.G. care a declarat că nu poate preciza ora la care l-a dus acasă pe inculpat, declaraţia soţiei martorului care a arătat că soţul său l-a dus pe inculpat acasă în intervalul 19⁰⁰ - 20⁰⁰, declaraţia soţiei inculpatului, H.L. care a afirmat că soţul său a ajuns acasă în jurul orelor 20⁰⁰ (cu menţiunea că nu poate preciza cu exactitate ora întrucât era întuneric, precum şi declaraţia fiului inculpatului, H.L.V. care, de asemenea a declarat că nu poate preciza cu exactitate ora la care tatăl său a venit acasă, dar ştie că era seară.

Instanţa de fond a mai reţinut că un alt element care trebuie avut în vedere la aprecierea obiectivităţii declaraţiilor părţii vătămate şi ale martorilor sus-menţionaţi îl constituie starea de duşmănie dintre martorul C.P. şi inculpat, dovedită cu plângerile penale formulate de inculpat împotriva martorului.

Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută nici această susţinere a instanţei de fond. Aşa cum s-a menţionat mai sus, prezenţa inculpatului în curtea locuinţei părţii vătămate şi agresiunea comisă de el nu au fost dovedite doar pe baza declaraţiile martorului C.P., ci prin coroborarea declaraţiilor mai multor martori audiaţi în cauză.

Chiar dacă din actele de la dosar rezultă că inculpatul a formulat mai multe sesizări şi plângeri împotriva martorului C.P., având în vedere calitatea acestuia de primar al comunei, este greu de crezut că partea vătămată, care este preotul comunei, şi martorul menţionat au înscenat o poveste în care să fie implicat inculpatul, cu consecinţa trimiterii acestuia în judecată pentru o faptă de vătămare corporală, care este cert că a fost comisă de inculpat, doar în scop de răzbunare.

Prin urmare, Curtea a apreciat că faptele inculpatului H.D. de a pătrunde fără drept în curtea locuinţei părţii vătămate C.E., pe timp de noapte şi înarmat cu un cuţit şi de a-i aplica acestuia lovituri în zona gâtului şi la mână provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 5 - 7 zile îngrijiri medicale întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.; lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. şi port fără drept al unui cuţit sau altor obiecte confecţionate anume pentru împungere sau lovire prevăzută de art. 1¹ din Legea nr. 61/1991, texte de lege în baza cărora a dispus condamnarea inculpatului la pedepsele menţionate în dispozitivul deciziei.

Împotriva deciziei au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul H.D.

Parchetul a criticat decizia pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptei dispusă de instanţa de apel, din infracţiunea de tentativă de omor prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., faptă pentru care inculpatul H.D. a fost trimis în judecată, în infracţiunea de loviri sau alte violenţe, prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs, procurorul a susţinut că obiectul cu care inculpatul a lovit pe partea vătămată (cuţit), zona vizată (care a fost lezată într-o mai mică măsură datorită faptului că partea vătămată s-a apărat, leziunile de la mână fiind tipice de autoapărare), comportamentul anterior al inculpatului care era foarte agitat, se afla în stare de ebrietate şi ameninţa pe partea vătămată cu moartea, demonstrează că inculpatul a prevăzut că fapta sa putea produce moartea părţii vătămate, rezultat pe care l-a urmărit sau, cel puţin, a acceptat posibilitatea ca el să se producă.

În concluzie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., procurorul a solicitat casarea deciziei în ceea ce priveşte schimbarea încadrării juridice din art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. în art. 180 alin. (2) C. pen. şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de tentativă de omor la o pedeapsă cu închisoarea în limitele prevăzute de lege şi cu executare în regim de detenţie.

Inculpatul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 din C. proc. pen., a solicitat casarea deciziei şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de tribunal.

În dezvoltarea motivului de recurs, inculpatul a susţinut că motivarea deciziei se bazează în mare parte pe probele administrate în faza de urmărire penală, instanţa de apel înlăturând veridicitatea probelor administrate nemijlocit la instanţa de fond. A mai susţinut inculpatul că în cauză este aplicabilă regula in dubio pro reo, deoarece probele referitoare la vinovăţie nu sunt certe, sigure şi complete şi, în consecinţă, soluţia ce se impunea a fi pronunţată era aceea de achitare.

Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate de Parchet şi de inculpat, care în drept se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 şi 18 C. proc. pen., cât şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 385⁹ alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate.

