ICCJ. Decizia nr. 3894/2011. Penal. Infracţiuni la alte legi speciale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3894/2011
Dosar nr.8844/100/2010
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 198 din data de 17 martie 2011 a Tribunalului Maramureş, în baza art. 345 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul minor C.G. - pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi 3 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74 lit. a), art. 76 C. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi s-a înlăturat pedeapsa complementară privativă de drepturi.
În temeiul art. 1101 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani.
Pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat respecte următoarele măsuri de supraveghere prevăzute de art. 863 C. pen.: să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş, la datele fixate de acest serviciu; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea, aceluiaşi serviciu; să comunice locul de muncă şi să justifice schimbarea acestuia Serviciului de probaţiune; să comunice, aceluiaşi serviciu, informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Pe durata termenului de încercare, s-a dispus că inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii instituite potrivit art. 863 alin. (3) C. pen., respectiv să desfăşoare o activitate ori să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare.
S-a dispus ca supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă să se facă de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş.
În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen., art. 1101 alin. (3) C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării şi au fost făcute cunoscute inculpatului obligaţiile pe care trebuie să le respecte şi măsurile de supraveghere la care este supus.
A fost obligat inculpatul, în solidar cu părţile responsabile civilmente C.T. şi C.M., să plătească părţii civile L.G. suma de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
În temeiul art. 191 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul, în solidar cu părţile responsabile civilmente C.T. şi C.M., la plata către stat a sumei de 600 RON cheltuieli judiciare, din care 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu avansat din fondurile Ministerului Justiţiei către doamna avocat T.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş dat în Dosarul nr. 301/P/2010 a fost trimis în judecată inculpatul C.G. pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), reţinându-se în sarcina acestuia că la data de 17 septembrie 2010, a întreţinut un act sexual cu partea vătămată minoră L.G., în vârstă de 6 ani, prin constrângere fizică.
Trecând la soluţionarea cauzei, în baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi anume plângerea părţii vătămate, a inculpatului, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, raportul de constatare medico-legală, declaraţiile martorilor, copiile certificatelor de naştere, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, precum şi referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş, precum şi a declaraţiei de recunoaştere a infracţiunii, instanţa a reţinut următoarele:
Inculpatul şi partea vătămată sunt verişori, ambii locuind cu părinţii în localitatea B., la locul numit „A.", în colibe din pământ şi lemn.
La data de 17 septembrie 2010, părinţii părţii vătămate s-au deplasat la Baia Mare pentru rezolvarea unor probleme medicale, minora rămânând singură acasă. În jurul orelor 14,00 inculpatul, care la acea dată era îngrijitor la animalele cetăţenilor din satul B., a revenit la locuinţa sa, context în care a văzut-o pe partea vătămată jucându-se într-o căruţă, cu un frate mai mic al acesteia. Când s-a apropiat de ei, partea vătămată a început să-l înjure.
Enervat, inculpatul a luat-o pe partea vătămată de mână, a împins-o la pământ şi în timp ce cu o mână o imobiliza ţinându-i mâinile la spate, cu cealaltă ia îndepărtat pantalonul şi chilotul cu care era îmbrăcată. Apoi, inculpatul şi-a introdus degetul arătător în vaginul părţii vătămate, până când aceasta a început să plângă. A încetat imediat agresiunea, cerându-i părţii vătămate să nu relateze nimănui despre cele întâmplate, spunându-i că dacă va fi întrebată despre leziuni, să afirme că a căzut din căruţă.
În seara respectivă, la sosirea părinţilor părţii vătămate acasă, aceasta le-a relatat cele întâmplate, situaţie în care în dimineaţa zilei următoare au fost sesizate organele de poliţie.
În Raportul de constatare medico-legală nr. 937 din 4 octombrie 2010 s-a concluzionat că având în vedere vârsta mică a părţii vătămate, dezvirginarea acesteia s-a putut produce prin introducerea degetului în vagin.
În cursul urmăririi penale s-a dispus expertizarea medico-legală psihiatrică a inculpatului, raportul de expertiză medico-legală din 19 octombrie 2010 concluzionând că inculpatul nu are capacitatea psihică completă de a aprecia critic conţinutul şi consecinţele faptelor sale, atât la data examinării, cât şi la cea a comiterii faptei, având discernământ diminuat.
Având în vedere starea de fapt expusă, tribunalul a constatat că acţiunea inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. şi art. 99 şi urm. C. pen., faptă pentru care i s-a aplicat pedeapsa de 3 ani închisoare.
