ICCJ. Decizia nr. 3803/2011. Penal. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3803/2011
Dosar nr.348/311/2011
Şedinţa publică din 26 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 216 din 2 martie 2011, Judecătoria Slatina, în baza art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., rap. la art. 3201 C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul G.C. - fiul lui G. şi F., născut la 14 iunie 1967 în comuna Movileni, judeţul Olt, domiciliat în comuna Movileni, judeţul Olt, la pedeapsa de 9 luni închisoare.
În baza art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-a menţinut beneficiul liberării condiţionate privind restul de 1657 zile din pedeapsa de 18 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 144 din 25 noiembrie 1997 a Tribunalului Olt, definitivă prin Decizia penală nr. 298 din 03 februarie 1999 pronunţată de Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu referire la art. 8 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cauza Sabău şi Pîrcălab împotriva României, pe durata executării pedepsei principale.
A fost obligat inculpatul la 350 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina 4888/P/2010 din 07 ianuarie 2011 înregistrat pe rolul Judecătoriei Slatina sub nr. 348/311/2011 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului G.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.
În ziua de 25 septembrie 2010 în jurul orei 12:30 organele de poliţie aflându-se în serviciul de patrulare cu auto pe DJ 653 pe raza localităţii Schitu, jud. Olt a oprit în trafic autoturismul condus de inculpatul G.C..
Solicitându-i-se actele pentru control inculpatul a declarat că nu posedă permis de conducere auto aspect confirmat şi de Adresa nr. 2343 din 05 octombrie 2010 emisă de Serviciul Public Comunitar, Regim Permise de Conducere şi înmatriculare a Vehiculelor Olt din care rezultă că inculpatul nu figurează în evidenţele poliţiei cu permis de conducere auto.
Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti inculpatul G.C. a recunoscut săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, regretând fapta comisă.
De asemenea inculpatul a solicitat ca judecata să aibă loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, recunoscând în totalitate fapta săvârşită aşa cum a fost reţinută în actul de sesizare al instanţei şi nu a solicitat administrarea de probe.
Astfel, inculpatul a declarat că în ziua de 25 septembrie 2010 a condus autoturismul sus-menţionat pe raza localităţii Schitu deplasându-se de la locuinţa unei persoane unde avusese maşina la reparat către locuinţa sa, motivând că a condus autoturismul fără a poseda permis de conducere întrucât s-a gândit că distanţa este destul de scurtă, drumul nu este prea circulat şi că nu va fi depistat în trafic de organele de poliţie.
Analizând conţinutul dosarului de urmărire penală pentru soluţionarea laturii penale instanţa a constatat că din probele administrate rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.
Instanţa a apreciat că fapta inculpatului G.C. de a conduce pe drumurile publice un autovehicul fără a poseda permis de conducere auto întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice modificată şi completată prin OUG nr. 63/2006 publicată în M. Of., nr. 729/20.09.2006.
S-a apreciat că acţionând în acest mod inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi a urmărit producerea lui reţinându-se ca forma de vinovăţie intenţia directă.
Vinovăţia inculpatului este dovedită prin următoarele mijloace de probă: proces-verbal de constatare, declaraţiile inculpatului, adresa Serviciului Public Comunitar, Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor Olt, declaraţiile martorilor.
La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) respectiv dispoz. părţii generale limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi atitudinea acestuia în timpul desfăşurării procesului penal, circumstanţele concrete în care a fost săvârşită fapta.
Având în vedere aceste argumente respectiv atitudinea sinceră a inculpatului în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, vârsta inculpatului, distanţa parcursă de inculpat fără permis de conducere auto şi antecedentele penale ale acestuia, s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii, aceasta fiind de natură să realizeze scopul educativ şi preventiv prev. de art. 52 C. pen.
Instanţa a dat eficienţa dispoz. art 3201 alin. (7) C. proc. pen., în sensul că a pronunţat condamnarea inculpatului care va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii.
Din fişa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că acesta a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii fiind liberat condiţionat cu un rest neexecutat de 1657 zile, fapta dedusă judecăţii fiind săvârşită în timpul liberării condiţionate.