Analizând cu prioritate critica adusă deciziei de către inculpatul H.D. şi care vizează greşita sa condamnare pentru infracţiunile deduse judecăţii, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de inculpat, că instanţa de apel a apreciat că este dovedită prezenţa inculpatului în locuinţa intimatului parte vătămată C.E. în seara zilei de 21 ianuarie 2008, înarmat cu un cuţit, precum şi agresarea de către acesta a părţii vătămate cu consecinţa producerii de leziuni ce au necesitat pentru vindecare 5 - 7 zile de îngrijiri medicale, în urma coroborării tuturor probelor, atât a celor administrate în cursul urmăririi penale, cât şi a celor administrate în faza cercetării judecătoreşti la instanţa de fond. Cu respectarea principiului prevăzut în art. 63 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia probele nu au valoare mai înainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului, - şi nu exclusiv, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, aşa cum a susţinut în mod eronat inculpatul, - instanţa de apel a pronunţat o hotărâre justă de condamnare a acestuia.

Apărarea recurentului inculpat că în seara zilei de 21 ianuarie 2008 a fost la locuinţa numitului S.G. pentru a verifica instalaţia din locuinţa acestuia, ocazie cu care a servit o cafea şi ţuică, după care a mers acasă unde a rămas până la sosirea organelor de poliţie, a fost verificată de instanţa de apel şi în mod judicios a fost înlăturată în raport de probele administrate în cauză, inclusiv de cele propuse în apărare de către inculpat.

Astfel, martorul S.G. şi soţia acestuia, S.L. au confirmat prezenţa în domiciliul lor a recurentului inculpat în după amiaza zilei de 21 ianuarie 2008, precum şi faptul că acesta a fost dus acasă de către S.G. cu autoturismul.

Nici unul dintre martorii sus-menţionaţi, după cum nici soţia recurentului inculpat, martora H.L. şi nici fiul acestuia, martorul H.L.V. nu au fost însă în măsură să precizeze cu certitudine ora la care recurentul inculpat a ajuns acasă.

Referitor la acest aspect, martora S.L. a arătat că soţul său l-a dus pe inculpat acasă în jurul orelor 19⁰⁰ - 20⁰⁰; soţia inculpatului a declarat că soţul său a ajuns acasă în jurul orelor 20⁰⁰ (cu menţiunea că nu poate preciza cu exactitate ora, deoarece afară era întuneric) iar fiul inculpatului, de asemenea, nu a putut preciza ora la care acesta a venit în domiciliu.

Din coroborarea declaraţiilor martorilor sus-menţionaţi, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, rezultă că recurentul inculpat a ajuns acasă în jurul orelor 20³⁰, iar intimatul partea vătămată a reclamat prezenţa inculpatului în locuinţa sa în jurul orelor 20⁴⁰. Cum distanţa între locuinţa recurentului inculpat şi cea a intimatului partea vătămată este de 50 - 100 de metri, şi având în vedere că incidentul a durat câteva minute aşa cum au declarat partea vătămată şi soţia sa, martora C.R.F., singura prezentă la locul faptei, Înalta Curte nu exclude posibilitatea ca inculpatul să fi fost prezent în domiciliul părţii vătămate în jurul orelor 20⁴⁰.

Susţinerea intimatului parte vătămată în sensul că în seara zilei de 21 ianuarie 2008, în jurul orelor 20⁴⁰, în timp ce se afla în domiciliu împreună cu soţia sa, a fost strigat de o persoană pe care în momentul în care a ieşit din casă a recunoscut-o ca fiind recurentul inculpat, care era în stare de ebrietate, l-a ameninţat cu moartea, s-a repezit la el încercând să îl strângă de gât, după care a scos cuţitul cu care a încercat să îl lovească la gât, a fost confirmată de soţia sa, martora C.R.F. În declaraţia dată la organul de poliţie la data de 7 mai 2008, martora a confirmat împrejurările relatate de soţul său, şi anume, că acesta a fost chemat în curte de inculpat care s-a repezit la pieptul părţii vătămate cu un cuţit cu care l-a tăiat la gât şi la un deget. Declaraţia dată de martora C.R.F. la data de 7 mai 2008 a fost menţinută şi cu ocazia audierii sale de către procuror, ocazie cu care atât martora, cât şi soţul său, partea vătămată, au detaliat modul în care s-a desfăşurat incidentul dintre aceasta din urmă şi inculpat.

În sprijinul susţinerilor părţii vătămate sunt şi declaraţiile martorului C.P., primarul comunei, care în mod constant, atât la organul de urmărire penală, cât şi la instanţa de fond a declarat că în seara zilei de 21 ianuarie 2008, în jurul orelor 20⁴⁵ a fost sunat la telefon de partea vătămată şi rugat de aceasta să-l anunţe de urgenţă pe şeful de post din comună să se deplaseze la domiciliul său, deoarece recurentul inculpat a venit în curtea locuinţei sale, a ameninţat-o cu moartea şi a tăiat-o cu cuţitul în zona gâtului. A mai arătat martorul că în timp ce vorbea la telefon cu partea vătămată a auzit vocea inculpatului care zbiera, lovea cu pumnii în uşă şi îi cerea părţii vătămate să îi deschidă că o omoară.