Pentru a reduce pedeapsa sub minimul special, conform art. 76 lit. b) C. pen., instanţa a avut în vedere persoana şi vârsta inculpatului, poziţia procesuală a acestuia şi, nu în ultimul rând, concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş.
În baza aceloraşi argumente, s-a apreciat că suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, perioadă în care urmează să fie supravegheat de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş, este în măsură să asigure reeducarea şi conştientizarea inculpatului asupra consecinţelor unei eventuale comiteri de alte fapte de natură penală.
Un alt considerent în alegerea sancţiunii şi modalităţii ei de executare a fost acela de a valorifica deprinderile de muncă şi sprijinul constant oferit părinţilor, faptul că beneficiază de susţinere în rândul sătenilor pentru care a lucrat, nu frecventează medii sau anturaje de tip antisocial, precum şi ataşamentul faţă de părinţi şi susţinerea morală de care beneficiază din partea familiei şi, nu în ultimul rând, beneficiul însemnat pe care l-ar putea avea asupra dezvoltării psihice întâlnirile cu consilierul de probaţiune desemnat cu supravegherea acestuia.
S-a avut în vedere că fapta este gravă, împrejurare reflectată şi de limitele de pedeapsă stabilite pentru infracţiunea pentru care este judecat inculpatul, însă ţinând seama de concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică şi ale referatului de evaluare întocmite în cauză, modalitatea de executare a pedepsei aplicate a apărut ca justificată, dar şi singura în măsură să asigure reeducarea inculpatului minor.
Pornind de la natura infracţiunii comise, vârsta foarte fragedă a părţii vătămate, instanţa a obligat inculpatul, în solidar cu părinţii, să-i plătească daune morale în cuantum de 10.000 RON, sumă care măcar în parte poate compensa trauma fizică şi psihică la care a fost supusă, precum şi la cheltuieli judiciare statului.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, partea civilă L.G., prin reprezentant legal G.L. şi inculpatul C.G.
Parchetul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se aplice inculpatului o pedeapsă cu executarea acesteia în regim de detenţie.
S-a apreciat că raportat la împrejurările comiterii faptei şi la persoana şi conduita inculpatului, instanţa a greşit când a stabilit că sancţiunea ce trebuia aplicată acestuia este o pedeapsă în condiţiile suspendării condiţionate sub supraveghere a executării acesteia, concluziile referatului de evaluare nefiind favorabile inculpatului.
Partea civilă L.G. a solicitat, prin apărător din oficiu, admiterea apelului formulat în cauză, cu consecinţa aplicării unei pedepse cu executare în regim de detenţie, achiesând la toate concluziile reprezentantului parchetului.
Inculpatul C.G., prin apărător din oficiu, a solicitat admiterea apelului, cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate întrucât pedeapsa stabilită de instanţa de fond este prea severă în raport cu gravitatea faptei, persoana inculpatului, atitudinea sinceră avută pe întreg parcursul procesului penal.
Prin Decizia penală nr. 123/A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi de partea civilă L.G., prin reprezentant legal G.L., împotriva Sentinţei penale nr. 198 din data de 17 martie 2011 a Tribunalului Maramureş, pe care a desfiinţat-o, în parte, cu privire la durata termenului de încercare şi stabilirea obligaţiei prevăzute de art. 863 alin. (3) lit. d) C. pen. în sarcina inculpatului.
Rejudecând cauza, în limitele de mai sus, în baza art. 110 C. pen., a stabilit durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare ca fiind de 5 ani.
În baza art. 863 alin. (3) lit. d) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare să nu intre în legătură cu partea civilă L.G., cu părinţii şi fraţii acesteia.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.G., împotriva aceleiaşi sentinţe.
În baza art. 189 C. proc. pen., s-a stabilit suma de 200 RON ca onorariu pentru apărătorul din oficiu al inculpatului, av. M.G. şi suma de 150 RON onorariu pentru apărătorul din oficiu al părţii civile, av. P.E., sume ce se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON onorariu pentru apărătorul din oficiu.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.
Verificând hotărârea atacată, pe baza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, conform prevederilor art. 378 C. proc. pen., curtea de apel a constatat că apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi de partea civilă L.G., prin reprezentant legal G.L., sunt fondate în ce priveşte durata termenului de încercare şi stabilirea obligaţiei prevăzute de art. 863 alin. (3) lit. d) C. pen. în sarcina inculpatului, apelul formulat de acesta din urmă nefiind fondat.