Având în vedere circumstanţele concrete de săvârşire a faptei deduse judecăţii şi persoana inculpatului care a avut o atitudine sinceră recunoscând în totalitate fapta comisă şi prezentându-se la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată, instanţa a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins doar prin executarea în regim de detenţie a pedepsei aplicate pentru infracţiunea dedusă judecăţii, în cauză neimpunându-se revocarea liberării condiţionate.
Astfel, în baza art. 61 alin. (1) teza II C. pen. s-a menţinut beneficiul liberării condiţionate privind restul de 1657 zile neexecutat din pedeapsa de 18 ani închisoare aplicate inculpatului prin Sentinţei penale nr. 144 din 25 noiembrie 1997 a Tribunalului Olt.
Instanţa de fond a apreciat că în sarcina inculpatului nu pot fi reţinute ca împrejurări ce pot constitui circumstanţe atenuante dispoz. art. 74 alin. (1) C. pen., neexistând suficiente date în acest sens, atitudinea de recunoaştere a inculpatului fiind una normală şi firească rezultat al depistării sale de către organele de poliţie.
De asemenea, Judecătoria Slatina a apreciat că inculpatul este nedemn în ceea priveşte exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., astfel încât a dispus interzicerea acestora pe durata executării pedepsei principale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul G.C., solicitând în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei penale şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, iar în subsidiar, redozarea pedepsei aplicată, în sensul reducerii acesteia către minimul stabilit pentru infracţiunea săvârşită, prin aplicarea efectelor art. 3201 C. proc. pen., respectiv pedeapsa de 4 luni închisoare.
Prin Decizia penală nr. 1080 din 21 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.C., împotriva Sentinţei penale nr. 216 din 2 martie 2011, pronunţată de Judecătoria Slatina, în Dosarul nr. 348/311/2011.
A fost obligat recurentul la plata sumei de 60 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a constatat că, în raport de gradul de pericol social al faptei comise, de modalitatea şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de împrejurările comiterii faptei, dar avându-se în vedere şi datele care caracterizează persoana inculpatului, nu se poate aprecia că fapta acestuia prin conţinutul ei concret nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În acest sens, în cauză nu se impune aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, fapta inculpatului fiind prin ea însăşi o infracţiune de pericol.
Mai mult, din fişa de cazier judiciar privind pe inculpat, rezultă că acesta a mai fost condamnat anterior, prin Sentinţa penală nr. 1869 de la 15 noiembrie 1993 a Judecătoriei Slatina, la 150.000 lei amendă penală, pentru fapta prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. şi la 18 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64, 71 lit. a) şi b) C. pen., prin Sentinţa penală nr. 144 de la 15 noiembrie 1997 a Tribunalului Olt, definitivă prin Decizia penală nr. 298 de la 3 februarie 1999 a Curţii de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunile prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. şi art. 174, 175 lit. d) C. pen., în executarea acesteia fiind arestat la data de 25 decembrie 1996 şi liberat condiţionat la 11 iunie 2010, cu un rest rămas neexecutat de 1.657 zile închisoare.
În raport de toate aceste împrejurări, s-a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., este just individualizată, atât ca întindere, cât şi ca modalitate de executare şi nu se impune o nouă reducere a acesteia, inculpatul săvârşind infracţiunea dedusă judecăţii în timpul liberării condiţionate, aflându-se în stare postcondamnatorie, prev. de art. 37 lit. a) C. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul G.C., fără a indica motivele de casare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este inadmisibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 3851 C. proc. pen., "pot fi atacate cu recurs:
a) sentinţele pronunţate de judecătorii;
b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare;
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie; şi
d1) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de curţi de apel şi Curtea Militară de Apel;
f) sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitarea;
(2) Încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.
(3) Recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii.
(4) Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin Decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare".
Aşadar, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
În cauză, inculpatul G.C. a declarat recurs împotriva unei hotărâri definitive, cu care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată, cale de atac care nu întruneşte cerinţele textului menţionat şi, ca atare, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul declarate de inculpat este inadmisibil, iar în temeiul art. 385 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. urmează a fi respins.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul G.C., împotriva Deciziei penale nr. 1080 din 21 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în Şedinţa publică din 26 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3779/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3804/2011. Penal. Tăinuirea unui bun provenit... → |
|---|