Împrejurarea că în faza de cercetare judecătorească, la instanţa de fond, martora C.R.F. a declarat că nu-şi mai aminteşte nimic în legătură cu fapta, nu este de natură a duce la concluzia că cele declarate de aceasta la organul de urmărire penală nu sunt adevărate. Pe de o parte, martora şi-a motivat poziţia procesuală adoptată în faţa instanţei de fond prin aceea că de la data comiterii faptelor a trecut un interval mare de timp – 2 ani, - nu a afirmat că nu-şi menţine declaraţiile date la organul de urmărire penală, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., cărora instanţa de apel le-a dat eficienţă prevăd că aprecierea fiecărei probe, indiferent că a fost administrată în cursul urmăririi penale sau în faza cercetării judecătoreşti se face de către organul judiciar, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Or, declaraţia martorei C.R.F. se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate, cu concluziile actelor medico-legale întocmite în cauză şi cu declaraţiile martorului C.P. ale cărui susţineri sunt confirmate de martorii P.C. şi B.D.L., agenţi de poliţie în cadrul Postului de poliţie din comuna Costeiu care au relatat că în seara zilei de 21 ianuarie 2008 au fost sunaţi de C.P. care le-a cerut să se deplaseze la domiciliul părţii vătămate întrucât inculpatul a intrat peste aceasta în locuinţă. Au mai declarat cei doi martori că deplasându-se de urgenţă la domiciliul părţii vătămate au constatat că aceasta prezenta leziuni la deget şi la gât şi le-a spus, în prezenţa soţiei sale, martora C.R.F. -, care a confirmat cele afirmate de soţul său -, că inculpatul a intrat în curtea locuinţei sale, a ameninţat-o şi a încercat să o lovească la gât cu cuţitul pe care îl avea asupra sa, lovitură ce a fost apărată cu mâna de partea vătămată.

În sprijinul declaraţiilor martorului C.P. sunt şi declaraţiile martorilor Ş.V., R.V. care au arătat că în timp ce se aflau la o petrecere în localitatea Cutina, situată la aproximativ 13 km de comuna Costeiu, martorul C.P. a fost sunat la telefon, a ieşit afară să vorbească şi când s-a întors a spus fiicei şi soţiei sale că trebuie să plece deoarece a intrat cineva în curtea casei preotului din comuna Costeiu.

Împrejurarea că martorul C.P. nu le-a spus celor prezenţi la petrecere numele persoanei care a intrat în curtea părţii vătămate, invocată în apărare de către inculpat, este lipsită de relevanţă în condiţiile în care vinovăţia acestuia din urmă este dovedită, fără dubiu pe baza probelor administrate în cauză şi la care s-a făcut referire în cele ce preced.

Nu lipsită de relevanţă în aprecierea credibilităţii celor susţinute de intimatul parte vătămată, este şi starea în care se afla recurentul inculpat la data comiterii faptelor.

Susţinerea intimatului partea vătămată în sensul că recurentul era în stare de ebrietate este confirmată de declaraţiile soţiei acestuia, de declaraţiile martorilor H.L.V. şi H.L., fiul, respectiv soţia inculpatului, precum şi de declaraţiile martorilor P.C. şi B.D.L., agenţii de poliţie care au mers la locuinţa inculpatului şi au constatat că acesta era sub influenţa alcoolului.

Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte reţine că atât probele directe cât şi cele indirecte, administrate în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti conduc fără nici un dubiu, la concluzia că în seara zilei de 21 ianuarie 2008, recurentul inculpat a intrat fără drept în locuinţa intimatei părţi vătămate, înarmat cu un cuţit cu care a lovit-o cauzându-i leziunile menţionate în certificatul medico-legal şi, în consecinţă, soluţia de condamnare dispusă de instanţa de apel este legală şi temeinică.

În ce priveşte critica adusă deciziei de către Parchet şi care vizează greşita reţinere în sarcina inculpatului H.D. a infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen. urmare a schimbării încadrării juridice dispusă în temeiul art. 334 C. proc. pen. din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., critică ce se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este fondată.

Contrar celor susţinute de Parchet şi în consens cu cele reţinute în considerentele deciziei ce face obiectul recursului de faţă, Înalta Curte constată că din probele administrate în cauză nu rezultă că recurentul inculpat a acţionat cu intenţia - directă sau indirectă – de a suprima viaţa intimatei părţi vătămate.

Din Certificatul medico-legal nr. 11 din 22 ianuarie 2008 întocmit de Cabinetul Medico-Legal Lugoj rezultă că la data examinării medico-legale, partea vătămată C.E. a prezentat anterocervical stânga plagă înţepată de 0,2 cm, acoperită de crustă hematică, iar la degetul III, mâna dreaptă, falanga unghială, faţa palmară, plagă tăiată de 1,5 cm acoperită de secreţie sanghinolentă şi crustă în curs de organizare. S-a concluzionat că leziunile traumatice prezentate de partea vătămată pot data din 21 ianuarie 2008, au fost produse prin lovire directă, repetată, cu un obiect contondent cu margini ascuţite şi necesită pentru vindecare 5 - 7 zile de îngrijiri medicale dacă nu apar complicaţii.