A fost avută în vedere Decizia nr. III/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că „prin act sexual de orice natură susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 C. pen. se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa."
Astfel, analiza obiectivă a probelor administrate a relevat justeţea soluţiei pronunţate de instanţa de fond sub aspectul existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului C.G. în comiterea acesteia, vinovăţie de altfel recunoscută de inculpat, care a solicitat ca judecata să aibă loc în baza prevederilor art. 3201 C. proc. pen. privind recunoaşterea vinovăţiei, punând în evidenţă şi caracterul adecvat al pedepsei aplicate atât ca şi cuantum, cât şi ca modalitate de executare.
S-a reţinut că prima instanţă a efectuat o corectă individualizare a pedepsei, în măsură să reflecte gradul de pericol social concret al faptei comise şi de natură a realiza scopul pedepsei astfel cum este acesta reglementat de art. 52 C. pen., însă raportat la concluziile referatului de evaluare întocmit în cauză şi ale rapoartelor de expertiză medico-legală psihiatrică, se impunea stabilirea duratei maxime a termenului de încercare şi obligarea inculpatului să respecte în termenul de încercare şi restricţia prevăzută de art. 863 alin. (3) lit. d) C. pen., aceea de a nu intra în legătură cu partea vătămată şi familia acesteia.
A fost avut în vedere raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din data de 1 octombrie 2010 efectuat în condiţii de ambulatoriu, din care rezultă că inculpatul C.G. „prezintă diagnosticul retard psihic uşor. Tulburare de conduită nesocializată. Comisia consideră că minorul are scăzută capacitatea psihică de a aprecia critic conţinutul şi consecinţele faptelor sale, atât la data examinării, cât şi la cea a comiterii faptei - are discernământ diminuat. Nu se impun a fi luate măsuri cu caracter medical. În condiţiile examinării ambulatorii a inculpatului nu s-au pus în evidenţă tulburări de comportament de natură sexuală."
De asemenea, a fost avut în vedere raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din data de 19 octombrie 2010 efectuat în condiţii de internare, din care rezultă că inculpatul C.G. „prezintă diagnosticul retardare mentală uşoară cu tulburări de comportament. C.G. nu are capacitatea completă de a aprecia conţinutul şi consecinţele faptelor sale. Discernământ diminuat la data comiterii faptei şi în prezent. Comisia constată că nu s-au pus în evidenţă tulburări de comportament de natură sexuală. Nu se impune luarea unor măsuri de siguranţă prevăzute de art. 113 sau 114 C. pen."
Instanţa a mai reţinut că raportul de evaluare efectuat de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş concluzionează că inculpatul C.G. nu a beneficiat de sfaturi şi nu a asimilat cunoştinţe legate de aspectele fiziologice ori psiho-sociale privind sfera sexualităţii umane, iar motivaţia conferită actului agresiv, precum şi circumstanţele în care a produs leziunea vaginală victimei minore nu converg în mod cert şi explicit către un delict de natură sexuală. Având în vedere aspectele menţionate, s-a apreciat că aplicarea unei sancţiuni cu caracter coercitiv pronunţat ori culpabilizarea excesivă pot avea un impact negativ asupra personalităţii sale, aflată încă în curs de structurare. S-a reţinut că, deşi contextul său de viaţă a exclus ofertele de lărgire şi dezvoltare a orizontului socio-cultural şi educativ, inculpatul a dezvoltat deprinderi de muncă pe care este capabil să le valorifice pentru suplimentarea veniturilor familiei, iar menţinerea interacţiunii cu modele pozitive poate stimula interesul acestuia pentru preluarea selectivă a exemplelor de acest tip. S-a apreciat că intervenţia specializată care să asigure dezvoltarea personală şi consolidarea atitudinilor şi deprinderilor de tip pro-social, asociată cu supravegherea activă, ar fi benefice pentru preîntâmpinarea unor noi situaţii cu risc criminogen.
În raport de aceste date, curtea de apel a constatat că nu se impune aplicarea unei pedepse mai aspre nici ca şi cuantum şi nici ca şi modalitate de executare, ci doar majorarea duratei termenului de încercare, menită a-l responsabiliza şi mai mult pe inculpat cu privire la formarea unei conduite pro sociale şi obligarea inculpatului de a nu intra în legătură cu partea vătămată ori familia acesteia.
Referitor la apelul inculpatului care a vizat reducerea cuantumului pedepsei prin acordarea unei mai mari eficienţe circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., s-a constatat că nu se impune coborârea pedepsei şi mai mult sub minimul special prevăzut de lege, raportat la gradul de pericol social relativ ridicat al faptei comise, lipsa de antecedente penale fiind reţinută ca şi circumstanţă atenuantă, cu efectul coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile în care fapta comisă este sancţionată cu închisoarea de la 3 ani şi 4 luni la 8 ani şi 4 luni, ca efect al aplicării prevederilor art. 3201 C. proc. pen.
S-a reţinut, de asemenea, că lipsa de antecedente penale şi sinceritatea inculpatului, coroborate cu datele oferite de expertizele medico-legale psihiatrice şi referatul de evaluare, au avut ca efect suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate, inculpatul C.G., aflat la prima confruntare cu legea penală, beneficiind de suficientă clemenţă din partea instanţelor.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, solicitând admiterea căii de atac, casarea parţială a deciziei penale atacate şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu executare în regim de detenţie.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, cât şi de instanţa de prim control judiciar este în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul minor C.G. a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat, constând în aceea că în data de 17 septembrie 2010 a deflorat-o pe partea vătămată L.G. în vârstă de 6 ani, prin introducerea degetului în vagin, faptă comisă prin constrângerea fizică a părţii vătămate şi profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa datorită vârstei, inculpatul recunoscând, de altfel, comiterea faptei în faţa primei instanţe, beneficiind de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Astfel fiind, au fost reţinute în favoarea inculpatului dispoziţiile privind beneficiul reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, instanţa de fond aplicându-i o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., art. 74 lit. a), art. 76 C. pen., în temeiul art. 1101 C. pen., dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani, iar instanţa de apel a majorat termenul de încercare al suspendării sub supraveghere la 5 ani, impunând inculpatului şi obligaţia de a nu lua legătura cu partea civilă şi familia acesteia, conform art. 863 alin. (3) lit. d) C. pen.
Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului se încadrează în limitele prevăzute de lege, modalitatea de executare a acesteia fiind, de asemenea, corect stabilită.
Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speţă s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia.
Individualizarea judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar de către instanţa de judecată, ci ţinând cont de normele prevăzute în Codul penal, care stabileşte anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), printre acestea enumerându-se şi personalitatea inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei priveşte un complex de date referitoare la situaţia sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupaţia, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârşirea faptei), criteriu care reflectă cerinţa ca sancţiunea penală, ca reacţie împotriva răului pricinuit prin săvârşirea unei infracţiuni să fie proporţională cu particularităţile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularităţile persoanei infractorului amplu cunoscute.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Se reţine că pedeapsa nu reprezintă doar un mijloc de constrângere a infractorului, ci şi un mijloc de reeducare a acestuia, pedeapsa aplicându-se, totodată, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
În prezenta cauză, Înalta Curte reţine că, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii, având în vedere împrejurările comiterii faptei, precum şi circumstanţelor personale ale inculpatului.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, Înalta Curte reţine că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ca mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, poate fi acordată de către instanţă dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, ori în speţă, faţă de natura faptei comise şi de modul concret de săvârşire, inculpatul acţionând în circumstanţele anterior menţionate, dovedeşte un comportament ce permite presupunerea că aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ar fi suficientă pentru a se realiza reeducarea sa şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
În speţă, datele oferite de expertizele medico-legale psihiatrice - din care rezultă că minorul are scăzută capacitatea psihică de a aprecia critic conţinutul şi consecinţele faptelor sale - şi de referatul de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş - din care reiese că inculpatul minor, cu o personalitate în curs de structurare, nu a asimilat cunoştinţe legate de aspectele fiziologice ori psiho-sociale privind sfera sexualităţii umane -, dar şi lipsa antecedenţei penale, au fost corect evaluate de instanţe cu prilejul stabilirii modalităţii de executare a pedepsei, în mod corect apreciindu-se că aplicarea unei sancţiuni mai aspre ar putea avea un impact negativ asupra inculpatului, fiind de preferat ca acesta să interacţioneze cu modele pozitive, intervenţia specializată, asociată cu supravegherea activă, fiind benefice pentru preîntâmpinarea unor noi situaţii cu risc criminogen.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că o pedeapsă de 3 ani închisoare, fără executare în regim de detenţie, este aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin disp. art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte.
În lumina acestor consideraţii, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj apar ca nefiind întemeiate, circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatului nefiind de natură a atrage adoptarea unei soluţii de schimbare a modalităţii de executare a pedepsei, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva Deciziei penale nr. 123/A din 20 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, privind pe inculpatul C.G.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3891/2011. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 3895/2011. Penal → |
|---|