În cursul judecăţii, la instanţa de fond, s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale la nivelul Institutului de Medicină Legală Timişoara care prin Raportul de primă expertiză medico-legală nr. 881 din 30 martie 2010, întocmit pe baza actelor medicale a concluzionat că leziunile prezentate de partea vătămată pot data din 21 ianuarie 2008, s-au putut produce prin lovire directă cu obiect dur, cu margini ascuţite, necesită 5 - 7 zile de îngrijiri medicale în cazul unei evoluţii favorabile şi nu au pus în primejdie viaţa victimei. S-a mai reţinut în actul medico-legal sus-menţionat că prezenţa celor două plăgi (anterocervical stânga şi la nivelul mâinii drepte falanga unghială, degetul III) pledează pentru existenţa unor loviri directe repetate (două), fără însă a putea exclude în totalitate existenţa unei singure lovituri, în acest caz, în dinamica mecanismului de producere al leziunilor, mâna fiind interpusă între agentul vulnerant şi regiunea cervicală, posibil ca leziune de autoapărare. Concluziile actului medico-legal sus-menţionat au fost avizate prin Avizul nr. 881/E2 din 9 aprilie 2010 întocmit de Comisia de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale – Institutul de Medicină Legală Timişoara.

Forma de vinovăţie în cazul infracţiunii de omor, inclusiv a celei rămase în faza de tentativă este intenţia în ambele sale modalităţi, respectiv intenţia directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii (inacţiunii) sale - moartea victimei - şi a urmărit producerea acestuia, sau intenţia indirectă, când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale şi, fără a-l urmări, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia.

Prin urmare, infracţiunea de omor cere întotdeauna intenţia făptuitorului de a omorî, rezultat pe care acesta îl prevede, fie ca o consecinţă sigură a faptei, fie ca o eventualitate. Elementul subiectiv propriu infracţiunii de omor în forma tentativei este cel care delimitează această faptă de alte infracţiuni îndreptate împotriva vieţii persoanei, cum ar fi infracţiunea de lovire sau alte violenţe. În cazul tentativei de omor trebuie să se constate intenţia de a ucide, pe când la infracţiunea de loviri sau alte violenţe este necesar să se probeze că făptuitorul a exercitat actele de violenţă cu intenţia de a vătăma integritatea corporală a victimei.

Intenţia autorului de a ucide victima poate rezulta din activitatea materială obiectivă desfăşurată de acesta, dar şi din alte împrejurări rezultate din mijloacele de probă administrate în cauză, ca de exemplu, raporturile dintre făptuitor şi victimă existente anterior săvârşirii infracţiunii. Sub acest din urmă aspect, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, între intimatul partea vătămată C.E., martorul C.P., pe de o parte, şi recurentul inculpat H.D. pe de altă parte, (în special între martor şi inculpat) exista o stare de duşmănie mai veche, chiar dacă la nivel declarativ este infirmată de aceştia (inculpatul a fost angajatul Primăriei Costeiu) care a degenerat în sesizări şi plângeri adresate diferitelor autorităţi ale statului, chiar plângeri penale înaintate organelor de cercetare penală.

În contextul întregului material probator administrat în cauză, Înalta Curte reţine că fapta a fost comisă de recurent în scop de răzbunare, pe fondul stării tensionate existente între părţi şi a stării de ebrietate în care inculpatul se afla, şi că nici un moment acesta nu a urmărit să ucidă pe partea vătămată, nici măcar nu a acceptat posibilitatea producerii unui atare rezultat, dovadă fiind şi superficialitatea leziunilor produse acesteia.

Referitor la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, Înalta Curte constată, faţă de împrejurarea că încadrarea juridică a faptei în prevederile art. 180 alin. (2) C. pen. este corectă, că executarea de către recurent a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare în condiţiile art. 86¹ C. pen. este de natură a-şi atinge scopul preventiv şi educativ cerut de art. 52 C. pen. şi de a contribui la reeducarea acestuia.

Faţă de argumentele mai sus expuse, recursurile declarate de Parchet şi de inculpat, se privesc ca nefondate şi se vor respinge ca atare în conformitate cu prevederile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) din C. proc. pen.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 600 RON din care suma de 200 RON reprezentând onorariul datorat apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de inculpatul H.D. împotriva Deciziei penale nr. 150/A din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 iunie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 2627/2011. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2538/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie... →

ICCJ. Decizia nr. 2620/2011. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2620/2011. Penal